VREI SĂ FII PRIETENUL LUI DUMNEZEU, LA “BARUL RĂNII MELE”? (prefaţă la ultima piesa de teatru a lui Daniel Bănulescu)

 

I.

          De câte ori mă gândesc la Daniel Bănulescu, totdeauna mi-l închipui apărând însingurat, ca un înger şi şăgalnic şi apocaliptic, dintre foile romanelor,   poemelor şi pieselor lui de teatru tranşante, tandre şi paradoxale. "Habar n-ai ce mormăie prin somn rana mea!“ – îl aud murmurând, cu chipul lui concentrat şi sever, în nopţile în care viaţa mi se pare şi mie o rană deschisă, pulsând.

La începutul anilor ’90, Daniel Bănulescu a erupt în literatura română, publicând câteva cărţi de poeme originale şi subversive, cochetând cu abisurile şi cu gingăşia. De la început, a stârnit reacţii entuziaste şi complementare, ca faţetele unui cristal. „Toate actele [lui] poetice stau sub semnul invenţiei, bizareriei, agresivităţii” - scria Nicolae Manolescu la apariţia volumului de debut “Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului”. “Sub înfăţişarea-i turbulentă de casanovist războinic, Daniel Bănulescu ascunde o fiinţă delicată şi cuviincioasă, chiar vulnerabilă şi oarecum la antipodul imaginii pe care o arată“ - adăuga Laurenţiu Ulici. Dar de abia ce-şi publicase prima carte de poeme (distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor), că Daniel s-a şi mutat cu armele şi bagajele poeziei - în proză. În 1994, la vârsta de 33 de ani, îi apare primul roman, cu titlu şocant: „Te pup în fund, conducător iubit!“. Şi care a deschis o serie fastă de romane, dintre care ultimele, apărute în 2009 şi 2010, cu nume la fel avangardiste, protestatare: „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor“ şi „Fugi din viaţa ta revoltătoare şi slută, în cartea mea“. În spatele titlurilor, descoperi o lume îmbibată de realism magic, savuros şi balcanic; o lume născută din ochiul abraziv al anilor negri ’80 ai României, peste care a fost pusă oglinda deformatoare şi debordantă, a imaginaţiei poetului. Căci Daniel Bănulescu nu a abdicat niciodată din poezie. De aceea, pe lângă Premiul Academiei Române pentru proză, şi pe lângă numeroase premii pentru poezie primite în ţară, în 2005, el a fost dinstins la Münster, împreună cu traducătorul Ernest Wichner, cu prestigiosul Premiu European de Poezie (acordat în România numai lui Gellu Naum). Iar  anii 2000 îi aduc recunoaşterea în Occident cu numeroase premii şi burse de creaţie pentru toată opera. Dar Daniel trage tot la  Bucureşti. Acolo unde, izolat în fortăreaţa lui de acasă, trudeşte neodihnit la scris, la visul lui.


 Un blitzkrieg

Aventura literară a lui Daniel Bănulescu a explodat după publicarea primului său roman. Cu o turnură neașteptată, el a cucerit printr-un blietzkrieg, o zonă surprinzătaore. A fost un roman de direcție nouă în literatura română. De atunci, Daniel Bănulescu și-a ocupat un teritoriu de excelenţă numai al lui, un no man’s land pe care l-a explorat și extins cu îndârjire, acribie și har. Acel prim roman de cotitură, Te pup în fund, conducător iubit!”, a fost republicat de autor în 2009, într-o variantă dramatic revizuită şi cu titlu schimbat: „Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea ”. O revizitare radicală care n-a fost un accident. Efortul perfecţionist de maturitate, mai rar printre scriitorii români, şi greu de bănuit în anii de început ai scriitorului, a devenit aproape sistematic la Daniel Bănulescu. Prin această redefinire şi reescriere autofagă a propriei opere, dar şi prin extinderea ei în alte cărţi scrise deja sau care vor apărea, el îşi consolidează (cum au făcut-o şi alţi scriitori ai lumii care şi-au inventat un spaţiu special), zona, ţinutul acela numai al lui: un Macondo valah şi fantastic. O mitologie reîntemeiată. Un teritoriu cucerit prin acel război fulger de început,  ce face veridică afirmaţia că toată opera unui scriitor este conţinută, ca într-un embrion, în prima lui operă; aşa cum un întreg sistem logic sau matematic este conţinut în axiomele lui. Diadema, de pildă, a acelui titlu sfidător şi avangardist al primului roman, a fost transmisă nu numai romanelor, ci și tuturor volumelor de poeme şi pieselor de teatru ce i-au urmat.

Multe dintre titlurile bănulesciene sunt centrate pe un ax înșelător egolatru, din care autorul şi-a făcut un adevărat brand: Balada lui Daniel Bănulescu”, „Republica Federală Daniel Bănulescu”, „Daniel, al rugăciunii”, „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, „Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea”, „Ce bine e să fii Daniel Bănulescu”.  

Înşelător centrate pe propriul eu, sunt şi poemele bănulesciene. Dincolo de histrionismul înalt, de tip Salvador Dali, eul poetic al lui Daniel Bănulescu, este unul generalizant şi mărturisitor în faţa lumii. Eul care pulverizează aparenţele, înnobilându-le. Chiar când viziunea e terifiantă. Aşa cum se întâmplă, de exemplu, în debutul antologic din Prologul celebrei balade pe care autorul a cules-o şi prelucrat-o el însuşi şi pentru el însuşi, ca apoi s-o înglobeze, sub forma Statului de Sud, în conceptul de republică bănulesciană; concept angoasant pentru burghezi, căci pare că vrea să ne ronțăie liniştea hiper-mioritică, cea de toate zilele. Şi poetul nu se sfieşte s-o spună, cu forţă terifiantă şi psalmică: „Fac parte din cei 20 – 30 de inşi care conduc lumea./ Timizi neştiuţi disperaţi/ De la posturile lor de comandă cu birourile răsturnate/ De pe fundul genţii Diavolului/ Amestecaţi printre rolele lui de scoci nori şi chitanţe/ Ţinând în echilibru fragil limba lumii/ Rugându-se neîncetat/ Ca Dumnezeu să-i treacă în rândul acelora/ Pentru care Dumnezeu iartă o cetate”.

 

Rana măritoare

Cu proza lui Daniel, e la fel. Titlurile sunt perfect încastrate în magma rafinată a romanelor lui ce curg năucitor, citindu-se pe nerăsuflate. Un timbru, un son nou, neartificios; captivant dar natural (canonic, în termeni matematici) este stilul pe care Daniel Bănulescu și l-a inventat parcă dintr-odată. Melanj perfect distilat și retopit în cu totul altceva, de Mateiu Caragiale, Eliade, Marquez, Salinger, poezie (chiar și cu rime interioare), alegorie și șarjă ricanată – un stil al furiei și al transcendenței. Spaţiul unui balcanism nețărmurit, în care miticismul devine virtute faustică. Sonul romanesc al lui Daniel Bănulescu - fulgerător, delicat şi cu un umor demolator, este al lumii de azi. Chiar dacă autorul încă ne spune poveşti cu Ceauşescu, asezonate cu duhuri, schizi şi interlopi carismatici, cu puteri supranaturale; borfaşi demni ca nişte haiduci; născuţi de Daniel după o documentare draconică de argou şi cutume tâlhăreşti pe care iarăşi, n-ai bănui-o, cum stă ascunsă în firescul scriiturii. Şi toată această lume căzută, spectaculoasă şi pestriţă, este prinsă în canavaua unei magii neîntrerupte, ce mai erupe și azi pe străzile vechi ale Bucureștilor. Ea respiră, pe un alt plan, și în poemele sale, la fel intensă ca în romanele lui -  renegate sau nu de autor, tolerate ori exilate din noul său  „Clan de romane”, pe care el l-ar numi „Am văzut lucrând degetul lui Dumnezeu” sau poate „Cea mai frumoasă poveste de dragoste a lumii”, nu se știe bine încă, pentru că Îngerul straniu ce-i aduce răspunsurile s-a rătăcit, dar nu prin cârciumile în care Daniel și Valentin chefuiesc zadarnic, așteaptându-l; clanul în scriere și rescriere frenetică și continuă, ca o stare de beatitudine. Stare pe care Daniel o explică astfel:

- Tot ce am scris înainte de anul 2005 în proză n-au fost decât exerciţiile  de digitaţie pentru a-mi scrie acum Clanul de Romane. Viziunea despre Clanul de Romane s-a limpezit progresiv. Cred acum că am primit în totalitate această viziune şi mă las mişcat de puterea ei. Dacă voi trăi suficient şi dacă voi rămâne liber şi sănătos, Clanul meu de Romane va fi alcătuit din patru romane, care vor înfăţişa nu numai viaţa oamenilor din din România anilor 1987 – 2000, ci şi viaţa duhurilor, conflictele care au loc în cer, balamalele cu ajutorul cărora lumea nevăzută se mişcă în jurul lumii văzute. Clanul ar trebui să fie un zăcământ de întâmplări uluitoare. O peşteră a lui Ali-Baba a poveştilor, care să încreţească, de emoţie, pielea pe tine. Un „Război şi pace” având loc, nu între Rusia ţarului Alexandru I şi coaliţia franceză, ci între împărăţiile de oameni şi împărăţiile de duhuri. Nici mai mult, nici mai puţin. Să vedem ce-o să iasă. Am spus aceste lucruri pentru că sunt îndeajuns de curajos pentru a mă expune ridicolului, dacă nu voi nimeri punctul pe care-l ţintesc. Din Clanul meu de Romane au apărut până în prezent romanele „Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea” (căreia îi voi reda vechiul titlu, „Te pup, în fund conducător iubit!”) şi „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”. Cel de-al treilea roman al Clanului îl voi publica, poate, în 2012. Despre ultimul roman al Clanului n-am habar când îl voi duce la bun sfârşit. Romanele Clanului nu sunt însă deloc „rescrieri”. Romane precum „Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti”, rămase în afara Clanului, sunt independente, cu desfăşurări epice distincte, nereluate în romanele din interiorul Clanului. Totuşi, scrierile mai vechi sunt pentru scriitor ceea ce sunt carnetele de schiţe pentru marii maeştri. De aceea, zâmbetul unui cerşetor, fixat într-o schiţă în Piaţa Romană, migrează, peste un timp, pe chipul comandantului de oşti, din cine ştie ce tablou de mari dimensiuni. Sau psihologia abisală a lui Nicolae Ceauşescu din „Te pup în fund, Conducător Iubit!” ascute psihologia abisală a personajului meu Arvinte, poreclit „Împăratul Ţiganilor”, din „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”. Şi le-am spus „Clan” pentru că romanele mele se sprijină între ele ca într-un clan; există o frăţie subterană între ele. Sunt independente dar şi componente ale ansamblului. Au feţe inocente, dar comportamente de complotişti. Sunt unite prin secrete care te înfioară. De aceea ele sunt un „Clan” mult mai mult decât un ciclu romanesc. Pe de altă parte, sintagma „Clan de romane” ţi se lipeşte de minte şi devine un titlu secund. Vagul ei son ermetic acţionează ca un condiment. Iar pentru penultimul titlu posibil al Clanului, am ales propoziţia rostită de mama după ce Dumnezeu l-a salvat de la moarte pe tata: „Am văzut lucrând degetul lui Dumnezeu”.

Daniel Bănulescu a scris de la început cu suflu și experiment de mare romancier. Încadrarea care i s-a mai făcut în seria grotescului apocaliptic de tranziție, pare necesară dar e insuficientă; este o cămașă prea strâmtă pentru autor. În spatele măştii lui de clown cinic, în spatele pulsiunilor negre pe care le inoculaează copios personajelor lui, musteşte ceva mult mai înalt. Daniel Bănulescu priveşte lumea şi o scrie, printr-o rană. Lumea, şi pe el însuşi. La fel ca în toate poemele sale. Şi poate că lupa lui măritoare, rana curăţitoare a lumii care-i alimentează  scrisul şi pofta de viaţă, este cel mai bine descrisă chiar de autor în poemul „La Barul Rănii Mele”, unul dintre cele mai frumoase poeme româneşti din ultimii zeci de ani. Din care citez un fragment: “Mă rugam până când sudoarea îmi sclipea ca un coş cu lumânărele./ Şi atunci Dumnezeu îl transforma pe Diavol într-un Diavol împăiat. În Barul Rănii Mele>>”.

Această dimensiune unificatoare şi mântuitoare, a unei tandreţi furioase şi îndurerate în faţa lumii, nu se opreşte aici. Ofensiva lui Daniel a continuat.

 

„Am simţit mereu că mi-ar fi periculos de uşor să întemeiez o nouă religie”

Născută şi crescută pe axele de foc ale poeziei și romanului, literatura lui Daniel Bănulescu îi arată şi vocaţia lui de autor total. Din 2001, Daniel şi-a mărit spaţiul vital, Clanul lui de romane şi de poeme, reluând acel blitzkrieg luminos, şi a început să „cotropească” și teatrul. Până acum a scris două piese: „Cine a câștigat războiul mondial al religiilor?”  scrisă în 2001 şi publicată abia în 2004 și „Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?” care apare acum, în 2012.  A început Daniel să cotropească şi teatrul, dar oricum! „Cine a câștigat războiul mondial al religiilor?”, care a ieşit pe locul 2 la concurusul UNITER din 2001 pentru „piesa anului”, a surprins de la început prin şi îndrăznela şi originalitatea textului. „Una dintre cele mai neobişnuite piese româneşti postdecembriste”; „ca literatură dramatică e deosebit de spectaculoasă: o sinteză teatrală neobişnuită între poezie şi roman, realizare de substanţă made in Daniel Bănulescu” – scrie Paul Cernat în prefața sa la „Cine a câştigat războiul mondial al religiilor?”. Părăsindu-şi complet Macondo-ul valah al romanelor, Daniel coboară prin piesa lui, direct şi abrupt, în bolgiile nebuniei. Acolo, „într-o capodoperă de cameră de balamuc”, cum îşi scrie el indicaţiile scenice, se organizează un Campionat Mondial al Religiilor. Patru slujitori religioşi participă la el: un călugăr budist, un imam, un preot catolic şi un preot ortodox. Ei vin, o dată pe an, să predice înaintea a doisprezece pacienţi. Pacienţii, cu apariţiile lor crunte, formează juriul ad-hoc. Ca într-o tragedie antică, acţiunea piesei se desfăşoară într-o singură zi. În final, războiul vorbelor se transformă într-o baie de sânge. Atmosfera apăsătoare, extrem de intensă a piesei, un pariu dramatic greu de condus până la capăt la acelaşi nivel, o face să explodeze într-o ploaie de schije, de-odată cu personajele şi cu sufletele noastre.

          Daniel mă face mereu să mă întreb de unde îi vin lui toate ideile astea? Din ce mantie expresionistă?

- Am fost fascinat întotdeauna de următoarea situaţie – îmi spune el. Dacă îţi asumi calitatea de preot al unei religii, inventată de tine şi îi ceri celuilalt să creadă în religia pe care ai avut tu chef s-o inventezi, omul mai curând va crede în ceea ce îi ceri, decât va fi deranjat de năzdrăvăniile tale. Am simţit mereu că mi-ar fi periculos de uşor să întemeiez o nouă religie. De aceea, m-am înfrânat. Dar am rămas interesat de cei care nu se înfrânează, hipnotizându-şi contemporanii. La fiecare colţ, ciorchini de oameni par să te aştepte ca să fie credincioşii tăi. La fiecare pas, ochii lor par să spună: “Fii sigur pe tine şi minte-ne frumos!”. Cei mai mulţi oameni sunt case pustii. Umplându-le casa cu o convingere, rea sau bună, ei îţi vor fi recunoscători că i-ai scos din incertitudinile lor.

 

Parfumul nărăvaș de Șeherezadă

Spre deosebire de  „Cine a câştigat războiul mondial al religiilor?”, atât de centrifugală şi stihinică, piesa de teatru „Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?”, apărută la editura „Casa de Pariuri Literare”, are o limpezime şi un echilibru al construcţiei, uluitoare. Faptul că Daniel şi-a propus să scrie o comedie, l-a ajutat mult de data asta. Umorul lui muşcător, pe alocuri negru, pe alocuri duios, dă paginilor savoare şi profunzime. Replicile personajelor şi situaţiile în care sunt angrenate, se înlănţuie antologic una după alta, ca nişte şiraguri de mărgele de formulări memorabile, în scene memorabile. Antrenat şi hârşit de acum în arta dialogului, Daniel ştie să dozeze cu grijă tensiunea dramatică. Acţiunea piesei, ţinută strâns după un plan bine gândit, este de un baroc polifonic - imprevizibilă şi luxuriantă.

Tocmai de aceea, interogația din titlu, care gravitează la poalele lui Dumnezeu, pare până la un punct, înşelătoare. Te ţine în aşteptare. Şi tot spre deosebire de „Cine a câştigat războiul mondial al religiilor?”, piesa „Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?” începe molcom şi decolează în forţă. Nimic nu pare să anunţe după primele zeci de replici, sarabanda de duhuri şi răsturnări de situaţii din Ceruri, de pe Pământ şi din Iad, sarabanda ce va urma. Totul începe într-o locuinţa oarecare familiei Stamatescu, printr-o convorbire telefonică iniţial banală, între două domniţe cu nume banale şi ele, voit alese astfel de Daniel: Gina şi Mioriţa.

Pretextul piesei este unul controversat, dificil. Cum putea să aleagă altceva, Daniel?! Gamal, soţul arab al Mioriţei, a apucat, de când cei doi s-au despărţit fără să divorţeze, calea atentatelor sinucigaşe. Astfel, draga de Mioriţă, se trezeşte dintr-odată că este posesoare a 77 de permise în alb pentru Paradisul muslim. Şi Mioriţa se gândeşte să înceapă o afacere, un gheşeft cosmic. Ea înfiinţează „AGENŢIA DE TURISM PARADISIAC – ÎNGERUL GABRIEL”, agenţie în care oricine se poate înscrie ca să câştige ca la o Loterie a vizelor, un loc liniştit şi seren, în Paradis; în Paradisul muslim, pe baza unui comision consistent. Interesant e că la uşa acestei agenţii de turism se înghesuie oameni de toate credinţele, hămesiţi după nemurire. Între ei se strecoară şi duhurile, cum ar fi Hindusul şi Falsul Gamal, care vor fi determinante, mai departe.

De aici, piesa se înalţă, se amplifică şi se iuţeşte, Daniel ne-a adus pe terenul lui favorit: şedinţe de spritism, împărăţii şi vânători de duhuri. Toate, învelită în umorul lui de poet teribil.

Macondo-ul lui, pe care şi l-a exersat îndelung, nu mai e unul pur valah. Deşi tot păstrează ceva farmecul teritoriului său originar românesc. Piesa are un parfum de basm arab, o miroznă nărăvașă și modernă de Șeherezadă. Redefinită şi ea.

Acţiunea piesei, pe care n-aş vrea să v-o povestesc ca să nu vă diminuez plăcerea acestui text de foarte bună calitate, are şi câteva puncte de tăietură, nişte răsturnări de situaţie imponderabile ca nişte salturi cuantice. De exemplu scena în care Hindusul preia controlul total al firmei „Arhanghelul Gabriel”, printr-o înşelătorie metafizică; sau doborârea din final a Hindusului, urmată de surprinzătorul mesaj al călugărului de pe muntele Ceahlău; ca să nu mai vorbesc de lecţia de Istorie Universală ţinută de duhul Hindus ajuns împărat,  pe care îmi face o deosebită plăcere să o reproduc, măcar parţial:

Hindusul: Alexandru Macedon era un ins pipernicit, slab și urât... Când apărea să roage să-l învoiesc de la seminarele de călărie. (...) Am întreprins călătoriile de cucerire din Asia, Egipt și India, în șeile cailor, împreună, scară lângă scară... Am ras din temelii 214 orașe. Și am clădit din temelii 325 orașe. Împreună, cot lângă cot. (...) Era un bou.

Miorița: Atunci cum de a înfăptuit lucruri atât de mărețe?

Hindusul: Când s-a urcat pe tron i-am dăruit un smoc de fire de păr din barba mea... Cum intra în vreun necaz, nu avea decât să ardă un fir de păr de-al meu, că instantaneu apăream eu și îl salvam din necazul acela”.  În aceeași logică,  Hindusul lui Daniel ne asigură că Iulius Cezar „era şi el un bou”; şi la fel Napoleon Bonaparte, despre care „nu merită să precizăm decât că era atât de greu de cap, încât de abia după ce a ajuns spirit, am izbutit să-l învăț să bată step”.

 

Lovitura de teatru creştină

Sigur, această agenție de turism paradisiac cu sens unic spre un rai propus muslim, este departe și piezișă față de Cărarea Împărăției, de pildă, calea aceea a mântuirii noastre străluminată de Părintele Arsenie Boca: „Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu sfinții, să fie cercetați de Maica Domnului și de Puteri cerești și chiar pe Domnul să-l vadă. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului și răpirea lui în Rai. Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pe pământ spre Cer, ca pe unii ce știm că de la Dumnezeu am ieșit și iarăși la Dumnezeu ne întoarcem și lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...”. La fel ar părea și întreaga tramă a piesei, cu pariul  până la un punct ei neortodox, apocaliptic și postmodern, pe tot soiul de metode de a te strecura în rai, fie el și muslim. Ar părea, dacă n-ar fi lovitura de teatru, să-i zic creștină, plasată excepţional, pe ultimele rânduri ale piesei. Pustnicul din munţii Neamţului îi răspunde astfel lui Kabir, duhul Hindus care obişnuia să-i ademenească pe toţi din preajma lui, cu două întrebări simple şi infinite: „Poate cineva să fie prietenul lui Dumnezeu?”. „Şi cum?”. „Ce altceva cere Yahve, Dumnezeul tău de la tine decât să fii drept. Iubitor. Milos. Şi să trăieşti făr îngâmfare înaintea Dumnezeului tău?” – răspunde sihastrul pe-un bileţel, cu un cuvânt din Biblie. „Acesta e un citat foarte periculos pentru afacerea noastră. Dezvăluie o cale mult mai directă pentru a ajunge la Dumnezeu” – rosteşte Mioriţa. Şi cortina cade, într-un final magistral.

 

Epilog

La sfârșitul cronicii mele la prima carte de poeme a lui Daniel Bănulescu, spuneam: cel care are poezia de partea sa, va învinge. De atunci, prin câteva dintre romanele şi cărţile lui de poeme, Daniel a obţinut nu victorii, ci un lanţ de triumfuri! Un triumf, cred eu, este şi această piesă de care se vor auzi multe şi care merită cu prisosinţă să fie jucată pe scenele noastre şi ale lumii.

Şi eu cred că Daniel visează încă şi mai mult, dincolo de realitatea că este un autor total. El  se îndreaptă, poate, spre o carte totală...

 

II.

Stau singur cu Daniel la „Barul Rănii Mele”.

Îl descoperise el, era pe undeva pe lângă Calea Victoriei, o hrubă neştiută,  nescrisă, barul ăla cu cărămizi de cristal și de sânge...

 

Afară era cald și noi beam și tăceam tihniți, în barul umbros.

Apoi, s-a prelins un Înger, pe ușă. Apăruse așa, dintr-odată.

Era un Înger slăbănog, subțirel.

A privit nehotărât în jur și s-a oprit lângă noi.

Și ne-a adulmecat.

 

Îngerul ţinea un câine, în lesă. Slab mort și el.

Daniel, mai milos decât mine, i-a dat câinelui să guste din rana lui.

Şi din rana mea…

 

Și potaia a gustat.

Şi s-a mai întremat niţel. Câine vagabond. Câine de luptă. Căţel.

 

Și-odată cu câinele, s-a întremat ba ciupind din mine, ba gustând din Daniel, s-a întremat şi a prins aripi mari, și Îngerul cel subțirel.

Aripile lui au acoperit repede barul, au trecut peste mese, pahare, chelneri, peste barmanul sastisit şi peste noi.

Şi pe urmă, difuzând prin pereți, aripile Îngerului au umbrit Calea Victoriei

cu un nor de fresce, bizantin…

După care s-au lățit şi mai tare, ca niște candele gigantice pâlpâind peste tot Bucureştiul...

Şi până şi Steaua Polară a început să clipească - un ochi de Heruvim, încercuit şi captiv între aripile Îngerului subţirel, din rana mea hrănit, din rana lui Daniel...

 

Acum eram imuni, în sfârșit, la mila năprasnică care ne tot izbise din spate, mila ce-îl apăsa atât pe Daniel.

Aşa că ne-am pus la taifas cu Îngerul, tolăniți toți trei pe tejghele,

la mine în suflet, în „Barul Rănii Mele”...

 

Şi Daniel a scos un caiet dintr-alea de-ale lui în care-și nota zilnic cu un scris cursiv, amintirile lui fracturate din niște lumi halucinante șocante. Că fisiunile astea de lumi și amintiri se coagulează în poeme, romane sau în piese de teatru, aproape nu mai contează. Universul lui Daniel Bănulescu are invarianți profunzi.

 

- Tu să nu suferi că la tot ce facem, lucrăm în zadar citea Daniel privind când la mine, când la Înger, când la cățel.

Poate Dumnezeul meu ne va ridica la el. Într-o a lui hârtie de ziar.

Şi atunci în tot împrejurul nostru va fi dragoste. Desăvârşire. Text sfânt.

- Aşa că nu te grăbi. Haide. Nu putrezeşte-te. Mai rabdă un strop. Disperarea îşi bate pasul ei de defilare… Hei, Hop!

          Cățelul, crezând că-i vorba despre el, a făcut o tumbă.

Doar Îngerul ne privea cu ochi de oțel...

                                                           *

- Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu? – m-a întrebat apoi brusc, cu un calm suspect, Daniel.

Și a început să-mi citească  piesa lui de teatru.

Şi nici nu ajunsese bine pe la sfârșitul actului trei, că în liniștea din „Barul Rănii Mele”, liniște zebrată doar de avatarurile Hindusului, ale Falsului Gamal și ale Companiei de Dame și duhuri, că a început să sfârîie și radioul.

Se trasmitea în direct de pe Câmpia Libertății, raportul de monitorizare a Republicii Federale Daniel Bănulescu. Aşa. Pur şi simplu.

O eurodeputată între două vârste, după voce, sugerea chiar activarea clauzei de salvgardare împotriva acestei republici cu tendințe separatiste față de restul lumii literare. Sau măcar scindarea celor două state ale ei.

Și, mai ales, completa izolare a Statului de Sud, autointitulat „Balada lui Daniel Bănulescu”. Balada aia care, prin dezvoltările și exploziile ei ulterioare în romane și piese de teatru, pare că aspiră să înghită pe nemestecate - toată literatura română. Și-odată cu ea, chiar România întreagă. Să ne înghită cu un nesațiu netulburat și gingaș, după programul-slogan lansat și urmărit cu cerbicie încă din anii ’90, de președintele autor al republicii: „Deși cunoaște sute de colegi mai talentați decât el, cu umilință și cu vorbe puține, Autorul(-președinte, n.n.) întrezărește pentru literatura română doar trei mari șanse: poetul Daniel Bănulescu, romancierul Daniel Bănulescu și dramaturgul Daniel Bănulescu”.

Daniel nu părea să se sinchisea de veștile astea neclare:

- De n-ar fi Hindusul meu ce-ar s-ar mai face și ei?! Că ori de câte ori și-a ales Europa Parlament nou, Hindusul i-a dăruit  fiecărui parlamentar câte un smoc de fire din barba lui. Și americanilor, la fel. Și tot de atâtea ori când a intrat lumea în vreun necaz, n-a avut decât să ardă un fir de păr de-al Hindusului meu, că pe dată el a apărut și a salvat-o din necazul acela.

Şi de-aia şi e lumea acuma în criză. Că Hindusul meu a rămas spân, de atâta democrație! Şi  ei nu mai au nici un fir de-al lui să-l ardă, pe-acolo...

 

Vizualizări: 204

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor