Vedeam spatele femeii, ea avea rolul de a înfăşura sfoara, de data asta de o culoare nedefinită, murdară, mai aproape de negru deşi, la origine, sfoara cred că fusese albă, în fine, ăsta era rolul ei, să înfăşoare sfoara, în timp ce el, fratele geamăn, în spatele capului meu, împingea, coboram mereu, uneori panta era foarte abruptă şi îmîndoi făceau eforturi considerabile să nu scape targa, cu mine cu tot, să nu mă lase să mă duc la vale, să mă strivesc de pereţi, apropo de pereţi, culoarul se strîmtase foarte mult, doar o mică galerie prin care ne strecuram, uneori o vedeam pe fată aplecîndu-se pentru a nu se lovi cu capul de tavanul ce coborîse prea mult, din loc în loc izvoare subterane se scurgeau pe pereţi şi, poate era efectul bolii, dar, de cîteva ori, am avut senzaţia că fiinţe ciudate se ascund în zonele întunecoase ale pereţilor.    

            Nu ştiu cît am mers aşa, o oră, poate o zi, sau săptămîni întregi. În definitiv, timpul nostru este unul solar. Chiar şi noaptea e o aşteptare a zilei, a soarelui. Pe cînd aici, în măruntaiele pămîntului, timpul are alte legi, se calculează după alte reguli, are un alt ritm, eu nu puteam să-l înţeleg. La un moment dat, poate din cauza bolii, poate din cauza aerului din ce în ce mai rarefiat, am leşinat.

            M-a trezit zgomotul cheilor, nişte chei mari cum numai la muzee mai vezi. Erau multe, puse pe un cerc de metal, iar infirmierul le cerceta, căutînd-o pe una anume. Am înţeles cînd am văzut uşile şi lacătul. Uşile nu erau prea spectaculoase, poate şi din cauza penumbrei, în fapt o uşă dublă, metalică, ce se deschidea spre exterior. Puţin roasă de rugină pe alocuri, dar rezistentă. Cel puţin asta era senzaţia pe care ţi-o dădea, de rezistenţă, de trăinicie. Lacătul în schimb, ca şi cheile, era cu totul spectaculos. Era, cred, mai mare decît capul unui om, iar forma sa era una cu totul specială. Reprezenta faţa unui animal pe care eu nu l-am putut identifica atunci, o faţă monstruoasă, cu ochii rotunzi, imenşi, ieşiţi din orbite. Urechile, lungi, se uneau în partea de sus, formînd inelul lacătului. Cheia se introducea prin gura căscată a monstrului. Părea a fi uns de curînd, căci, deşi n-aş fi crezut, infirmierul l-a deschis cu destulă uşurinţă. Părea a fi însă greu, aşa că, după ce l-a deschis, l-a aşezat pe targa mea, lîngă mine. Nu ştiu de ce dar, din secunda aceea, am avut senzaţia că, lîngă piciorul drept, simt o răsuflare fierbinte, care aproape îmi pîrlea pielea. Poate era doar o senzaţie, dar poate că era lacătul şi puterea nebuniei de pe acel chip bestial. Sala în care am intrat era aproape goală. Doar o masă, asemănătoare cu cea pe care eram legat eu, doar că mult mai înaltă, iar, deasupra ei, un ochi gigantic, un reflector imens, rotund, din cele din care vezi în sălile de operaţie. Gemenii m-am dezlegat şi, spre surprinderea mea, cu destulă uşurinţă, m-au răsturnat pe masa din mijlocul sălii. Apoi targa-pat cu care venisem a dispărut, nu ştiu cum, nu ştiu unde. Eram din nou legat, dar, rotind privirea, reuşeam să cuprind cît mai mult din noua cameră în care ne opriserăm. Nu ştiu de ce, încă de atunci aveam sentimentul că e un loc important, nu neapărat un punct terminus, dar un nod, o uşă, o trecere. Nu ştiam către ce, aşa cum nu ştiusem o viaţă întreagă de unde. Important era că mă aflam aici, la graniţa dintre una şi alta, mă gîndeam la asta ca la o punte sau ca la o poartă. Era totuşi ceva ciudat, în definitiv nu reperasem decît o singură uşă, cea dublă, metalică, cea prin care intrasem eu, şi pe care o vedeam în fiecare secundă, ea fiind în direcţia tălpilor mele şi, cu toate că n-am văzut-o nici o clipă deschizîndu-se, iar altă uşă nu părea a mai exista, totuşi, alţi oameni apăruseră în încăpere, aşa cum, tot fără să prind de veste, cei doi infirmieri au dispărut, aşa cum, anterior, dispăruse targa cu care mă aduseseră pe mine. Noii veniţi erau doctori sau asistente, am bănuit eu şi, deja nu mă mai miram, erau toţi în dublu exemplar. Fiecare îşi avea geamănul, dar asta nu mă mai surprindea, de fapt nu mă mai surprindea nimic, cred că mă prinsese oboseala, sau altceva, nu ştiu, am senzaţia că  nici măcar zîmbetul meu tîmpit nu-mi mai flutura pe faţă. Aşteptam, nu ştiam nici eu prea bine ce, doar aşteptam. Atît.

            În continuare, lucrurile s-au succedat cu rapiditate, ca într-un film derulat cu o viteză prea mare. Asta făcea ca totul să fie un pic ridicol şi, dacă n-ar fi fost vorba de mine, probabil că aş fi rîs. Evident, şi asta era tot o manifestare a bolii mele. Prima dată a fost injecţia-anestezie. M-au dezlegat din nou şi m-au pus să mă chircesc, acolo, pe patul din mijlocul camerei, cu picioarele strînse, cu braţele în jurul lor, bărbia pe genunchi, un fetus bătrîn, născut de mult, dar iată-l, reîntors la starea iniţială, gol, atunci am observat că sunt gol, complet gol, înţelegeţi ce vreau să spun, adică nu aveam nici o haină pe mine cu care să mă acopăr, în poziţia aia în care parcă voiam să mă nasc din nou, apoi urletul, urletul meu cînd fierul injecţiei a găsit locul prin care să se strecoare între două vertebre, urletul de acum legat de cel de atunci, de la naşterea mea, de la expulzarea mea în lume, m-au lăsat să mă întind pe spate, eram gol, nu aveam cu ce să mă acopăr, dar nu-mi mai era ruşine, nu-mi mai păsa, mă năşteam sau muream acum, nu mai ştiam, începeam să le confund, patul avea nişte suporţi latarali pe care o asistentă i-a extins şi de care mi-a legat braţele, răstignindu-mă, în dreptul pieptului meu au ridicat un mic paravan din pînză, nu foarte mare, dar suficient cît să nu-mi mai văd corpul, apoi muzica, a năvălit dintr-o dată, din toate părţile, de parcă erau zeci de boxe ascunse în toate cotloanele camerei, am recunoscut imediat acordurile, era Requiemul lui Mozart, nu mai ştiam dacă mă nasc sau mor, cei doi chirurgi gemeni s-au apucat de treabă, anestezia îşi făcea efectul, nu simţeam durerea, doar muzica şi conversaţia dintre ei, discutau ceva despre plăcuţe de frînă şi discuri de ambreiaj, aşa au ţinut-o tot timpul şi, evident, fiind mai mult decît gemeni, aproape identici, îşi dădeau mereu dreptate, se completau, păreau a fi experţi în piese de maşină, în timpul ăsta tăiau, rupeau, găureau, smulgeau, ardeau, şi încă multe alte verbe mai foloseau ei, multe altele şi toate pentru corpul meu pe care nu-l mai vedeam, asistentele, două cîte două, identice, roiau în jurul mesei mele, muzica, nu ştiu de ce, chiar în momentul acela simţeam nevoia să plîng, nici acum nu aş putea explica de ce, atunci a apărut ea, de fapt nu am văzut-o niciodată întreagă, doar capul ei ce se apleca peste mine şi palmele ei fine ce mă mîngîiau pe obraz. Nu ştiu cine era, nici ea nu mi-a spus, stătea în picioare în spatele patului meu şi se apleca peste mine, îi vedeam doar faţa, părul îl avea prins sub o bonetă albă, mă mîngîia pe obraz, era caldă, simţeam bunătatea din privirea ei, dar tot mi-era teamă, nu ştiam dacă mor sau mă nasc în clipele acelea, nu mai ştiam, buzele ei nu prea mi le mai  amintesc, nici nasul, probabil că nu erau cu totul deosebite, doar ochii şi sprincenele groase, aproape bărbăteşti, pe astea le văd şi acum foarte clar, atunci cînd închid ochii. Da, era bunătate şi iubire, nu mă îndoiesc de asta, în ochii ei, dar atunci mi-era teamă, căci nu ştiam dacă mă nasc sau mor atunci, aşa că aveam impresia că-i o zeiţă, poate Circe, şi nu voiam să intru în palat, sau cine ştie ce sirenă ce încearcă să mă atragă afară, să mă vrăjească să mă facă să ies, să mă nasc, sau să mor, să părăsesc pîntecul în care, într-un fel sau în altul, mi se părea mie că sunt apărat.

            Aşa am leşinat pentru a treia oară, vibrînd sub acordurile Requiemului, aflînd ultimile noutăţi din domeniul pieselor auto, protejat fiind de palma ei caldă şi de privirea ei care, în final, m-a făcut să cedez, ieşind.

            Apoi, evident, nu mai ştiu ce s-a întîmplat. Un mare gol, o pată albă, nişte neuroni morţi. Atît. Nu mai ştiu nimic. M-am trezit aici, în camera asta fără ferestre, fără ieşire, sunt aici doar eu, s-ar putea chiar mai puţin de atît, nu ştiu, ideea e că nu-mi simt picioarele, nu-mi simt mîinile, nu-mi simt sexul, nu-mi simt... nu mai simt că respir, nu mai simt că expir, nu ştiu cînd şi dacă îmi mai fac nevoile. De fapt, nici nu ştiu dacă mai am un corp, din poziţia în care sunt, nu pot vedea decît tavanul şi nimic altceva, aşa că, pentru mine, corpul meu, sau ce a mai rămas din el, sunt ochii mei. Doar pe ei pot să-i mişc, doar pe ei pot să-i închid dacă vreau, doar pe ei îi simt. De altfel, în afară de ei, nici faţa nu sunt foarte sigur că mai e la locul ei şi, chiar de ar mai fi, e clar că nu mai răspunde la comenzile mele, căci gura, dacă există, n-o pot deschide, nasul... În fine, dvs aţi înţeles foarte bine ce vreau să spun, am senzaţia că doar ochii mi-au mai rămas, sincer, cred că mi-au umblat şi la mansardă, ştiţi, aşa se spune în jargon la cap, adică am senzaţia că mi-au făcut ceva şi la creier, nu ştiu ce, dar cred că tot cam ce au făcut şi la restul corpului, l-au tăiat, l-au modificat, au pus altceva în  loc, nu ştiu. Nici măcar nu ştiu dacă m-am născut sau am murit atunci, nu ştiu nimic.

            Din cînd în cînd vine o asistentă bătrînă la mine, e singura care vine, pare a trebălui ceva la nişte tuburi, le aranjează, pune nişte lichide în ele, eu nu văd rostul acestor operaţii, dar ea e imperturbabilă, nu se grăbeşte niciodată, zici că are un metronom interior, nu vorbeşte, nici nu ar avea cu cine, cu ochii mei doar, nu, nici atît, se fereşte cu încăpăţînare, am observat, să mă privească în ochi, doar o dată, o singură dată i-a scăpat, o singură dată şi atunci am văzut că-s aceiaşii, ochii aceia albaştri, migdalaţi, de chinezoaică, ochii aceia pe care voiam să-i cer de nevastă.

            În fine, cred că am spus cam tot ce era de spus, nu mai ştiu ce altceva să vă mai povestesc despre mine, vă zic doar că eu sunt bine, nu aveţi de ce să vă faceţi griji, sunt foarte bine, îngrijirea aici este excepţională, pacientul este în centrul atenţiei, chiar sunt foarte bine, mă vindec foarte repede, de exemplu săptămîna trecută, da, chiar săptămîna trecută, nu e nici o glumă sau exagerare, săptămîna trecută pot să zic că, pentru prima oară, am simţit. Nu ştiu ce era, o mînă, un picior, sau cine ştie ce altă excrescenţă a trupului meu, oricum, săptămîna trecută am simţit-o, pentru prima dată, iar asta nu oricum, ci undeva, la nivelul solului, jos, jos de tot, am simţit, asta încerc să vă spun, am simţit cum mă strecor uşurel în pămînt, nu mult, doar cîţiva centimetri. Apoi, în zilele următoare, nu aş putea explica cum, firişoare subţiri se ramificau din mine şi străpungeau solul, rădăcini minuscule împînzeau podeaua, coborau apoi în humusul fiebinte şi, iată, prindeam rădăcini. Apoi, a venit ziua de ieri. Ar trebui să scriu ziua asta cu litere mari căci, pentru mine, e o zi importantă şi asta pentru că, pe una din ramurile ce se ridicaseră din mine şi ajunseseră pînă la nivelul tavanului, pe una din ramuri zic, a apărut primul mugure. Astăzi sunt cîteva mii. De asta spun, nu, nu aveţi de ce să vă faceţi griji, eu sunt bine aici, în curînd, ramurile mele vor ajunge la suprafaţă, iar mugurii se vor deschide, flori mici, albastre, ca nişte ochi de care-mi amintesc acum.

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Mai 12, 2013 la 7:14am
iDesenele care insotesc textele ii apartin lui Florin Puca.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor