Definiția DEX-ului spune cam așa :
ABSURD= Care contrazice gândirea logică,care nesocotește legile naturii și ale societății.
EA: ” Asta chiar nu are relevanță ! Cum pot ei defini absurdul astfel ? Gândirea logică e contrazisă zi de zi , minut cu minut , ni se strecoară tardiv printre rațiune și ne sufocă imaginația blocându-ne limitele. Logica noastră e de moment, ea nu funcționează doar în fazele eclipsate de timp. Se va opri la un moment dat, ne va părăsi ca pe niște creaturi emfatice , dizgrațios lăsându-ne în voia sorții. Eu nu sunt de acord nici cu asta, nu ! Refuz să-mi opresc firescul standardului de viață cu gândul că nu am pic de logică în vorbele si faptele mele. Cine are nevoie de ea? Pot trece de granița limitelor chiar dincolo , în abisul infinitului. Ești nesigur totuși de fortele mele, știu… Mâinile acestea slabe și bolnăvicioase nu-ți insipră prea multă credibilitate. Partea amuzantă e că nici mie. Dar eu știu, mereu am știut că mâinile nu-mi vor tremura atunci când am nevoie de ele sedentare, că ochii nu mi se vor închide atunci când lumina îmi va străbate tot mai slab drumul, nici sufletul nu-și va opri ardoarea în veci, iar tu, tu vei fi efemer aici,chiar in miezul crud al inimii mele…”
Spuse toate acestea răspicat , dar glasul îi slăbea domol atunci câd venea vorba de mine, de chimia noastră ezoterică… Ochii îi ardeau orbitele , irisul arămiu palpita, totul se afla în corelanță cu organul acela nenorocit, cu inima… Glasul ei era atât de plăcut atunci când cuvintele se modelau perfect după sentimente. Mintea îmi juca feste, eram irevocabil pierdut în feminitatea ei abstractă. Dar brusc, levitarea mi-a fost întreruptă de vocea ei înțepată , readusă la viață :
EA: ” La naiba cu toată teoria asta despre logică, rațiune ! Aș vrea ca inima să-mi dicteze ce să fac, iar eu dacă aș fi de acord cu semnalele ei influențabile să mă las condusă în van,să evit locuri perfide iar tu să-mi fi surdină. Da,sa-mi atenuezi intensitatea răutăților, să mă simt oarecum completă. Să formăm un întreg. Și nu spun asta doar să-mi risipesc vorbele, ci vreau să mă crezi, din suflet vreau asta. Oarecum mă simt de parcă aș cerși încredere, dar într-un mod demn. Conștiința mi se zbate cu o forță demonică, mi-ai da crezare lucrului acesta? Nici măcar eu nu pot asta.Dezaprob puternic și știu că nimic nu e confuz în tot corpul meu vizibil obosit și înșelător. Aparența mea e ca de obicei înșelătoare și ști bine că am urât asta dintotdeauna. Acum,tot ceea ce mă frământă e dacă ai reușit să mă deschizi și să mă citești ca pe o carte, dacă mă poți descoperi dincolo de ceea ce afișez , să-mi dezbraci caracterul dincolo de vorbele pe care le rostesc. Spune-mi, ai voința de a mă știi așa? “
Eram hipnotizat de îndată ce rosti cuvântul “tu” . Mă simțeam euforic,îmi priveam într-un mod aparte subconștientul tremurând. Era uimitor felul acela în care mă făcea să-mi ies din fire, să mă simt ultimul om de pe Pământ , totul într-o manieră atât de diferită. Cuvintele îi emanau o inteligență debordantă. Simțeam o dorință arzătoare de a-i cădea la picioare asemeni unei regine. Eram de altfel inuman. Ardeam , mă zbăteam în interior. Aveam un singur scop, acela de a-i fi un sclav etern , iar ea să-mi satisfacă nevoia de dragoste, să-i simt buzele sângerii aproape de buzele-mi acre. Să-mi strângă mâna , să-mi jure iubire, iar eu s-o cred, naiv fiind… Eram puțin stânjenit căci nu-i puteam răspunde la întrebare . Vorbele ei trecură asemeni unor stele căzătoare, fără să știu prea bine de ce, dar îndeajuns să-mi pun o dorință atât de puternică încât ea să nu-și dea seama că i-am căzut atât de repede în mreje. Privirea îmi trăda însă orice crezare. Orice aș fi spus, aș fi rostit impunător, m-ar fi înșelat. Privirea nu mă ajuta în nici un fel, albastrul acela frenetic de pătrunzător oglindea orice urmă de adevăr. Iar ea, ar fi știut… Se juca fără știința ei cu rațiunea mea. Da,logica aceea pe care nu o înțelegea și o ura din tot sufletul acum dispărea ușor , mă părăsise definitiv. Își atinsese scopul, reușise să-mi trezească până și ultimul simț doar pentru a o vedea fericită. Mă transformasem în protector fără ca vre-unul din noi să știe. Asta îmi dicta inima. Ah, cu fiecare vorbă rostită realizez că dreptatea e de partea ființei misterioase din fața mea. Tot ce spusese cu atâta patimă își făcea acum efectul asupra mea. Genială tactică ! Acum eram obligat să revin, răspunzându-i la întrebare atât de senin : ” Nu, nu te știu în nici un fel ! ” . Eram șocat de ceea ce reușisem să afirm, să-i spun în felul acela josnic. Parcă nu vorbisem eu, glasul nu-mi mai aparținea. Eram dezamăgit , îmi doream să mă întorc cu câteva secunde în timp și să-mi schimb răspunsul acela stupit si infantil. Să-i spun că am impresia c-o știu de-o viață, că ochii aceia sublimi îmi inspiră candoare, că emană căldură chiar și în cele mai reci locuri ale lumii, că glasul ei este cadențat, că e specială si unică în adevăratul sens al cuvântului. Dar nu,nu puteam , o fortă grozavă îmi ținea buzele lipite. În zadar o priveam cum era atât de derutată, cum ochii i se umezeau asemeni unui copil iar buza inferioară îi tremura ușor. Eram jalnic. Dintr-o dată o lumină înțepătoare îmi deranja ochii.Am tresărit simțind o greutate ce-mi apăsa abdomenul. În fața mea se afla obișnuitul birou din mahon , iar DEX-ul se afla pe mine. Patul se simțea rece. Toate erau la locul lor,dar nici urmă de Ea… Mi-am ridicat mâna deasupra capului mormăind mai mult jenat si dezamăgit : ” A fost doar un vis, un nenorocit de vis … “

Vizualizări: 144

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de iulius pe Februarie 11, 2013 la 8:58am

a fost un vis o amagire o clipa doar de ratacire

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor