Vremea tranziției, oamenii tranziției...

Odiseea tranziției românești postdecembriste

 

 

Cu un realism elegant al condeiului, scriitorul Constantin Stancu alcătuiește un roman al tranziției românești în care gradat și retrospectiv, cronologic și expresiv, pornind din spațiul absidei interioareși extinzându-se până la metamorfozele mentalului colectiv, reconstituie într-un sistem rizomic orchestrația unei perioade meandrate a societății românești postdecembriste. Toate schimbările majore, fizionomia și evoluția perioadei, sunt țesute de autor în jurul unei localități monoindustriale din România, care nu este denumită, dar subînțeleasă prin indicația geografică, construind acțiunea în jurul unui mare combinat, mastodontul, care macină vieți și speranțe în vremea unei tranziții care, parcă, nu se mai termină, ci, mai mult, devine un continuum trăit și pe care se grefează vieți, situații, conflicte, de care se leagă speranțe, destine, iubiri. O poveste de dragoste, dar care nu se consfințește prin căsătorie, dintre Ilie Talan și Ana Nor, este liantul întregului angrenaj al vieții dintr-o localitate monoindustrială de după aglomerația din decembrie, cum o numeau unii, acea revoluție repede pierdută, când se încearcă reorganizarea combinatului, iar toate formele schimbării pe care le îmbracă aceasta, în lumea noii economii de piață, de la dorința de retehnologizare pe baza unei investiții străine și până la feluritele moduri de valorificare acombinatului, a fierului vechi, răscolirea haldelor de steril de către cei săraci, toate aceste afaceri sunt coordonate de persoane care au fost sau au ajuns la conducerea combinatului, directorul Ioan Ardelean, consilierul său de serviciu, Ilie Talan, Comisarul de Poliție, Sorin Militaru, prefectul Aurel Aurel, primarul poreclit Butelie, un jurnalist pe nume Ioan Jude. Printre ei se rotește Bianca Drăguț, o chelneriță propulsată mai apoi în domeniul modei și al show-biz-ului, modelul promovării imaginii și, în același timp, consecința și eșecul divinizării unui fals idol, imaginea. Toți aceștia mânuiesc, ca niște păpușari iscusiți, frâiele mai multor afaceri dubioase, underground, și servesc unui grup de interese care se extinde până la minister, dovadă rețeaua alambicată, de tip mafiot, care se instalează o dată cu schimbarea unui model politic cu altul: Cu siguranță afacerea fierului vechi era importantă, era o tăcere în mod oficial în acest domeniu, oficial și public se discuta despre afacerea de la Vadu Ars, în background era altceva.

Într-o holarhie tentaculară viciile societății, metehnele, cutumele ei sunt așezate sub lupa scriitorului care face o analiză detaliată, fenomenologică, a schimbărilor care au marcat anii tranziției. Directorul combinatului a fost ales să fie mesagerul unor idei pe care scriitorul vrea să le transmită: Ion Ardelean s-a gândit la marile fenomene ale lumii: șocul viitorului, capitalismul primitiv, ciocnirea civilizațiilor, megatendințele. Lecturile sale erau frumoase, realitatea era dură. La partid îl apreciau pentru viziunea sa, pentru ideile sale moderne, dar lumea era în schimbare, o simțea pe pielea sa. Părea că țara nu fusese pregătită pentru capitalism. Investiția respecta toate regulile economiei de piață, dar se părea că deranjează pe cineva, nu înțelegea pe cine, până la urmă și opoziția putea beneficia de această dezvoltare a zonei și ei vor ajunge la putere… Da, dar dacă marele capital nu era de acord? Această amprentare este realizată atât la nivelul general al cotidianului, dar privirea scrutătoare intră în interstițiile profunde de comunicare și control, de manipulare,urmărită până la limita de sus a sensibilului și intangibilului, coborând până la cel mai de jos strat al societății, pauper, pătrunzând în ițele ei sociale, de supraviețuire, de subzistență a săracilor zonei care trăiesc din furtul fierului vechi. Scriitorul reînvie un vechi personaj al orizontului local, Față Neagră, din literatură; acelui haiduc din rândul nobilimii îicontrapune actualul personaj, de joasă speță, șeful țiganilor și al haldei de steril implicit, zis și Sandokan, care își delimitează clar teritoriul, de unde adună, după o muncă istovitoare fierul vechi:Aici eu sunt împăratul.

Ilie Talan și Ana Nor sunt personajele în jurul cărora gravitează acțiunea romanului. În jurul acestei familii (nelegitime, cei doi trăiesc în concubinaj, și această formă de a trăi împreună fiind tot un efect și un act permisiv, volițional al tranziției, al tinerei democrații) autorul orânduiește viața unei comunități dintr-o localitate monoindustrială, cum este definită de scriitor, un loc special spre care gravitează acțiunea din carte fiind Macarena, un centru de alimentație publică, unde se leagă afaceri și loc de întâlnire pentru oameni pentru a-și spune păsurile. Ilie și Ana se iubesc, dar nu îndrăznesc să facă pasul decisiv, să se căsătorească. El este consilier al directorului uzinei, iar ea lucrează ca avocat de provincie: se întâlneau destul de des, dar erau și zile în care nu se vedeau. Ilie Talan era mereu ocupat, dar iubirea era ceva serios pentru el. Ana simțea, era de acord, dar regreta că nu s-au căsătorit. Fiecare își dedicase viața, într-un fel, carierei. Fără bani, tinerii nu puteau face mare lucru.[…] se obișnuiseră cu felul acesta vicios de viață. Erau de acord că familia era ceva important și că viața fără familie nu avea rost.

Timpul trece implacabil și relația lor se consumă în acest fel, între locul de muncă și un apartament numai al lor. Ei simbolizează oamenii tranziției, cu o viață nestatornică, timpul trăit mereu în grabă, cu puține momente de bucurie. O atmosferă cenușie ca aceea a ochilor tranziției în care toate par că se scufundă. Intimitatea familiei, micile fericiri erau singurele care mântuiau, eliberau, destindeau ființa în zbaterea zilnică. Schimbările se derulau accelerat. Ana Nor primește un post bun și pleacă la lucru în Marea Britanie, iar Ilie, rămânând singur acasă, nu își mai găsește liniștea. Cade într-un fel de depresie și într-un final moare prin defenestrare. Se aruncă în gol de pe turnul de echilibru al mastodontului care l-a înghițit într-un fel. Se sinucide sau este ucis de către un alt personaj ambiguu al tranziției, depresiv, care de mai multe ori se urcă pe turnul înalt și amenință cu sinuciderea. Autorul lasă un nor deasupra acestui caz, care se închide repede. Ana se întoarce acasă după moartea lui Ilie, dar nu își mai află rostul și după scurt timp pleacă iar în Marea Britanie. Este un exemplu fictiv, dar cutremurător prin faptul că prezintă matricea situației multor familii de azi, care aleg calea pribegiei, se destramă și lasă în urmă copii singuri în țară fără sprijin și afecțiune.

În romanul Vadu Ars autorul Constantin Stancu creionează o lume a tranziției românești dintre milenii, o perioadă pe care o și delimitează temporal, între 1991 și 2013. Din primele pagini se poate citi o notă și un dicționar, care se doresc a fi un îndreptar în înțelegerea mai clară a aspectelor majore pe care le urmărește scriitorul în roman, un roman al tranziției, având în centru o localitate monoindustrială, denumită în roman Vadu Ars, modelată de industrializarea forțată și rigidă practicată în anii 1947-1989 în România.Oameni dependenți de o singură întreprindere, de resursele ei. Din scheletul acestui mastodont au ciugulit ultimele bucăți de carne și au devorat totul până la nimicire, din visteria statului, îmbogățiții de carton ai tranziției. Megaliți industriali construiți iluzoriu. Unități gigant, prea mari pentru resursele reale ale regiunii. Lumea romanului este una a tranziției, când mastodontul, combinatul, întreținută artificial, este scos pe platforma economiei de piață de forțe politice din noua gardă și prin conducerea combinatului mediază fel de fel de afaceri care să aducă profit unui cerc restrâns de persoane aservite politic.

Titlul romanului, Vadu Ars, apare explicat într-o pagină a cărții, vremea când oamenii câștigă bani aici e un vad bun, curg banii. Al doilea termen, ars, ar putea simboliza sfârșitul mastodontului, afacerea s-a ars, platforma industrială în paragină, arsă: Ce atinge omul neinstruit, omul flămând, se duce de râpă. […]Vremea investiției a trecut, gândea Ilie, s-a dus, a ars.

Limbajul este o modalitate de a satiriza, de a biciui o lume de o moralitate joasă și lipsită de educație,oameni aflați în posturi de conducere. Dă-l la mine (referire la un apel telefonic), în alt loc zău, e stas, merge și la case mai mari, apoi nouă nu ne mai pasă de cultură, doar de ale noastre, sau în altă parte citimle dau românilor gumă de mestecat pentru ochi sau E bun rău, șefule, zău, aici sunteți meseriaș. Scriitorul surprinde, în perioada dintre 1991-2013, fenomenul manipulării perfide prin mass-media, prin tehnică, o formă de sclavie modernă, o dinamită a secoluluial XXI-lea utilizat de geniul răului, omul fiind zeul consumismului. Se practicăotrăvirea populației cu informație,prin media excedentară, de proastă calitate (marcată prin promovarea divei Bianca Drăguț), presă de joasă ținută, promovarea subțirelului, manipularea maselor, influența politicului în economie, așadar imaginea societății de azi, una insalubră.

Problema furtului endemic este de asemenea dezbătută de scriitor. Aceasta este o tară majoră a societății, fiind efectul sistemului comunist. Este o maladie care nu poate fi eradicată ușor. Ea a fost inoculată unei societăți întregi: Băieții deștepți (iarăși o expresie des vehiculată în limbajul jurnalistic și media actuală) au hotărât ca în Vadu Ars să autorizeze o firmă de recuperare a deșeurilor, s-a discutat la partid, știi tu… Ca să faceți bani pentru investiția din combinat trebuie să demolați parte din instalațiile vechi, e în plan, dar materialele trebuie să ajungă la firma asta de recuperare.[…] Cine va putea opri jaful? Vor da buzna peste instalațiile bune, vor tăia totul, vor rupe, vor face fier vechi și din utilajele noi, nemontate! […] E o cotă de contribuție ce trebuie pusă în mișcare, problema e că banii trebuie controlați. Furtul este parte dintr-un lanț vicios mult mai extins care implică birocrația tentaculară, sfera politicului, afaceri ilicite cu statul, de unde și câștigurile fabuloase care au dat naștere unor miliardari de carton, campanii electorale care funcționează prin spălarea de bani, afaceri underground, emiterea unor ordonanțe de urgență la comandă: cred că documentelepot ajunge la ministru chiar azi, […] pe masa din încăpere era un dosar  cu draft-ul ordonanței de urgență care urma să apară în monitorul oficial; emiterea de autorizații false, închirieri ilicite, spălarea banilor: trebuie să acoperim cumva două milioane de dolari, dominanța centrului asupra provinciei, expertize ilicite…

Chiar dacă se vorbește despre descentralizare, aceasta există doar la nivel teoretic. Toate acestea se petrec într-un sistem de lojă și culoare kafkiene, în penumbră, întâlniri pe ascuns, afaceri încheiate fără transparență, dar cu unda verde dată de autor într-o formulare plastică: Bătu cu mâna pe dosar ca pe spatele unui armăsar.Atmosfera romanului este aceea a tranziției omului incult, aflat în poziții de conducere, a omului descurcăreț, promovarea păcătoasă a căldicelului, a celor care se strecoară, se infiltrează, a alunecosului și pehlivanului. Oare torționarul și-a schimbat doar instrumentele de tortură? Mă întreb. Teama continuă să fie prezentă, frica de a fi ascultat de un serviciu de securitate invizibil: Sper, domnule avocat, cănu suntem ascultați de urechi albastre…Este vorba de o libertate limitată, se inoculează aparența libertății, o perfidă manipulare, încurajarea ușuraticului, a ziarelor de joasă speță, unde sunt promovate incultura, superficialul, poleiala. Experiența profesională a scriitorului în domeniul dreptului oferă concretețe și un credit de realism unor situații pe care le creează, imaginează ori le derulează din experiența trăită, așa cum o explică la începutul romanului: Narațiunea se bazează pe fapte trăite de unii, citite din ziare, aflate de alții de la televiziuni, intuite de alții, povestite, răstălmăcite, devenite legende. Mituri. Acei oameni au devenit oamenii tranziției.

Constantin Stancu conturează un tablou panoramic al perioadei de tranziție, surprinzând aspecte care s-au derulat de-a lungul acestui interval, de la privatizări până la Caritas-ul clujean,Fondul de Investiții Profitul, de la micile afaceri locale, ilicite ori spălări de bani la nivel înalt, până la moravuri și cusururi sociale și păcate ale schimbării: nepăsarea, ignoranța, egoismul, invidia, răutatea, incultura, trândăvia, nivelarea omului cu tăvălugul. Toate acestea pentru a satiriza o societate decăzută, degradată. Autorul pune sub obiectiv și conturează viața unor oameni devotați întreprinderii: violonistul Matei Iosif, fostul inginer al combinatului, mare pasionat de muzică și arte. Cânta la vioară, avea ureche muzicală bună pentru instrument, dar și pentru utilajele din uzină. Iată viața ridicată la rang de artă. Dincolo de profesie, bijuteria de a fi și a deveni ca om. Munca devine artă, nu obișnuință ca în cazul omului comun, care este repetitiv, nu creator și dedicat profesiei. Celălalt personaj care intră în prim plan este inginerul Steiner, care a plecat în Germania, unde și-a găsit sfârșitul, iar acasă a rămas sora sa, Helga, care și ea a suferit deportarea în Rusia. Prin sufletul acestui personaj feminin răsuflă rănile grele ale războiului și ale tuturor relelor legate de acesta.

Autorul face o trecere panoramică peste ani, peste evenimentele, schimbările care s-au petrecut în societate și efectele pe care le au astăzi, consecințe ale acțiunii omului în anii încețoșați ai tranziției: doreau să mănânce capitalism pe pâine, erau flămânzi de succes, mai ales de cel facil. […] Puterea era un drog la care puțini puteau rezista. […] Circula în perioada aceea fabula, reală de altfel, că era mai bine să faci pușcărie doi ani, dar să rămâi la butoane, cu averea intactă, era metoda prin care mulți câștigau ceva, alții scăpau de pedeapsă, banii negri deveneau albi, manipulatorii de bani ajungeau în consilii locale, în parlament, în consilii de administrație. Copiii afaceriștilor de carton făceau studii în străinătate, familia continua odiseea. Darul perfect pentru un copil de bani gata era un loc în parlament…

În opoziție cu liderii tranziției autorul așază oamenii de rând, sărăcimea, iar ipostaza în care alege să prezinte această situație a lor, este ziua de 1 noiembrie, ziua morților când: își aminti de puhoiul de lume care mergea în cimitirul din Vadu Ars cu flori, cu lumânări, cu multe coroane, cu mici cadouri. Cei săraci dădeau năvală, cerșeau, se milogeau să capete ceva, în acea zi nu mai furau din combinat, se duceau în cimitir. […] Noaptea unii veneau în cimitir și furau tot ceea ce era de furat, […] toate apăreau în a doua zi în piață, în magazine, de parcă abia au sosit de la furnizori.

Scriitorul încearcă să sculpteze cu ironie fină realități dure ale zilelor noastre, practici ultime la care recurg cei săraci în lupta pentru supraviețuire. De-a lungul romanului apare ca un laitmotiv furtul și țuica, două branduri de țară, care promovează latura obscură a acesteia. Scriitorul pune accent pe detalii, pe acele detalii care prind omul în capcana tranziției, a deșertăciunii, a manipulării fine. Alteori oamenii se prăbușesc în hățișurile superfluului, al kitch-ului, mă omoară cu telenovelele și cumpărăturile la second-hand. Întâlnim cugetări de substanță ascunse în jocuri stilistice și finețuri lingvistice: Sunt mulți„Caini” în vremea noastră… Scriitorul atinge subtil problema liberului arbitru, al credinței, al libertății de exprimare religioasă, comentează distincția dintre libertate și libertinaj. Pune pe tapet o problematică actuală, cea a catedralei mântuirii neamului. Face acest lucru prin imaginarea a două declarații în opoziție, a presei și a Patriarhiei. Tratează problema culturii de joasă altitudine ori a celei din spațiul ozonat, dar putred moral. 

Cu un condei percutant, grav, apăsând pe hârtie cu durere, autorul face o radiografie a mediului scriitoricesc regional și local, al angrenajului care îl pune în mișcare. Promovarea se face pe bază de interese. Clasa politică are și în acest domeniu influență mare. Consiliile locale finanțează cărțile personalităților în funcție de culoarea politică, nu după valoarea cărților scrise. Promovarea și în rândul intelectualilor, a oamenilor de cultură se face pe bază de interese, de nepotism, competiție de șleahtă… Cavalerismul onoarei nu mai există. Duelul nu își mai găsește rostul. Moartea ar fi zadarnică. Este un mediu carnavalesc, cu măști prea transparente, ușor caricaturale, care lasă să se întrevadă lipul. Tendințe culturale noi modifică peisajul literar. Scriitorul atinge problema plagiatului, a diplomelor luate de-a gata: diplome în toate părțile, sunt fabrici de diplome. Chiar și antrenorul de fotbal era pus pe linie politică: a fost inspector la casa de cultură înainte, a făcut câteva cursuri, știa că e necivilizat, bădăran, dar așa este în fotbal […] până și femeile de serviciu erau numite politic…

Scriitor cu crez creștin, Constantin Stancu așază pe acest fundament un peisaj industrial derulând imagini ale tranziției pe mai bine de două decenii, surprinzând fizionomii, caractere umane, decupând momente ale schimbărilor care s-au petrecut, reevaluând sub stare de conștiință și conștientă un parcurs al memoriei care încearcă să recupereze un peisaj industrial în mișcare temporală, să creeze un fel de film al regiunii, prin trăirile oamenilor investind autenticitate evenimentelor. În derularea cinematografică a perioadei, întoarcerile în sertarele memoriei sunt tot atâtea popasuri de introspecție și meditație. Scriitorul se confundă uneori cu personajele, când cu unul, când cu altul. Totul este în mișcare. Autorul pune accent pe trecerea implacabilă a timpului: lumea era în mișcare, lumea se schimba, timpul trecea repede, lumea se reinventa. Un element autobiografic poate fi surprins prin formula: Poate ajung pe masa de operație.

Scriitorul surprinde probleme majore cu care se confruntă omenirea: cea a conflictelor interetnice, problema religiei, războaiele din lume, a migrației în Europa și particular problematica emigrației românilor și trage un semnal de alarmă: Va fi un exod! Se va goli țara! Eu aș adăuga că nu e o problemă. Îl vor umple alții. Va fi prețul pe care îl vom plăti. Amarul.

Afinitatea poetică a scriitorului o găsim în carte sub forma unor semințe de frumusețe și sensibilitate. Scriitorul Constantin Stancu este un cultivator de frumos. Câteva detalii stau mărturie și grăiesc despre frumusețea naturii, a omului, în contrast cu marea uzină, cu poluarea și estetica urâtului indusă de un parc industrial ajuns în paragină: simțea mirosul florilor sădite pe marginea aleilor, câteva femei din localitate, care locuiau în zonă, au avut inițiativă, le plăcea lucrul acesta, era obișnuința din vremurile când trăiau la țară, femei preocupate să aducă frumosul mai aproape. […] Simțea și aerul mlădiat de mirosuri alese venind dinspre pădurea de pe dealul din apropiere, asta îl înnebunea, era ceva special în provincie, acest aer unic.O altă ipostază care invită la meditație, având conotații religioase, este descrierea fântânii din curtea uzinei, cu apă bună, care satură pe bogați și pe săracideopotrivă.Este apa vindecătoare:fântâna săturase de sete multă lume, oameni bogați, miliardari, generali, oameni simpli… Frânturile lirice vin să îmbogățească și să tămăduiască sufletele personajelor, Ilie și Ana, doi oameni care se iubesc: luna i s-a părut mai aproape în seara aceea […] Au intrat în noapte ca-ntr-o cetate.

 

                                                           

 

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

Eseu de LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI apărut în Condeiul de trestie, note literare,: Sibiu, Ed. CronoLogia, 2016

Vizualizări: 74

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor