ZIDUL

Una dintre cele mai arzatoare dorinte ale mele este sa plec de acasa seara, pe inserat. Sa merg cu masina pana la cel mai apropiat aeroport. Sa parchez masina undeva unde e interzis sa parchezi. Pe marginea unui drum de tara, ascunsa in iarba inalta sau intr-un lan de … secara. Sau porumb. Sau grau. Apoi sa sar un gard in apropierea lanului de secara, porumb sau grau. Un gard care e interzis de sarit. Sa ma lovesc la mana si sa imi curga putin sange. Sa alerg pana la cea mai apropiata pista de decolare. Sa ma intind pe spate in iarba. Sa inchid ochii si sa dorm pret de cateva secunde. Sau minute. Sa astept. Pana cand primul avion decoleaza. Sa tin ochii inchisi pana simt ca e foarte aproape de mine. Asta as putea sa estimez ascultand zgomotul motoarelor. Si cand zgomotul ar fi aproape asurzitor, sa deschid ochii. Sa imi simt inima sarind din piept. Si sa vad monstrul zburator la cativa metri deasupra corpului meu intins in iarba. Aproape. Sa ii simt puterea. Sa ma simt mica. Si sa il simt pe el mare. Mai mare decat e in realitate. Sa il privesc pana cand se stinge printre nori. Sa imi inchipui in ce directie zboara. Apoi sa ma ridic cu inima inca batandu-mi cu putere. Sa strig cat pot de tare: Inima mea bate la fel de puternic ca motorul tau! Nu ar fi asta o invingere? O invingere a fricii si a monstrului zburator? Apoi sa plec beata de fericire spre masina. Sa nu fiu arestata.

Azi m-am gandit la ce ne face puternici. Pentru ca, din nou in tren, am vazut un film cu si despre oameni puternici. O fetita de treizeci si trei de ani imobilizata la pat de cand se stie. De fapt, ea nici macar nu se stie. Stiu ca la treizeci si trei de ani nu esti fetita. Dar ea era dezvoltata ca o fetita. Avea chip, ochi si maini de fetita. Nu poate sa spuna decat cateva cuvinte, nu poate sa se ingrijeasca, nu poate sa mearga, nu poate sa se joace, nu poate sa mearga la cinema, nu poate sa aiba o relatie, nu poate sa sarute. Adica tot ce poti tu, ea nu poate. Nu a facut si nu va face niciodata ce ai facut tu. Inchide ochii. Inainte sa ii inchizi citeste propozitia de mai jos:

Ti-ai inchipuit vreodata cum ar fi viata ta fara sa poti vorbi? Fara sa poti alerga in ploaie? Fara sa poti strange in brate? Fara sa poti citi? Fara sa mergi la scoala? Fara sa mananci un mar in timp ce visezi pe o banca in parc? Fara sa poti iubi si fara sa fii iubit(a)? De fapt, tot ce poti sa faci in fiecare zi dar precedat de cuvantul FARA?

Inchide ochii.

Nu, nu ti-ai inchipuit asta niciodata. Just checking. Si eu am inchis ochii. Si nici eu nu mi-am putut inchipui asa ceva. Eu nu stiu cum sa imi inchipui anumite lucruri. Mi-e usor sa ma gandesc la piste de decolare si suflete nebune in iarba. Mi-e usor sa astern povesti intamplate sau neintamplate pe hartie. Mi-e usor sa iubesc si apoi sa parasesc. Mi-e foarte usor sa nu iert. Si sa nu uit. Sau sa uit. Dar nu mi-e usor sa imi inchipui ca nu pot merge, ca nu pot citi, ca nu ma pot juca, ca nu pot vorbi, ca nu pot imbratisa. Oare daca esti incapabil de toate aceste actiuni esti mort sau viu? Sau jumatate mort? Sau jumatate viu?

Eu nu stiu cum e sa fii fetita din film. Dar stiu ca nu e singura. E insotita de o mama si de un frate. Tata nu mai are. A murit acum un an jumatate, de ziua lui. A murit subit. S-a dus pana jos. Si nu a mai urcat. Fratele spune – Eu inca nu m-am impacat cu moartea tatalui. A plecat. El mai spune si alte lucruri intelepte. Care dor. Lumea nu vede interiorul. Ne uram unul pe altul. Pana la Dumnezeu, te mananca sfintii. Un zambet e cel mai ieftin mod de a face bine. Orasul dintre munti se transforma intr-un zid de beton.

Un zid de beton. Azi, toata ziua, m-am gandit la avioane si la un zid de beton. Zidul de beton l-am simtit si eu de nenumarate ori in orasul dintre munti. Acolo m-am nascut. In spatele zidului. Si ori de cate ori incercam sa fac un lucru care in ochii mei era bun, ma loveam cu fruntea de zidul de beton. Si ma infuriam. Ma revoltam. Loveam zidul cu pumnii si picioarele. Imi juleam pumnii si imi murdaream genunchii cand cadeam. Ma ridicam si renuntam. Pentru a incerca mai tarziu. Si povestea se repeta. Am incercat sa il ocolesc. Sa trisez. In zadar. Zidul era infinit. Si fiecare esec iti dadea un sentiment de neputinta. De neajutorare. De slab. In orasul dintre munti nu m-am simtit niciodata puternica. Din cauza zidului. In cele din urma am reusit sa ma catar pe el si sa evadez. Sigur ca nu a fost simplu. A fost la fel de complicat ca in Prison Break. Si planul de evadare a fost si el la fel de ingenios si de inteligent. Si cand am evadat m-am simtit libera. Doar ca sufletul meu nebun m-a obligat sa ma uit inapoi. Eram de partea cealalta a zidului. Dar zidul era inca acolo. Si parasisem tot ce era in spatele lui.

In tara mama daca ti-e greu, daca ti-e teama, nu faci decat un singur lucru – Te retragi si suferi acasa. Asa a zis mama fetitei. Te retragi si suferi acasa. In spatele zidului de beton. Zidul, de fapt, nu e de beton. E de nepasare. De nepasare de cea mai buna calitate. Nicaieri in lume nu gasesti o nepasare mai de pret decat in tara mama. In tara mama nu ne pasa in grup. Daca suntem uniti in ceva, suntem uniti in nepasare. We don’t give a fuck! Si daca as sti cum sa zic asta si mai urat, as face-o fara rezerve. Dar eu nu injur. Nu ma lasa inima. Si delicatetea. Vedem, auzim, plangem cu o lacrima ca sa ne mintim ca ne pasa si apoi intoarcem spatele. Pentru ca si problemele noastre sunt importante. Fetita din film nu poate sa vorbeasca. Dar eu maine am o sedinta importanta. Fetita nu poate sa imbratiseze. Dar eu trebuie sa imi platesc rata la masina. Fetita nu poate sa scrie sau sa citeasca. Dar eu merg in delegatie si nu stiu daca sa imi pun cravata rosie sau cea albastra. Fetita nu va cunoaste niciodata iubirea. Dar eu am o amanata de intretinut. Si o sotie. Si trei copii.

Eu e un pronume personal pe care eu (?!) l-as scoate din dictionare. Si din sufletele egoiste si goale si lipsite de culoare si moarte. Moarte. Fucking dead!

Una dintre cele mai arzatoare dorinte ale mele este sa plec de acasa seara, pe inserat. Cand cerul e rosu de furia zilei. Sa merg cu autobuzul pana la cel mai apropiat aeroport. Sa cobor din autobuz la terminalul la care e garat avionul. Sa ma uit in zare la lanul de … secara. Sau porumb. Sau grau. Apoi sa astept pana avionul va fi gata de zbor. Sa ascult putina muzica si sa visez la ce urmeaza sa se intample. Sa ma imbarc cu inima usoara. Sa nu imi simt inima nici macar batand. Sa o las sa se odihneasca inainte de ce se va intampla. Sa ma asez in scaunul care mi se cuvine, cel al pilotului. Sa verific tot ce trebuie verificat si sa ma gandesc printre randuri la ce se va intampla. Sa decolez cu usurinta si sa ma indrept spre destinatie. Spre tinta. Sa zbor usor printre nori si sa ma pregatesc sufleteste pentru ce se va intampla. Sa ochesc tinta care e inca foarte mica. Un punct gri pe o hartie. Sa ma apropii tiptil de tinta. Sa se faca tot mai mare. Si mai gri. Si mai lunga. Sa privesc tinta in toata splendoarea ei. Un zid. Lung. Inalt. Gri. Nepasator. Sa cobor dintre nori si sa prind din ce in ce mai multa viteza. Sa ma apropii cu furie de zid. Sa accelerez. Sa imi simt inima sarind din piept. Sa privesc zidul de la un metru distanta si sa tip cu furie: Inima mea e la fel de puternica ca betonul si nepasarea ta! Sa deschid ochii cat mai bine ca sa imi privesc prada in ochi. Sa ma trantesc cu furie in zid si sa simt cum fiecare pietricica si fiecare fir de praf se desprind din el. Sa simt cum se darama sub aripile mele. Nu ar fi asta o invingere? O invingere a fricii si a nepasarii? Apoi sa mor beata de fericire sub miile de pietre si fire de praf care au fost odata ZID. Sa nu fiu arestata.

Image

http://cristinawinters.wordpress.com/2012/09/02/zidul/

Vizualizări: 131

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Martie 29, 2014 la 3:22pm

incepe rau. risti o amenda...

Comentariu publicat de Mănăilescu Lucian pe Martie 28, 2014 la 1:51pm

Măsura unui scriitor nu o dă stilul, sau cultura, sau nici măcar talentul ci... sufletul.

Altminteri Cartea de la San Michele sau Arhipelagul Gulag nu ar fi fost scrise niciodată. Sunt convins că Scriitoarea Cristina Winters ar putea scrie o asemenea carte.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor