-Vineri. Denia mare.
La etajul doi o femeie vorbeşte la telefon. Se vede prin perdea. Din când
în când o dă la o parte şi priveşte spre noi. Lumina din cameră m-ajută să-i
văd chipul. E neliniştită, agitată. Se ceartă cu cel de la celălalt capăt al
firului. Probabil un iubit.
Mi se stinge lumânarea.O aprind de la Ioana. Un val de caldură însoţit de
o nespusă linişte mă invadează. Un fel de sentiment casnic al împlinirii.
Copiii, cântecul preoţilor, biserica cu vitralii, blocul vechi.Trăiesc parcă
într-un alt timp.Aş vrea să nu se mai termine.Mă podidesc lacrimile. Prea
des în ultima vreme.Am mai plâns o data astăzi.Când vorbeam cu Robert.
Nu sunt o femeie coaptă. Nici măcar nu sunt foarte convinsă că sunt o
femeie…N-am avut niciodată sentimentul împlinirii alături de un bărbat.
Nu cred că există bărbat care să fi făcut vreodată ceva pentru mine.Asta mă
bucură.Mă face mai puternică.
Mă uit la Ioana…mi se pare atât de frumoasă. Şi cărţile mele sunt
frumoase. O simt…
Mediocrii le consideră pornografice.Dar ei nu ştiu nimic. Însă eu ştiu ceva:
„anul ăsta voi da lovitura”.(PaulVinicius)


Umbra
Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago),
nici al nefericiţilor de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei pline de idei.
Ohoo…şi de-aţi şti voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista
într-o umbră…
O linişte apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele şi când ajunse
la cea a Sfintei Filofteia (care şi-a dat straiele săracilor, cum fac toţi sfinţii)
se produse declicul.Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină.
Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliţi. E realitatea aceea care îţi
zburleşte părul şi-ţi deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care,
desigur, vei păşi doar dacă ai curaj. Şi ai, pentru că eşti Nicoleta.
Tu ştii că a fi futută e doar o realitate nefericită, bizară şi dezgustătoare şi
că a visa că eşti futută e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru
activităţi mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoţit de
ceea ce în mod curent numim „dragoste”.Adică te gândeşti la unul (sau la
una) ca la fiinţa aceea pe care din milă, de frică sau pur şi simplu din
plictiseală doreşti să o ajuţi: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i
împărtăşeşti idealurile. Dacă faci toate acestea te simţi „împlinit”, adică ai
şi tu un rost în lumea asta, nu mai eşti singur. Obligatoriu, în astfel de
perioade n-ai voie să scrii, să ieşi în oraş, să ai tot felul de activităţi care tear
putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei.
Dumicatul de pâine era, de fapt, un dumicat de chec, făcut în casă de o
doamnă bătrâna şi simpatică care, îmi place să cred,mai are încă fantasme
erotice. În tinereţe avea (trăia) doar nişte banale realităţi erotice lângă soţul
sau amantul ei. Spun banale pentru că ele erau nimica toată pe lângă
înfricoşătoarele, îmbucurătoarele şi cutremurătoarele reverii eroticomistice
de acum.
Avea dreptate Cioran când spunea că numai moartea şi sexul (dragostea?)
te apropie de Dumnezeu (iată-mă emiţând şi judecăţi de valoare).
* * *
Umbra umblă de-a buşilea prin sufletele oamenilor. Îi înţelege exagerat de
bine, le dăruieşte mai mult decât poate ea duce şi pleacă. Ei se trezesc,
peste ani, loviţi, încrâncenaţi de viaţă, batjocoriţi, înfrânţi.Atunci îşi aduc
aminte de ea. Nu, nu îi apucă regretul, nici nostalgia. Spun simplu: am
nevoie de ea! Ea, care este balsamul tuturor rănilor, înfrângerilor, al
comediei ăsteia de doi bani numită viaţă. O caută cu disperare. Mulţi o
găsesc. O imploră să facă pentru ei diferite lucruri: să le facă copii, să le
închine poezii, să se lase pătrunsă de pulele lor
obosite… Ea îi ascultă pe toţi şi din puţine, din foarte puţine cuvinte îi
lămureşte. Le vorbeşte despre sfinţi care au avut o tinereţe tumultoasă
până să primească harul, le povesteşte cum un important poet basarabean
a devenit unul dintre cei mai mari duhovnici (ortodocşi) contemporani, le
explică despre cât de important este să ai un „morcov existenţial”, o
pasiune, o iluzie de care să te agăţi, motoraşul tău interior.
Ei pleacă mulţumiţi. După o astfel de discuţie unii devin scriitori, alţii
călugări, unii ajung să aibă performanţe în meserii mai tehnice, cum este
ingineria hidraulică. Se simt mai puternici fără a fi făcut aproape nimic
pentru asta.
Bucuriile, împlinirile lor, se contabilizează pe tărâmul unde „nu este durere,
nici întristare, nici suspin” şi unde ea îşi ia micul dejun.

Vizualizări: 55

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor