N-ai ştiut niciodată să priveşti prin pupila timpului. Să simţi cum te strânge midriaza lui - când lumina începutului zvâcneşte, cum te face extraplat pe pereţii îngroşaţi de vis. Pe pereţii lui tubulari şi flu. Ai ales întotdeauna calea bătătorită, să nu-ţi înţepi gândurile din tălpi, să nu-ţi obosească linia strâmbă din palmă. Să nu...Dar ce mai contează? Creierul acesta gonflabil pe care-l ţin între degete este acelaşi. Doar şanţurile, mai adânci şi mai largi; doar ne(uitările) sunt adunate, toate, în lobul stâng. Cel drept este ocupat exclusiv de cuvinte naive, sentimente oarbe, câteva imagini, câteva clape îngălbenite de pian, câmpii mov şi sori desculţi în ploaie şi, poate, poate...sunetul acesta înghesuit, mutat de pe buzele mele în gura creierului gri-gonflabil, singurul de vina.
...............

Auzi? Simţi valurile? Spuma lor s-a amestecat cu două coarde de harpă. Ce muzica stranie!...Annachie Gordon... ajunge în inimă prin creierul din palme. Palmele mele cu receptori pentru auz.

Am tot părul lung şi blond. Ochii şi-au păstrat culoarea. Nuanţa mării la răsărit, când algele sclipesc naiv. Port rochia lungă şi neagră, un negru-violet, şi vântul adie pe coastă. Iarba mi-a cuprins gleznele şi degetele mângâie harpa. Zâmbesc, spre stânga, pentru creierul alunecat acum în iarba. Doar el vede. Doar el simte. Doar el aude. Între noi nu mai este nimic. Nici sinapse, nici căi neuronale, nici receptori, nici mediatori chimici, nici braţe - segmentele acelea care-mi creau falsul sentiment de comunicare, de ne(alienare). Cineva din mine mă dirijează. Strâmb. Drept. Cine poate şti?

Ce gol! Ce senzaţie de nimic, într-un trup, până acum viu!

Te zăresc şi nu ştiu cu ce parte percep asta. Buzele se mişcă fără să înţeleg ce spui. Ridic uşor capul, încrunt fruntea şi plec pe vărfuri spre neştiut. În spatele meu creierul începe să plângă. Deodată văd prin piele lacrimile verzi de mirare. Pielea de pe tălpi. De pe degete. Şi aud, prin vârful firelor de păr, un murmur de alienare.
...............

N-ai ştiut niciodată să priveşti prin pupila timpului. Şi te-am acuzat. Acum, timpul m-a împărţit şi pe mine.
...............

- Mami, căţelul acesta cântă!
- Da, iubito! Ceva de Annachie Gordon. Am crezut că mi se pare...

- Astăzi am primit o carte. ZIUA ÎN CARE VOI FI CÂINE, se cheamă.Este scrisă de un grup de cercetători. Căţelul de pe copertă seamănă izbitor cu cel de lângă noi...
- Ciudat! Da!

Ileana Popescu Bâldea
5 ianuarie 2014

Vizualizări: 173

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ileana Popescu Bâldea pe Martie 20, 2014 la 1:52am

Mersi, Tudor!

Comentariu publicat de Calotescu Tudor-Gheorghe pe Ianuarie 21, 2014 la 12:01am

un text excelent!

Comentariu publicat de Ileana Popescu Bâldea pe Ianuarie 20, 2014 la 9:02pm

Va multumesc mult! Sunt onorata!

Cu sinceritate!

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Ianuarie 9, 2014 la 2:53pm

Tulburător... Un text foarte bun. Felicitări!

Comentariu publicat de Mănăilescu Lucian pe Ianuarie 9, 2014 la 5:54am

Dexteritatea metaforică şi profunzimea, care forţează ochiul, bolnav de "midriaza tiompului", să vadă homeric, pe dinăuntru, sunt remarcabile. Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor