A doua zi, la ceasul amiezii, încă nu se trezise.

Strigătul i-a răsunat în urechi, prelung, insistent, sfâşietor, ca o ploaie de toamnă inoportună. l-a izgonit pentru o clipă întorcându-se pe partea cealaltă, dar el a revenit imediat, mai puternic, penetrant, asurzitor. S-a ridicat buimac. În jurul lui trona sinceritatea şi candoarea unei linişti de nepătruns. Nimic. Poate că cel care strigase aştepta răspunsul de venire în ajutor.

O clipă i-a fost teamă. Era copil, era singur cu el, iar ziua zăcea grea, plesnind de soare şi bolind. S-a ridsicat şi s-a îndreptat spre poarta grădinii, păşind nehotărât şi inhalând guri mari de aer. Aer greu, sufocant.

Tăcerea îl asurzea.

Se făcuse deja târziu. Viaţa la ţară e frumoasă dacă ştii să guşlti începutul zorilor, revărsarea dimineţii, cu toate că şi zorile sunt bolnave: sunt bolnave de nemurire. Orice iluzie se cere trăită şi urmărită spre a se realiza ca şi o faptă concretă.

Din nou, ţipătul. Scurt, sec, dureros. Sub impulsul unei curiozităţi înspăimântate, a ieşit în drum să vadă ce s-a întâmplat.

Curios: o căruţă! O căruţă în jurul căreia câteva femei ţipau scurt şi scandat, spărgând căldura groasă şi toridă a verii injectată de acele a sute de muşte şi ţânţari. Alături - trei bărbaţi; bătrâni. Nori groşi de praf învăluiau pe toţi cei prezenţi deformându-se grotesc înfăţişarea şi agitaţia. Păreau o suită comică ce oficiază un ceremonial ancestral. Gravitatea hilară a gesturilor acestora a avut puterea să-l ţintuiască locului. Nu îndrăznea să se apropie pentru a înţelege care este gravitatea acestei panici mulţumindu-se să pună întreaga scenă pe seama unei naşteri imprevizibile, pretimpurii, soldată cu pierderea fătului.

În orice caz, în căruţă se afla o bolnavă - aşa a intuit.

Nu-i cunoştea prea bine pe vecinii bunicilor, s-a amestecat însă printre oameni cu dorinţa - nici el nu ştia cum îi venise - de a se face util. Stângaci în noile şi relativele sale atribuţii, nu a reuşit să facă mare lucru. Mai întâi de toate, i-a trebuit ceva timp pentru a lua act de prezenţa lor amorfă, pentru ca, în cele din urmă, făcându-şi curaj - deşi dublat de conştiinţa falsităţii şi inoperativităţii gestului său de copil - să schiţeze un salut aproape imperceptibil, inutil, anulat scurt de mâna gravă a celor prezenţi; aceştia nu duceau lipsa sprijinului său; prin urmare mai mult i-a încurcat în febra lor dezordonată îmbrâncindu-l de colo-colo.
Dintre toţi, două femei, prin mişcări ale întregului corp, păreau să exprime durerea - posac, ritmic, aproape clişeic fără a le priva, însă, de semnificaţie, ca la o repetiţie de pantomimă înaintea premierei. Le conducea doar instinctele şi câteva mecanisme cvasireglate ca funcţionalitate sacedortală. Apoi s-a aşternut liniştea. Ni ci o vorbă. Nici un bocet. Nici o lacrimă. Reculegere. Tăcere solemnă, apăsătoare.

În sfârşit a priceput că se află în preajma unei muribunde. S-a apropiat. Bătrâna avea pe faţă întimpărită pecetea unei morţi indubitabile; doar nasul acvilin, înfipt în piept, comic de mare, aducând ca un cioc galben de carton improvizat pentru carnaval, mai păstra o oarecare urmă de voinţă reţinută. Pielea punguită de ceolofan uitat în soare stătea gata să se pulverizeze. Ochii, duşi în fundul capului, erau acoperiţi de pleoape uscate căzute greu, perdele peste ferestre zăbrelite. Pe mâinile noduroase, de bâtă, cu degete ale căror unghii mari erau înnegrite de pământ, se fugăreau două muşte atrase de deliciul dragostei.

Întreg corpul bolnav de moarte fusese înfăşurat în grabă într-un cearşaf absurd de alb dantelat pe margini ca pentru nuntă - simbioza marilor evenimente umane!

O fiinţă mai puţin.

Ce concluzie neroadă!...

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Iunie 29, 2010 la 5:36pm
Proza d-voastră e ca viaţa la ţară de frumoasă. Chiar spuneţi cum trebuie percepută, ca un crez estetic, această proză. Un realism ţipător ca o chemare de moarte, la vremea sorocului, nemorbid, pus în scenă cu mult talent. Inocenţa trezirii în alt spaţiu, cunoaşterea dură a relităţii în care a păşit, ţipătul despicând ceriul pentru a trage un cearceaf alb peste mort, îl fac pe copil mai curios în cercetarea noii realităţii să descopre că viaţa îşi continuă firul, într-un fel de comic absurd, în muştete care se fugăreau pe pământul de sub unghiile moartei.Vă prinde foarte bine proza scurtă - poemul în proză, o naraţiune ca un crochiu. Cu preţuire.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor