- Arfy – 08 septembrie 2016 - de la un sentiment al vinovăției, o noapte în vis, trecând pe acolo fără să-mi găsesc un timp ca să trec, să le văd… !Oh, marea mea problemă existențială! sentimentul care mă împinge să cred că puținul pe care-l fac, nu-i destul pentru cei apropiați - undeva acolo departe, într-un necunoscut, se răsfăța o mare furtună ca să ajung la orfane trebuiau traversate umflatele puhoaie - ! le chemam ca un strig să mă audă vorbind, iar ele răspundeau ca un ecou că se vor cuprinse-n brațe. despărțite de ape, le amăgeam să urce în barcă să treacă prin luptă învingând pericolul, furtuna se dezlănțuia din ce în ce mai puternic între o disperare și o dorință primară au reușit să pornească motorul bărcii mă strigau disperate din mijlocul furtunii și că au frica morții prin răsturnarea bărcii. le îndemnam în reușită, să prindă curajul puilor la prima desprindere din cuib, să treacă peste iureșul puhoaielor învolburate spre partea întâlnirii a îmbrățișărilor mele aveam o speranță îndoielii(negarea) cum drumul reușitei părea unic furtuna mă încleștase în frică, apa, în valuri negre, lovea puternic încercând să mă fure, începusem ruga, o rugăciune a disperării, a neputinței, ! am căzut în genunchi cu mâinile ridicate spre cer urlam către Dumnezeu: - Doamne ți-am slujit din copilărie! ți-am împlinit poruncile tale, am fost întotdeauna acolo unde m-ai chemat! n-am stat indiferent la nevoile altora(îndreptățite)” - Roagă-te! (printre tunete și fulgere, așa-i auzeam răspunsul) - În imperfecțiunea mea, știu că sunt supus greșelii, dar acum am mare nevoie de Tine, în neglijența mea am uitat puțin, nu le lua la tine în momentele astea, am nevoie, cum și ele, au nevoie de mine te rog, nu le lua acum! Vinovăție, dorință și învingerea capricioasei vremi balauri negri - uriașe valuri - mușcau din malul așteptării Un val călare, peste alte valuri, mi-a cuprins, aproape strivindu-mi trupul, ca într-o elicoidală strângere melcată apoi, ca dintr-un teasc, simt picurându-mi lacrimile sângelui înfierbântat oprindu-mi respirația, cu ochii nemărginiți deschiși m-am agățat disperat(carpopedalian) de un mănunchi rădăcinos care plutea în aer, înțărcat de la sânul pământesc secunde fracționate, înăbușiri obsedante începusem adâncirea ca speranța plutirii unei pietre aruncată tangențial pe suprafața apei, dacă aș putea să evit dezastru prin înot… o cortină se deschide(dar cine a închis-o?) urme sonore cu zgomote de pași apare actorul „cel bun”, eroul de film îi uitasem numele (i-aș fi găsit un nume, dar mi-a fost teamă că o să-l scriu agramat!) îi cunoșteam fizionomia și mersul sigur! izvorul meu de liniște - ar fi înțeles actele Confrères de la Passio dar printre lacrimi și strigăte am început povestea dramei noastre… o știa, a jucat o mulțime de roluri, în timp ce cu un glas domol mă liniștește: - Privește! Iată, marea-i potolită! pe fundal, dincolo, se vede în depărtare, de ucenici, Iisus înconjurat, în șopotul mării, cerul senin albastru, mâinile fluturânde ca niște aripi uriașe și părul zburând în coame ca din trapul mânjilor. în bucurie! țipăt și urlet îmbrățișare!

Vizualizări: 98

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor