Zănateca. A luat-o pe mirişte, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini şi-a sfâşiat jupele de ţigancă focoasă în care se tot împleticeşte de când a intrat în sat, străină de gospodarii care îşi văd de treabă prin şoproane ori prin livezi şi vii. Cu lungi cozi împletite, lovindu-i-se de coapsele subţiratice, ca nişte funii în care atârnă, aurii, bănuţi cu puful încă neşters de palmele vremii, se opreşte la fântâna cu o cumpănă veche scormonind, plictisit, într-o tufă de nori, şi acum o vezi că începe să se învârtească, nebuneşte, să sară şi să chiuie, strângând sub tălpile desculţe grămezi de frunze şi crengi uscate. Vântul, după ea, obedient, latră pustiitor, stârnind ecouri de prin toate cotloanele. Oamenii o urmăresc, cu oarece compasiune, punându-şi mâinile în şolduri şi dând, semnificativ, din cap.
Dar, fără să le mai pese de ciudăţeniile ei, o lasă să-şi potolească pornirile şi o uită, apoi, pe ghizduri ori pe pârleazuri, ori pe acoperişuri, ori pe unde o apucă să joace până îi crapă călcâiele. Abia atunci, sub un soi de isprăvire, cade în genunchi, înjositor se tolăneşte pe pământ, şi tot zvâcnetul din vine i se potoleşte treptat în inima satului.
La ora culesului, ea dârdâie de singurătate. Deşi, este miez de atenţie. Toţi trag de ea din toate părţile, o scutură, o culeg, o ating, o miros, o lovesc, o presează, o stropşesc, o împing în beciuri, o toarnă în vase de diferite forme şi mărimi. Mulţumiţi că le-a picat în mână. Femeia străzii, cu o ţigară de ceaţă în colţul gurii, cu obrajii căniţi şi un câine de vreme ţinându-se după ea ca după o stăpână care a fugit de-acasă, în lume, să-şi caute libertatea.
Octombrie se uită cu amar la ea, aproape că nu o recunoaşte. Ar fi vrut să o strige: hei, ce mai faci, pe unde mai lucrezi? Cum, să nu-mi spui că te-au dat afară?! Apoi, în sinea lui: vai, ce i-a căzut părul. O avea vreun cancer? Cât de trasă la faţă este şi cât de slabă!... Biata de ea, ce frumuseţe de femeiuşcă era anul trecut!
Cândva, lucrase în domeniul economic. Fusese o directoare foarte calculată. Avea registre întregi cu note din marile culturi. Mirosea natural. A parfum de femeie. Cu stare. A greşit-o o dată prea tare cu producţia la hectar şi au dat-o afară. De atunci, bântuie strigoaica. Se loveşte de anotimpuri, în goană. Are braţele vinete. Şi o privire care spintecă. Ursuz. Se burzuluieşte pe oricine, aşa, nitam-nisam, iar uneori vorbeşte cam... pe neînţeles. Se bănuieşte că ar avea conexiuni înalte, cu o bună inspiraţie.
Cafeaua de melancolie abureşte pe prispe ale trecerii. Ici-colea câte-un foc de nelinişte din care sar stele şi, în traiectoria lor, rămân agăţate care pe unde apucă, într-un candelabru celest. Ea îşi freacă mâinile, se chirceşte în propria piele uscăţivă şi suflă, îndelung, stârnind jarul. Din spate, noaptea i se aruncă pe umeri precum o haină jerpelită, mâncată de molii de luminiţe orbecăind pe deal, pe vale, de prin fiecare casă.
Satul o cam vorbeşte de rău, acum, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă. Cum că-şi face de cap prin lume. Şi nu mai e nici darnică. A îmbătrânit. E ca un mutac. I-a secătuit inima. Deh, o prăpădită! ...
Alţii spun că ar avea un amant, în partea cealaltă de lume, şi pe acolo îşi face veacul...
În răstimp, se zvoneşte despre o vulpe argintie rătăcită, venind de foarte departe, ca dintr-o poveste cu un singur prinţ, şi pe care nimeni nu a îmblânzit-o pentru că nu a ştiut cum să se apropie de ea, cum că dă iama prin curţile oamenilor. Smotoceşte păsările şi penele lor cad uşor pe ferestrele timpului. Câte unul mai priceput le ascute, le înmoaie în indigo de spectru şi lasă scris un poem-testament zilelor care se scurg apatic, mărunte şi fără niciun dumnezeu.
Doamne, parcă a înnebunit. Uite-o lângă trecerea de cale ferată, lungită pe şine, intrând în rezonanţă cu durerile fierului. Oare nu se prinde că se apropie marfarul de iarnă?!
Câteva trepidaţii. Un şuier scurt. Şi dusă este...
Lunganul opreşte brusc. Cineva l-o fi tras de mânerul plumburiu. Un domn cu părul cărunt, ce mai contează cât de lung, se gândeşte să coboare în staţia aceasta. Cel puţin, pentru o vreme...
Pe ea o s-o îngroape imediat. Fără pompă. Lumea o va uita, aşa cum se uită...
Se simte privit cu un pic de nedumerire, cu puţină descumpănire...
Oare, am sosit prea... din timp?!

Vizualizări: 368

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Noiembrie 3, 2012 la 11:21am

Domnule Petrişor, vă mulţumesc pentru trecere şi comentariu.

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Noiembrie 3, 2012 la 11:20am

Domnule Dan Lupescu, v-am trimis azi fişierele. Vă mulţumesc încă o dată. Week-end plăcut vă doresc şi eu.

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Noiembrie 3, 2012 la 3:04am

       Zanatica piovestire! Are in ea un parfum de indiferenta la mersul vietii din jurul ei. Pana si sfarsitul i-a fost indiferent cum va fi. La ora asta incerc s-o vad dar ceva plutitor in minte mi se arata altfel decat pamanteana. Si sfarsitul la fel de vaporos ca si povestea ei! Si titlul tot asa de plutitor, cu greutte insa ca poveste!

Comentariu publicat de Dan Lupescu pe Noiembrie 3, 2012 la 2:53am

ok. astept materialele promise. we placut !

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Noiembrie 2, 2012 la 8:54am

Onorată, domnule Dan Lupescu, de semnul dumneavoastră de lectură, de cuvintele generoase. Remarc lectura atentă şi vă mulţumesc pentru observaţia aceea. Chiar nu mi-am dat seama. Voi modifica. Onorată şi pentru invitaţia pe care mi-o faceţi în legătură cu trimiterea de texte pentru revista de cultură pe care o reprezentaţi. Promit să selectez câteva texte şi să vi le trimit în timpul cel mai scurt.

Cu tot respectul,

Ottilia Ardeleanu

Comentariu publicat de Dan Lupescu pe Noiembrie 2, 2012 la 5:30am

Titlul tradeaza/ confirma studierea cartilor marelui, inconfundabilului filosof CONSTANTIN NOICA.

Te rog sa-mi trimiti, pe adresele de E-mail danlupescu13@yahoo.com, lupescu76@gmail.com,

pentru proxima editie a Revistei LAMURA *(deh, tot NOICA !), aceasta proza si altele, plus CV, eventuale referinte/ aprecieri critice  si o fotografie .Felicitari. Sa fie intr-n ceas istoric bun, cu noroc si pentru totdeauna !

Comentariu publicat de Dan Lupescu pe Noiembrie 2, 2012 la 5:10am

Excelent. Decupaj impecabil. intrare in arena percutanta, prin insusi faptul ca incepe intempestiv, printr-o propozitie eliptica, dintr-un singur cuvant - ZANATECA. Proza cu fior  dramatic, liric autentic. Stil sud-american. Proza cinematografica. Vibratie. Cadenta admirabila. Continua cu insistenta, draga Otilia, si vei ajunge scriitor de prim plan. Maturitatea mijloacelor tale de exprimare literara este indubitabila. Scrii ca un creator cu solida cultura, cu lecturi bine asimilate, cu exercitiu/ antrenament indelung, rabdator...

O singura, inadmisibila scapare/ neglijenta - ligamentul din secventa ...In timPUL Acesta se zvonea...

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Octombrie 30, 2012 la 9:16am

Clara, mulţumesc şi eu foarte mult pentru acest frumos comentariu. te aştept cu plăcere în universul meu.

Comentariu publicat de Clara Damian pe Octombrie 29, 2012 la 8:42pm

Excelent zugravit universul acestei zanatece, cu accente superbe din registre diferite: viata si sfarsire in acelasi timp.

Multumesc pentru delectare!

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Octombrie 29, 2012 la 4:25pm

Milica, încântată şi onorată de trecerea ta prin această pagină.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor