ZAHARIA STANCU - LA JUDECATA DE APOI A LITERATURII

Zaharia Stancu – la judecata de apoi a literaturii



Recitirea tezistă a unor scriitori care şi-au desfăşurat mare parte din activitatea lor pe timpul regimului comunist naşte monştri. „Vigilenţa revoluţionară”, tonul just al anilor
umbriţi serios de denunţuri, defăimare şi delaţiuni, poate funcţiona şi invers. Sfânta mânie proletară devine
acum sfânta mânie anticomunistă. Ea nu este totuşi un antidot şi uneori
nici măcar un paliativ pentru vindecarea vechilor răni. La centenarul naşterii
lui Zaharia Stancu / 2002, scriitor care la instalarea regimului comunist era
deja cunoscut, dar care şi-a trăit
totuşi gloria în anii comunismului „victorios”, acest deja nou modus de abordare a subiectului literar
s-a instalat ca modă. În fond nimeni
nu-l obligă pe noul critic sau foiletonist ( vorba vine nou; majoritatea sunt vechi de când lumea aceea) să atace astfel de subiecte care au şi devenit dificile. Însă chiar de aceea ele sunt
mereu actuale sau chiar fierbinţi. Ar
fi nostim chiar să fi trecut pe lângă noi
centenarul naşterii lui Zaharia Stancu fără să nu ne scărpinăm mâncărimea de sub limbă şi de impunătoarea
statură (totuşi) a fostului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Însă chiar
lucrul acesta s-a întâmplat: nu am scris atunci despre el dintr-un fel de
“fereală”. Acum ne întoarcem la clasicul Zaharia Stancu (1902-1974), pe
fondul evenimentelor electorale din acest an de la Uniunea
Scriitorilor, când reprezentanţii generaţiilor mai tinere, candidate la funcţia pe care ZS a deţinut-o
mult timp cu brio, şi-au cam dat, cum se zice, în stambă. Căci ultimele alegeri
pentru preşedinţia scriitorilor au avut partea lor îndesată de circ! Şi atunci mulţi ne-am amintit că, orice s-ar zice, ultimul preşedinte al US “cu
raportare” rămâne Zaharia Stancu! El a fost la vremea sa un model de scriitor
aflat în serviciile breslei. Nu ştim în ce măsură fostul preşedinte al
scriitorilor „se bucura în ochii confraţilor de un respect amestecat cu
dispreţ”. Ca martori oculari noi am văzut mai ales respectul; dispreţul, atât cât a fost, de va fi fost, era al vulpii
din fabulă care nu ajunge la struguri.


„Trecutul” lui Zaharia Stancu, atât cât putem noi aprecia astăzi, a fost de două feluri: unul avut în vedere de comunişti, la trecerea scriitorului dintr-o barcă
într-alta; şi cel de astăzi, apreciat ca atare de anticomuniştii de serviciu. Cei ce recunosc totuşi că: „La 5
decembrie 1974, cu trecutul spălat, iubit de aproape toată lumea, Zaharia
Stancu moare” nu disociază clar care „trecut”! Ar fi fost şi mai important
poate ca ultimativul eveniment al morţii să-l fi surprins pe scriitor cu
prezentul său de atunci „spălat”. Ceea ce credem că de altfel s-a şi întâmplat.
Zaharia Stancu intra în nemurire cu un destin de scriitor împlinit. Mai mult
decât orice reuşise să se menţină în tulburele vremi pe care le traversase pe
ambii versanţi ai existenţei sale ca scriitor. Un scriitor realizat printr-o
imensă şi autentică mărturisire de sine. Născut iar nu făcut. A circulat, între
altele, şi o legendă a unui Zaharia Stancu chemat de noii tovarăşi de drum la o
verificare sumară, când i s-a pus în
faţă un dosar plin de umbre verzi
Scriitorul n-a retractat; dar se spune că ar fi plâns cu amar, ca Petru din Sfânta Scriptură, la cel de al treilea
cântat al cocoşului !


Sigur că biografii din timpul regimului comunist au trecut iute şi necesar peste colaborarea sa la revista Gândirea, „începând din 1924”/ al cărei director a şi devenit pentru un timp; dar s-au desfătat pur şi simplu cu
participarea sa activă la opera de consolidare a noului regim comunist, de după
1944. Abia noii istoriografi văd lucrurile într-o lumină mai clară.: „În 1945
el îşi exhibă trecutul eroic,
publicând volumul Zile de lagăr, şi
devine membru al PCR, iar în 1946 este cooptat în biroul de presă al Partidelor
Democratice. Ca răsplată pentru contribuţia sa la victoria în alegeri a
comuniştilor – victorie obţinută, după cum explică istoricii de azi, prin
fraudă electorală şi represalii sângeroase-, este numit director al Teatrului
Naţional din Bucureşti în 1946 şi „ales” preşedinte al Societăţii Scriitorilor
Români în 1947. Tot o recompensă poate fi considerată şi investirea sa ca
deputat în Marea Adunare Naţională, în 1948. În 1950 este înlocuit la
conducerea Uniunii Scriitorilor din România ( noua denumire a Societăţii
Scriitorilor Români) de Mihail Sadoveanu. În 1954 ia parte la fondarea Gazetei
literare, pe care o va conduce timp de de un deceniu.” Ceea ce ar mai trebui
adăugat acestei fişe de istorie literară, alcătuită de anticomunistul notoriu Alex . Ştefănescu, ar fi că Zaharia Stancu moare la 5 decembrie 1974 „ cu
trecutul spălat, iubit de aproape toată lumea” în scaunul de preşedinte al
Uniunii Scriitorilor, în care revenise cu un deceniu în urmă.


Dacă am dori să clarificăm ceva ( din punctul nostru de vedere, fireşte) ar fi faptul că scriitorul Zaharia Stancu mai mult a profitat de noile oportunităţi social politice, punându-şi la dispoziţie mai
ales biografia sa „ de stânga”, şi mai puţin opera, pe care, ca puţini alţii au ştiut să şi-o ţină la adăpost, ori să şi-o
ocrotească. Iar aici ne referim mai întâi la poezia sa publicată de-a lungul
vremii, în volumele: Poeme simple, Buc.,
Editura Cartea Vremii, 1927; Albe,
Buc., Editura Fundaţiilor, 1939; Pomul roşu, Buc., Editura Azi, 1940; Cântec şoptit, Editura Cartea
Românească, 1970; Sabia timpului,
1972; Poeme cu lună, 1974.


Succesul său cu romanul autobiografic Desculţ, Buc., Editura de Stat, 1948, devenit apoi un fel de opera aperta, adiţională şi aluvionară, îi va întoarce, cum se
spune, destinul pe dos. Dar Zaharia Stancu rămâne esenţial poet: confesiv,
confesor, până şi-n cărţile lui de
proză, până în penultima sa carte de proză
Ce mult te-am iubit, Buc.,
EPL, 1968, un admirabil poem al morţii şi al vieţii deopotrivă, care i s-a dictat parcă anume de un destin special, spre a-şi încununa şi
opera, dar şi viaţa!


Dacă a colaborat cu noua tiranie, după ce vechea tiranie îl solicitase şi mai mult, ca pamfletar temut şi insurgent al cauzei celor oprimaţi, din
care el însuşi făcea parte; sigur că da, a
colaborat
; dar în stilul unui Knut Hamsum sau Maxim Gorki, deşi unii
istorici literari îi tribuie rolul unui „Hanns Johst, şeful uniunii naziste de
breaslă sau al unui Alexei Surkov”( Marian Popa). Exemplar rămâne totuşi stilul în care el a făcut-o; menţinând tot timpul iluzia condiţiei
aristrocrate a scriitorului, prin exempul său personal, prin ampla
solicitudine, dar şi prin scutul uman
, pe care, de ce nu am spune-o, fascinanta sa personalitate l-a asumat tot
timpul, conştient de ce vede, de ce se întâmplă în jurul lui, în tonuri tulburi
şi negre, din ce în ce mai negre, şi din ce în ce mai tulburi, până la final.


Zaharia Stancu a fost, putem spune, astfel, un om lipsit de iluzii, dar un scriitor care, prin viaţa şi opera sa, ne mai poate furniza şi azi încă destule iluzii.
Numai de ne-am apuca să-l recitim fără prejudecăţi! Traducătorul lui
Esenin este el însuşi un mare poet,
adesea exprimat lapidar şi esenţial, în numai câteva versuri. „ Vântul are vlagă
puţină,/ Îl seacă soarele primăverii./ Candele mici, de lumină/ Aprind vişinii,
prunii,merii. Fluturul vieţuieşte câteva zile, Nici cât mireasma castanilor. În
oceanele globului sunt/ Topite zăpezile tuturor anilor.” Simplitatea,
profunzimea şi armonia, îl propun pe Zaharia Stancu ca pe un autentic clasic,
din generaţia postbelică de clasici ai literaturii române. Căci nu-i bine să
uităm, că înaintea lui Marin Preda, care nici el în relaţia cu comuniştii nu a
fost numai lebădă, ultimul cronicar
al satului tradiţional şi rapsod al Câmpiei Române, a fost Zasharia Stancu.




Zaharia Stancu: POEZII



Motto: “La vârsta mea nu mă mai pot certa cu nimeni, fiindcă nu mai am timp să mă impact”.



Tristeţe în amurg



Tristeţea ce-mi răsare în inimă amurg,
Când apele sunt albe sau galbene ca norii,
De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge,
Eu veşnic voi fi trist cu faţa ca amurgul.



Cantec in ceata



Copacii, prea negri, ne ies in drum.
Umbrele lor clatinate sunt fum.

O spaima tacuta ne-nvaluie rea.
Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne tinem de maini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o mintim, poate dragostea minte.
Candva ne-am plimbat prin soarele diminetii,
Acum bajbaim prin padurile cetii …

Ori poate pe marginea vietii …



Nor de vară



Tu, nor de vară, rumen, belşug de-argint şi apă,
Ce treci prin slăvi de vis ca o năframă fină,
Cum stau trudit şi singur încovoiat pe sapă
Şi-mi picură sudoarea şi lacrima în tină,
Abate-ţi mersul şi prin acest văzduh o clipă,
Cu fulgere şi tunet destramă-te în ploi,
Că azi un pîlc de păsări cu fîlfîiri de-aripă
Pe ţarina mea arsă zvârli seminţe noi.




Cântec şoptit



Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.



Bătălia s-a sfârşit...



Bătălia s-a sfârşit, soldatul
rămas pitulat într-o mască
Undeva departe pământul geme
Gata să urle, gata să nască.

Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul gol şi morţii
Sufletele lor stau drepţi şi aşteaptă
Să intre-n rai în faţa porţii.

Soldatul din mască vede o floare
Şi vesel şi-o pune după ureche
Ce mândră, ce pură e lumea
Ce rea, ce urâtă, ce veche

Bătălia s-a sfârşit, soldatul
Ridică fruntea să vadă iarba
Ţiuie-un glonţ rătăcit
Şi-i sfărâmă tâmpla şi barba
Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul zdrobit de obuze
În mască soldatul nu mai are
Nici ochi să vadă, nici buze.



Unii-mi spun că eşti încă frumoasă



Unii-mi spun că eşti încă frumoasă
Eu nu te mai văd azi în nici-un fel
Altădată vieţuiam în colibă
Şi visam că trăim în castel

Poţi să mă duci într-o vale adâncă
Şi să-mi spui că mă porţi pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie

Nu ştiu în ce parte se află apusul
Nici răsăritul încotro vine
Unii-mi spun cu cât eşti mai orb
Cu-atât lumea o vezi mai bine

Nu-mi mai văd nici măcar mâinile
Când le duc la gură să mi le muşc
Altădată ocheam Steaua Polară
Şi trăgeam în ea s-o împuşc.



Nu te-ntrista



Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o tramba de nori,
Vine vantul si o destrama,
Vantul care scutura flori.

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,
Raurile curg toate spre mare.
Oricat ai merge de repede,
Nu poti s-ajungi pana la zare.

Unii caini latra doar, altii musca,
Bivolii sunt negri si-mpung.
Pa pajistea tanara, iezii
Sa-mbatraneasca n-ajung.

Lasa steaua sa cada chiar
Daca nu e de foc ci de gheata.
Poate venim din lumine ori poate
Din ceata venim si mergem in ceata.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.
Totul se destrama ca o tramba de nori.
Vine vantul si usuca dealurile
Pe care primavara se ivesc flori.



N-am sa va spun...



N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Cand bate vantul peste delta, trestiile
Lin se leagana, vii se leagana, vii fosnesc.

N-am sa va spun pe cine astept, dar astept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboara.
Toate cantecele lumii, toate, s-o stiti,
Incap intr-un flaut, intr-o vioara.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez si margini de foc are si soarele.
Vantul de seara mi-a spus c-o sa moara
Dac-o sa-i rupeti in drum picioarele.

Ce sa fac, dudule? Incotro s-o apuc?
Ma striga din patru parti zarile.
Muntii cu paduri cu tot mor sufocati
Si-n curand o sa moara sufocate si marile.

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crangurile sunt pline de flori si de iarba
Si de arbori plapanzi care cresc.



Chiar dupa ce voi muri



Chiar dupa ce voi muri, dragul meu,
Si voi fi-ngropata adanc in pamant, dragul meu,
Deasupra mormantului meu va arde vesnic o flacara, dragul meu,

Ziua, flacara va fi alba, dragul meu,
Noaptea, flacara va fi neagra, dragul meu,
Si tu n-o vei vedea niciodata, dragul meu.
Flacara alba va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacara neagra va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacara alba si flacara neagra, dragul meu,
Nu se vor stinge niciodata, dragul meu,
Niciodata, niciodata, dragul meu.




Vizualizări: 156

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor