Simțindu-se privit, David se întoarse spre bărbatul care nu-l slăbea din ochi. Se întreba ce i s-o fi năzărit de se uita așa la el, dar era încă marcat de nenorocirea pe care i-o făcuse Mariei-Roberta și nu-i ardea să stea de vorbă cu oameni curioși. Îi strânse mâna doctorului și porni spre sora medicală, care îl aștepta cu un cărucior să-l ducă în salon, când își auzi numele:

  • David? David O'Neil?

Se întoarse mirat și îl văzu pe curiosul necunoscut cu ochii în lacrimi și cu brațele întinse spre el. Uitându-se adânc în ochii lui, l-a recunoscut și a mai apucat numai să-i rostească numele înainte de a leșina din nou. Doctorul Streașină și-a aruncat geanta de pe umăr, repezindu-se să-i acorde primul ajutor. Avea puls. Leșinase numai, din cauza emoțiilor. Remus l-a lămurit că era prietenul lui din SUA, agentul de bursă.

  • Bătrâne, se pare că norocul și-a întors fața către noi. A venit muntele la Mahomed.

  • Da, numai să nu fi intrat în vreo belea pe acolo și să fi venit aici să scape. Îl putem ajuta în vreun fel?

  • Nu mai fi și tu așa prăpăstios. Eu simt că din alt motiv a venit în România. Cred că pe tine te caută și nu de ajutorul tău are nevoie, dar uite că își revine. Ne va spune chiar el cum stau lucrurile.

  • David, prietene, sunt eu, Remus. Remus Vodeanu. Cât de bine îmi pare că te văd!

David evita să-l privească în ochi și lacrimi grele îi curgeau pe față. Cei doi își imaginau că din cauza emoțiilor.

  • Iartă-mă, Remus! Iartă-mă!

  • Pentru ce să te iert, prietene? Sunt atât de bucuros că ești aici.

  • Nu. Sunt un ticălos. Iartă-mă!

  • Nu-i nimic dacă iarăși ai fost neinspirat cu acțiunile alea. Banii nu au nicio importanță. Prietenia noastră nu poate fi afectată de un lucru atât de neînsemnat. Nu te mai consuma. Nu-ți face bine după preinfarctul tău.

  • Preinfarctul... L-am avut pentru că am făcut o ticăloșie. Nu merit să fiu prietenul tău.

  • Ei, haide, ajunge. Nu înțelegi că nu-mi pasă de banii ăia?

  • Nu de bani este vorba.

  • Dar de ce? Că doar nu te-oi fi culcat cu fosta mea nevastă și chiar de-ar fi așa, nu-mi pasă.

  • Nu cu Elena m-am culcat.

  • Atunci cu cine? se arătă Remus nedumerit.

David închise ochii și murmurul său de abia fu auzit de cei doi:

  • Cu Maria-Roberta, fiica ta.

Au amuțit toți trei, iar Remus s-a prăbușit pe un scaun în sala de așteptare, unde se petrecuseră teribilele evenimente din acea dimineață. Doctorul și-a revenit primul din șoc.

  • Cred că ar trebui să ne odihnim cu toții și vom lămuri mai târziu încurcătura asta. David a venit tocmai de peste ocean să-ți facă această mărturisire și a mai avut și necazul ăsta.

  • Nu pentru asta am venit aici. Necazul s-a întâmplat în noaptea asta. Aici, în România. Nu am vrut, Remus, crede-mă. Nu am știut că este fiica ta.

  • Bine, dar fata lui Remus trebuie să aibă 16 ani. Cum ai putut?

  • Nu am știut. Cineva mi-a oferit-o.

  • Ce vrei să spui? Doar nu...

  • Ba da. Îmi pare rău. Mai bine muream.

Remus scrâșnea din dinți și nu putea să articuleze niciun cuvânt. Doctorului Streașină îi veni o idee teribilă.

  • Așteptați-mă câteva minute. Vreau să verific ceva.

A cerut fișa medicală a fetei pe care tocmai o operase și ce a citit acolo l-a dărâmat și pe el. Prostituata care își tăiase venele era fata lui Remus. Bine măcar că o salvase. La asta contribuise și sângele tatălui.

Ciudată soartă avea omul ăsta.

Doctorul l-a luat în cabinetul lui și cu întreaga diplomație de care era în stare i-a dat cumplita veste. Contrar așteptărilor, Remus a suportat foarte bine, aproape cu indiferență. Prietenul lui se temea să nu-l fi șocat ultimele întâmplări și să fi înebunit din nou. Dar nu, arhitectul se comporta nesperat de lucid.

  • Vreau să-mi văd fiica, doctore. Du-mă la ea, te rog.

  • Bine, dar nu e conștientă. E sub sedative.

  • Cu atât mai bine. Nu aș suporta să o privesc în ochi. Sunt prea vinovat de tot ce i s-a întâmplat. Nu aș suporta.

  • Mai mult ca sigur că nu te cunoaște. Mi-ai spus că avea trei ani când a plecat cu mama ei și de atunci nu ai mai văzut-o.

  • Ai dreptate. Nici eu nu știu cum arată. Vreau tare mult să o văd.

Lângă patul fiicei sale, Remus a izbucnit în plâns. Era atât de copilă și atât de frumoasă, iar viața fusese atât de ticăloasă cu ea, de parcă nu ar mai fi existat și alți oameni pe care să-i lovească. Pentru toată suferința copiilor din lumea asta numai părinții lor sunt vinovați. Acum degeaba mai plângea arhitectul. O cunoștea prea bine pe fosta lui soție. Știa că n-o să-și crească fiica așa cum ar fi trebuit. A greșit că a lăsat-o să plece cu copilul, iar el, în loc să se asigure că primește o educație firească, s-a apucat să înebunească. Este la fel de vinovat ca Elena pentru că Maria-Roberta a ajuns aici și nici măcar acum nu avea posibilitatea să se ocupe de salvarea ei. În câteva clipe a luat o hotărâre foarte grea.

  • Doctore, eu nu am fost un tată bun și nici acum nu pot face nimic pentru copilul meu. Eu am să plec. Vrei să preiei tu această imensă responsabilitate? Știu că îți cer enorm. Știu că par un nemernic. Poate că și sunt, dar, din moment ce nu pot face nimic pentru ea, de fapt, pentru copiii mei, dacă o mai trăi băiatul Verei, nu merit să stau lângă ei. Nici să mă cunoască nu merit. Asta le-ar face mai mult rău. Mai bine să știe că tatăl lor e mort. Mai bine ar fi chiar să și mor.

  • Măi, omule, nu te pripi. Ai și tu vina ta, dar cine i se poate împotrivi sorții? Așteaptă o zi-două, să se mai liniștească sentimentele și vedem atunci ce e de făcut.

  • Ce mai poate fi de făcut, doctore? Tu și așa ai făcut enorm pentru un nimic de om, așa cum sunt eu, dar cu asta ce ai realizat? Dintr-un nimic anonim ai făcut un nimic cu nume. De astăzi nimicul are un nume: Remus Vodeanu.

  • Arhitect Remus Vodeanu.

  • Da, un rahat de arhitect.

  • Nici chiar așa, că doar tu mi-ai spus că ai realizat câteva proiecte în SUA.

  • Mai bine aș fi realizat ceva pentru copiii ăștia, nu să-i las vagabonzi pe străzi și la mâna peștilor.

  • Știi ce, hai să mergem acasă. Amândoi suntem obosiți. Tragem un pui de somn și apoi vedem ce e de făcut.

Vizualizări: 102

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe August 7, 2013 la 5:35pm

Vă mulțumesc, Mara Paraschiv și Adrian Scrimint!

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe August 5, 2013 la 9:26pm

  Teoria laşităţii: "mai bine fugi de confruntări, decât să ajungi să fii judecat de propriul copil". Nu mi-aş dori să trec prin aşa ceva... Realistă expunere, născută din spontaneitate... Felicitări. La cât la mai multe!...

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe August 5, 2013 la 7:07pm

Vă mulțumesc, doamnă Elisabeta Brănoiu!

Comentariu publicat de Elisabeta Branoiu pe August 5, 2013 la 6:39pm

Cu o jalnica parere de rau, dar poate fi o intamplare adevarata! Noi "parintii" nu mai suntem capabili sa ne educam copiii! Nu ne mai pasa decat de averi, bani, petreceri, scandaluri, crime... Va felicit pentru acest minunat text. Doamne ajuta!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor