Vladimir Tescanu
  • Piatra Neamt
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare
 

Vladimir Tescanu

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, editor
Despre mine :
ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tescanu

people.famouswhy.com/vladimir_tescanu
Website / Blog :
http://tescanu.wordpress

Remember "Piaţa Universităţii", NEGRU ŞI ROZ, II

Cui îi pasă azi de Piaţa Universităţii? Cui îi mai pasă!? 

 

            “Omorîţi-o pe fascistă!

            Neîndurătoare, memoria îi evoca privirea aceea în care sticlea o ură fără margini, o ură desfrînată. În acele zile de iunie, de mult trecute – Doamne, cum trece timpul – femeia aceea... Elegantă, cu o privire inteligentă, era fixată de ochii plini de răutate ai celeilalte, care, după ce suferise îndelung insulta nemărturisită a propriei lipse de graţie şi înţelegere, avea în sfîrşit prilejul să încerce bucuria profundă, bizară, dureroasă, paradoxală a urii împlinite. E cu mine, a spus el, şi femeia a înţeles aproape în aceeaşi clipă. Atunci l-a străfulgerat gîndul că faţa este un fel de scriere simplă, dar enigmatică, stranie, teribil de frumoasă: un chip comunică direct cu înţelesuri.

            Dar faţa aceea era în pericol de a fi mînjită de frică. Se apropiau de ea urlînd. Nu, nu, a strigat ea. Şi-a acoperit faţa cu braţele încrucişate. Apoi, aproape lividă, şi-a ascuns faţa la pieptul lui, iar el a cuprins-o cu amîndouă braţele, dar nu, nu ştia ce face, o ţinea strîns de tot, dar de îndată a fost smuls, trîntit la pămînt, cu faţa la pămînt, i se răsuceau mîinile la spate. S-a încordat din răsputeri şi s-a întors spre ea, şi atunci i-a văzut faţa mînjită de frică, de durere, mînjită de ruşine. I-au sfîşiat bluza. Mirosea foarte scump, s-a auzit un glas, mirosea, drace! a parfum d’ăla străinez! S-au stîrnit rîsete, rîsete groase, pielea nălucitor de albă le lua minţile. Nu purta sutien, golanca! rîdeau, iar ea, de durere - dar pe ea n-o lovise nimeni, nu, nimeni nu - a vrut să strige, şi gura i s-a deschis într-un ţipăt. Un ţipăt neauzit, de pisică. Buzele umede i s-au arcuit încă o dată, dar nu, nu putea striga. Şi-a acoperit sînii cu pînza ruptă şi atunci, pe neaşteptate, cineva a lovit-o peste faţă. A închis gura. Un fir de sînge i s-a prelins pe bărbie. A văzut acel zîmbet, zîmbetul ciudat al femeii care se repezise şi o lovise scoţînd un icnet, un icnet de ură şi satisfacţie.

            Expresia feţei era cea mai clară dovadă, de necontestat, a vinovăţiei. O faţă ieşită din comun era vinovată faţă de comunitate, trebuia demascată şi pedepsită. Priviţi cu atenţie, se spunea către naţiune. Uitaţi-vă la această figură. Priviţi în jur şi denunţaţi-i pe vinovaţi.

            Omorîţi-o! Omorîţi-l! se striga.

            Îndemnul nu se lăsa aşteptat (nimeni nu-şi poate ascunde faţa), vînătoarea de oameni putea începe.

 

           

            Acum, în Piaţă era linişte. Linişte, în sfîrşit.

            Un efect are o cauză. Necesară fiind, frica trebuia reinstaurată cu orice risc şi chiar cu orice preţ, prin orişice mijloace. Efectul necesar este cauza cauzei sale.

            Dacă nu apasă pe clapa care trebuie – ar zice un specialist, aranjîndu-şi cravata – căţeluşul este lovit peste bot pînă ce învaţă noile reflexe. Un asemenea experiment ar putea trezi interesul specialiştilor din laboratoarele de la Centrul Internaţional de Studiu şi Terapie a Durerii. Referitor la acest subiect, Beccaria – un precursor ilustru – obişnuia să spună: „Există oare ceva mai sugestiv decît durerea?” Lovirea peste bot joacă rolul de sancţiune. Este vorba de un model de sancţiune în miniatură, domnilor, care...

            Aşa! Aşa! Daţi-i la cap! Spiritele morţilor decem-brişti bîntuiau strada, intrau ca nişte demoni în trupurile celor din Piaţă, aceleaşi voci pe alte guri: Vom muri şi vom fi liberi! Se trăgea, se filma pe ascuns. Interzis! Filmatul interzis! Se alerga în disperare pe străzi, se transportau răniţii la spital, se dădea foc la maşini şi se făceau arestări. Nu se găseau cătuşe - era bună şi sîrma. La spital se vorbea în şoaptă şi răniţii fugeau din saloane deoarece se filma fumul, se arăta fumul cu degetul pe micul ecran, se turnau declaraţii peste foc şi se luau măsuri împotriva celor care erau împotrivă făcîndu-se apel la toate forţele să fie mirosiţi vinovaţii, drept care se făceau arestări după miros.

            Luaţi-l! Nu vorbeşte nimeni cu el fără permisiunea mea! a ordonat civilul. S-a apropiat de un tînăr care avea mîinile legate cu sfoară. S-a aplecat în spatele lui de parcă ar fi vrut să-i slăbească legăturile cu dinţii sau poate să-i muşte degetele verzi-vineţii. Apoi a pufnit scurt şi zgomotos ca un cal: Miroase a benzină!

            În acest timp, în biblioteca Universităţii, un alt civil se descheia la prohab şi urina pe grămada de cărţi străine, apoi îşi întorcea o anumită parte a corpului către ceea ce-şi închipuia el că era Europa.

            Timpuri suprarealiste. Zîmbete, cărţi, excremente. În aer se simţea un iz înţepător şi mirosea a fum, a ţipirig, a păr de capră. Ţipete, strigăte vîscoase, răguşite, feţe mute de spaimă. Uruit ca un rîset sumbru, demonic, neîntrerupt tremura aerul. Alergau năluci în toate părţile, tropăiturile erau acoperite de vaierul sinistru al unei ambulanţe. La mijlocul străzii era amiază. Pe aceeaşi stradă, ziua părea pe sfîrşite din cauza fumului gros. Asasinii! Asasinii! se striga. Traversînd bulevardul în fugă, o fată se apropia prin aerul ceţos - ca printr-o pînză se vedea rochia largă şi roşie - parcă trecea prin foc. I s-a năzărit o clipă că fata alerga aprinsă de vie.

            Moarte morţilor! Moarte morţilor! striga cineva de sus, de la o fereastră.

           

 

            Cînd cineva străin depăşeşte „distanţa critică“, se declanşează o reacţie de apărare: uneori prin fugă, cel mai adesea însă prin confruntare violentă. Zona nemarcată din jurul unei fiinţe devine vizibilă de îndată ce treci limita. Chiar şi un animal simte asta.

            Oamenii se deosebesc între ei şi din pricina acestei zone critice. Foarte redusă la cei care se simt în primejdie numai dacă sînt direct atacaţi, zona e mai extinsă pentru alţii. Cînd un necunoscut pătrunde în zona existenţei lor, prin violarea domiciliului, ascultarea convorbirilor telefonice, urmărirea din umbră, deschiderea corespondenţei, cum să nu devină mai neliniştiţi, mai agresivi decît de obicei? Cel mai vulnerabil este un asemenea tip, al cărui spirit, într-o relaţie fragilă cu lumea, parcă ar secreta o plasă, o reţea imaginară din fire subţiri, mai subţiri ca pînza de păianjen. Atent la urmele pe care le trasează o întîmplare în mod ascuns, engramatic – legăturile nevăzute dintre el şi evenimente formează o reţea – nu mai poate continua oricum. Lucrurile şi întîmplările din jur capătă o configuraţie, un sens, o intenţie.

            Cînd auzea de cineva înjunghiat sau lovit fără milă pe stradă, se simţea el însuşi ameninţat. (De îndată ce este atinsă într-un loc, vibrează toată pînza.) Emoţia, această putere stranie, întindea o punte subţire ca un fir de păianjen între el şi întîmplările din jur.

            Dacă ar fi lipsit de emoţii şi sentimente, ar vedea lucrurile cu ochi reci ca de sticlă.

            Un drapel – o bucată de cîrpă, cuvintele imnului – retorică veche, comorile din muzee – simple obiecte de inventar, mormintele – doar movile de praf. S-ar alege praful de toate, fără emoţiile care trimit în noi semnale către ceva profund, ceva de nenumit, dar generînd o energie misterioasă. Pentru cei lipsiţi de emoţie, îndrăgostiţii nu sînt altceva decît nişte corpuri bune pentru furnicături, iar eroii - 

            Eroii? Naivi care şi-au scurtat viaţa fără alt rost decît acela de a-i aduce pe unii în locul altora la putere. Strigătul Libertate! ar fi un simplu zgomot, un zgomot fără sens într-o piaţă unde se vinde şi se cumpără nu se ştie ce.

Li-ber-ta-te... ber-ta-te-li... ber-ta-te-li... ber-ta-te... ta-te-li! Zgomote scoase din gîtlej, zgomote fără sens în marele oraş Babel Babylon Bucureşti. Zgomote de vînzare în Piaţa Universităţii. Ce afacere! Zgomote pe bani. Cîteva zgomote, acolo, înregistrate şi tipărite şi vîndute. Zgomote schimbate pe aur în acel templu în aer liber, lîngă troiţa unde erau văzuţi aprinzînd lumînări chiar şi indivizi pe care numai acolo nu te-ai fi aşteptat să-i vezi. Cîinele, uneori, intră în biserică, dar nici biserica nu se spurcă, nici cîinele nu se sfinţeşte.

            Piaţa era plină. Prin intermediul micului ecran devenit peste noapte un fel de cameră cu vedere la stradă, zgomotele şi vociferările tulburau fericita inconştienţă.

            Şi ce era de văzut? Figuri dubioase, abjecte, prezentate în gros plan sau dintr-un unghi astfel potrivit încît, deformate fiind, să capete un aspect cît mai hidos cu putinţă, ziua într-o lumină crudă, iar noaptea sub fascicolul de raze al reflectorului, sugerînd lanterna poliţistului care scotea la iveală din beznă faţa unui posibil infractor. Toate acestea creau în fiecare casă impresia unei iminente agresiuni.

            În dimineaţa zilei următoare, lumea se uita la trecătorii paşnici în aparenţă, nevenindu-le totuşi să creadă că nu era nici un pericol. Unii aruncau în jur priviri iscoditoare, fixînd atent, cu suspiciune, pe orice simplu cetăţean. Persoane de condiţii din cele mai diverse veneau acolo.

            Adolescente care pînă atunci, ţinute din scurt de părinţi, nu mai întîrziaseră după căderea serii; escroci din înalta nomenclatură; borfaşi de cea mai joasă speţă, nedespărţiţi – se zicea – de şişul ascuns în tocul de piele prins deasupra gleznei. Stăteau cot la cot cu scriitori, pictori şi actori cunoscuţi, pe care îi priveau un pic amuzaţi, cu o ironie amestecată totuşi cu un fel aparte de fascinaţie. Cu sacoşele în mînă, gospodine în drum spre casă întîrziau pe acolo din curiozitate, unele revoltate, altele complet nedumerite, uitînd să mai plece; foşti şi actuali civili dădeau tîrcoale zonei, păstrînd legătura prin schimburi mute de priviri cu acei camarazi ai lor strecuraţi printre manifestanţi. Un straniu magnetism îi atrăgea în zonă, îi ţinea pe toţi laolaltă.

            Nici astăzi, după atîta timp, nu se ştie ce se întîmpla în Piaţa Universităţii... Căci oamenii nu cred ce văd, ci văd numai ceea ce cred.”

 

 

 

 

 

NEGRU ŞI ROZ, III

 

1

 

 

            În timp ce gonea cu maşina prin noapte pe şoseaua umedă, şerpuitoare, o umbră ivită dinspre întuneric prinse încetul cu încetul contur, intră în raza farurilor şi rămase nemişcată acolo, într-o aură de lumină, cu un braţ ridicat în dreptul ochilor – un braţ alb, gol, strălucitor. Încetini, trase maşina la marginea drumului, aruncă o privire de o parte şi alta a şoselei, dar nu izbuti să vadă dincolo de trunchiurile copacilor din apropiere nimic altceva decît un val de ceaţă plutind peste cîmp.

            Micşoră lumina farurilor, opri motorul, lăsă geamul în jos. Rezemat cu spatele de scaun, rămase în aşteptare cu ochii către silueta care se îndrepta spre maşină, încet, cu paşi şovăitori. Pe neaşteptate, femeia se poticni, întinse un braţ înainte şi – cît pe ce să cadă – găsind parcă un reazem în aer, în ultima clipă îşi recăpătă echilibrul. Rochia i se lipi de trup, o rafală de vînt îi răvăşi părul, acoperindu-i faţa. Cu un gest rapid, îşi dădu la o parte părul de pe ochi. Se aplecă spre geam.

            – Mergeţi în oraş?

            Deschise portiera din faţă şi-i făcu semn să urce, însă ea nu se clinti din loc. În tăcerea care urmă după acel răstimp de ezitare, îl privi fix timp de cîteva clipe, după care făcu un pas înapoi, întoarse capul şi se uită lung în urmă.

            Cuprins de un vag sentiment de nelinişte, se dădu jos din maşină şi scrută din nou ceaţa: o mişcare fluidă înceată de umbre puse în mişcare de curenţii de aer. Nici o casă, nici o licărire de lumină prin apropiere.

            Îi deschise cealaltă portieră şi o invită să urce. După ce se aşeză la volan, potrivi oglinda în aşa fel încît să o poată vedea mai bine: nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi şapte de ani. Rochia – stele aurii stilizate, risipite ici-colo pe un fond albastru închis – o rochie de seară cu bretele subţiri şi cu un decolteu discret, ce lăsa să se vadă medalionul cu o montură veche, ciudată. Gura frumoasă, buzele uşor delicat senzual arcuite. Umbrele din jurul ochilor îi accentuau expresia neliniştită a feţei. Cînd ea îşi feri privirea, observă o lucire, un cerc subţire de aur prins de lobul urechii.

            Porni. Apăsă pe acceleraţie. Urmărea cu atenţie drumul – la fiecare curbă, roţile se mai apropiau puţin de marginea şoselei, scrîşnind atunci cînd treceau de asfalt şi derapau pe stratul de pietriş de pe margine – şi din cînd în cînd se mai uita prin oglindă spre tînăra care şedea pe bancheta din spate, în penumbră. În cadru îi cuprinse şi o mînă, cu degetele – lungi şi subţiri – crispate pe cureaua poşetei.

            După un schimb de priviri, răsuci butonul aparatului de radio. O linie melodică sinuoasă. Jazz ? Pulsaţia inimii, la început în corelaţie obscură cu mişcările de percuţie, intră treptat în conflict cu fantezia ritmică a vocii care părea să anunţe ceva, într-adevăr, apariţia unui solo de saxo, ale cărui sunete suiau la înălţimi diferite pe o spirală subţire, lunecoasă, argintie, înspre alte sunete, juxtapuse într-un puternic contrast. O senzaţie bruscă, violentă.

            – Să pun altceva?

            Ea nu răspunse.

            În plină viteză prin ceaţa ce se risipea în lungul drumului – un ecran în continuă schimbare – ascultă semnalele, sunete scurte şi egale. A fost ora 23.

            – Văd că e unsprezece - dar nu poate fi unsprezece, căci eu am plecat la unsprezece.

            Abia îi vedea faţa în oglinda întunecată. Aşteptă să continue, dar ea nu mai spuse nimic.

            – De unde ai plecat?

            Nu auzi sau nu păru să audă ce spusese. În cele din urmă se întoarse spre el cu o privire întrebătoare, dar rămase tăcută.

            Acul vitezometrului tremura către 110. Cu ochii spre un panou indicator, apăsă pe frînă, răsuci brusc volanul şi coti pe un drum lăturalnic.

            – Aţi luat-o în altă direcţie, spuse ea cu o voce un pic voalată.

            Tăcu, atent la un vehicul ce-i apăruse în faţă.

            Sprîncenele i se apropiară, fruntea i se încreţi. Vizibil îngrijorată, privea cu ochi ficşi spre şoseaua pustie – spre el – spre cîmpul negru – spre automobilul care se îndepărta în sens opus.

            – Mergem pe variantă. N-ai văzut semnul?

            Îşi mişcă buzele ca pentru a spune ceva, dar nu scoase o vorbă. Se răsuci spre dreapta, se aşeză la marginea banchetei şi apucă strîns mînerul portierei, parcă pregătită să deschidă, să sară din maşină.

            După cîteva minute intră iarăşi pe drumul naţional, încetini şi se alinie în spatele unui şir de maşini.

            – De ce aţi oprit ?

            În vocea ei vibra o notă încordată, de disperare.

            Aprinse becul, iar atunci lumina îi căzu pieziş peste faţă. Surprinse un fel de mişcare rapidă – o umbră albă de paloare îi traversă chipul. Îşi ţinea ochii negri aţintiţi asupra lui cu o privire tulbure, panică, de sălbăticiune hăituită. Expresia de teamă de pe faţa tinerei femei îl făcu pe moment să reziste tentaţiei de a-i vorbi, de a o întreba ceva despre motivele – oricare ar fi fost – pentru care ea se afla acolo, singură, la acea oră tîrzie.

            Schiţă un gest vag.

            – Sîntem la barieră. Trebuie să vină un tren.

            Stinse luminile farurilor. Lăsă o mînă pe volan, iar cu cealaltă scoase pachetul de ţigări din buzunarul interior al hainei.

            – Cred că m-ar fi mirat mai puţin dacă aş fi văzut un pian la marginea drumului. La ora asta - e cam imprudent să faci autostopul -

            Îl privea pe furiş.

            – Este în joc viaţa mea.

            Ea spuse asta cu un tremur în glas, privind undeva în gol. După un interval de tăcere, făcu ochii mici şi îşi lăsă uşor capul pe spate, acoperindu-şi umerii cu palmele.

            – Mai mult nu pot să vă spun.

            El îşi aprinse ţigara.

            – Eu am să mă dezmorţesc puţin, spuse.

            Bărbatul ieşi din maşină. Avea în jur de treizeci şi cinci de ani. Ea îl urmări cu privirea în vreme ce se îndrepta spre barieră cu paşi apăsaţi.

            Suspendat în noapte, un glob iradia o lumină pe care fluturi mici şi uşori, cu aripi translucide, o străbăteau într-o neîntreruptă mişcare browniană, făcînd aerul să tremure în aer.

            În liniştea nopţii pătrunse un zgomot: trenul se apropie cu un uruit sumbru, sacadat, se îndepărtă în scurt timp.

            Cînd se întoarse la maşină, o văzu stînd ghemuită pe banchetă. Adormise? Îi atinse în treacăt genunchii cu privirea. Şi, privind-o încă o dată, mai atent, observă o linie oblică – un fir de iarbă lipit de piele, puţin deasupra genunchiului. Un pantof îi ieşise din picior.

            Întinse braţul şi trase portiera, care se închise cu zgomot înăbuşit, iar atunci corpul tinerei tresări. Îşi trase picioarele sub ea. În momentul cînd îşi schimbă poziţia, părul lung, despletit, răsfirat peste umăr şi gît, lunecă înspre sîni.

            Rămase încremenit, neputîndu-şi lua ochii de la – nu se mai putea gîndi la nimic altceva. Braţul alb, frumos, pielea de satin. Şi – ceva mai sus de încheietura fină a mîinii – un semn – de un roz sordid – respingător – o cusătură în carnea vie, abia de curînd cicatrizată. Îşi tăiase venele.

            Într-un tîrziu, întoarse privirea. Demară. Ea înălţă capul, somnolentă, fără să-l vadă, apoi se întinse pe o parte.

            În depărtare se zăreau luminile oraşului.

            Acum n-o mai vedea, era într-un unghi mort. Privi peste umăr în spate, ca şi cînd ar fi vrut să se asigure că femeia mai era acolo.

            După cîteva minute opri.

            – Am ajuns, spuse el.

            Dar ea nu răspunse.

            Mai aşteptă un timp înainte de a coborî. Deschise portiera cealaltă şi – ezita s-o trezească – se aplecă spre ea – era atît de frumoasă! –, o atinse cu mîna pe umăr, îi aranjă breteaua rochiei. Expresia chipului avea ceva străin, rece, care-i dădu fiori. Dormea cu ochii întredeschişi.

            – Sîntem în oraş, spuse, de data asta ceva mai tare, însă ea nu reacţionă în nici un fel la cuvintele lui.

            O prinse de încheietura mîinii. Chiar în momentul acela, ea tresări, clipi – i se închideau ochii – murmură ceva – nu înţelese nimic din ceea ce încerca ea să spună, articulînd cu greutate cuvintele. Se încolăci pe o parte, cu genunchii la gură.

            O cuprinse pe după umeri şi o ridică.

            – Trezeşte-te!

            Stînd un moment pe gînduri – se uită în jur – la cîţiva metri distanţă, doi trecători traversau pe partea cealaltă a străzii.

            Brusc, scuturat de un spasm, trupul femeii zvîcni. Observă tremurul pleoapelor înainte de a deschide ochii – roşii, împăienjeniţi. Privea cu ochi mijiţi, dincolo de el, năucită.

            Încet-încet, trăsăturile feţei prinseră viaţă. Îşi trecu mîna peste frunte, dădu la o parte şuviţa de păr care-i acoperea un ochi. Pe urmă se răsuci într-o parte, către geam, încercînd să-şi dea seama unde se afla.

            – Ce s-a întîmplat - spuse, cu o voce albă.

            – Ai adormit.

            Ea îl privi nedumerită, cu o expresie de neîncredere pe chip. Îşi muşcă buza de jos.

            – Nu înţeleg.

            – Înseamnă că ai început să înţelegi. Sau - ce să cred - că nici acum nu te-ai trezit ?

            O apucă de braţ, s-o ajute la coborîre.

            – Ah - ce faci -

            Renunţă de îndată, simţind o încordare în braţele ei.

            – Mă duci pînă acasă ?

            Acum îl privea ţintă, cu o lucire ironică în ochi. Un surîs – scurt, nervos – un zvîcnet în colţul buzelor.

            – Te-a trimis Horaţiu după mine ?

            Rămase perplex.

– Aş vrea să - te rog - să faci un ocol - 

– Stai departe?

– Tocmai în partea cealaltă a oraşului.

– Cum te cheamă?

– Nora.

 

 

 

 

2

 

 

            Nici acum nu-mi pot explica de ce Daniel a ţinut cu tot dinadinsul, înainte de a-mi încredinţa scrisoarea, să mă pună la curent cu despărţirea lor.

            I-am spus că Nora stătea la o verişoară de-a ei, Mariana. De ce nu venea cu mine? Puteam să-l conduc pînă la ea.

            Era ceva mai complicat, mi-a spus Daniel, poate că Nora... nu voia să dea ochii cu el. S-a dus şi la firmă, dar ea nu era acolo, îşi luase concediu. Le-a telefonat şi părinţilor Norei. N-a aflat nimic, nici n-a mai insistat, nu voia să-i îngrijoreze. În sfîrşit, voiam sau nu să-i duc scrisoarea?

            Am luat plicul din mîna lui cu un gest foarte firesc, îmi stăpînisem bine vocea, da. Îmi bătea inima nebuneşte.       I-am promis lui Daniel să-l sun de îndată ce-i voi fi înmînat Norei scrisoarea.

            Mi-am dat seama că Daniel simţise cît eram eu de tulburat, era clar că ştia. Dar atunci de ce mă alesese pe mine, tocmai pe mine, asta nu pricepeam deloc, fiindcă nu credeam ca Nora să-i fi spus ceva despre... La urma urmei, ce era de spus?

            În ultimele zile, am impresia – o impresie sucită, stranie, definitivă – că întîmplările au intrat unele în altele.

            Căutîndu-l pe Daniel ca să-i înapoiez scrisoarea – Nora nu era nicăieri de găsit –, l-am întîlnit la doctorul Nicolau pe cel care avea să-mi lămurească multe din întîmplările obscure ale acelor zile. Domnul doctor Ion Nicolau (Jeannot, cum îi ziceau prietenii) mi-a spus, după plecarea lui T. (îi păstrez numele sub tăcere, din motive uşor de înţeles), că Daniel îi lăsase lui toate manuscrisele şi – atenţie! – însemnările legate de lista aceea.

            Timp de o lună l-am mai văzut pe T. de cîteva ori. Mă întreb, i-am zis, ce s-o fi întîmplat cu însemnările acelea. Să le fi distrus Daniel, mi se părea totuşi puţin probabil.

            Să i le fi sustras cineva?

            Poate că i le-a lăsat cuiva în păstrare, a spus T.

            (Trecînd pe la mine într-o seară, un prieten şi-a aruncat privirea peste aceste rînduri – tocmai dactilografiasem cîteva pagini din relatarea de faţă – şi mi-a spus rîzînd: Nu e la tine manuscrisul?

            L-am privit lung. În momente din astea, nici nu ştii cum e mai bine să procedezi. E drept că mă luase o dată gura pe dinainte şi-i pomenisem de acele însemnări şi de manuscris.)

            Poate că T. era sincer. Avînd totuşi în vedere că ne cunoşteam de puţină vreme, era de înţeles atitudinea lui prudentă. N-am mai insistat.

            Am găsit la cutia de poştă, într-una din zilele trecute, o scrisoare de la o cunoştinţă comună. Pe plic, sub adresă, scria cam agramat: Sosită în această stare.În această stare, adică desfăcută. Lucrul nu m-a mirat prea mult, căci nu era prima dată cînd primeam un plic „în această stare“.

            Scrisoarea era de la T.

 

 

            Ideea – iarăşi – că acel lucru se întîmplase. Îmi era frică să-mi imaginez ce i s-ar fi putut întîmpla. Dar nu mă puteam împiedica să fiu conştient de asta, oricît încercam eu să împing în umbra întunecată a minţii gîndul că toate eforturile mele ar fi în van.

            (Poate părea ciudat, dar simt o aversiune teribilă faţă de persoana întîi. Mi-e frică să scriu la persoana întîi. Nu ştiu,     nu-mi pot explica asta... De îndată ce trec la persoana a treia, rezistenţele interioare dispar ca prin farmec.)          

 

            Duse mîna la piept, pipăi haina şi, simţind prin căptuşeală netezimea hîrtiei, scoase plicul din buzunar.

            Scrisoarea către Nora. Atingerea acelei foi de hîrtie îi producea o stranie plăcere. Începu să rupă din marginea lui – hîrtia parcă opunea rezistenţă – rupse marginea plicului şi... Zvîrli scrisoarea pe masă, renunţînd s-o deschidă. Nu, nu putea face asta. O puse la loc în buzunar, aproape dezgustat că-i putuse trece prin cap ideea de a desface plicul.

           Îi veni în minte să-i scrie el, da, de ce nu i-ar scrie?

            După ce termină de scris, observă cu stupoare că semnase cu numele lui Daniel.

            Şterse numele lui şi se re-semnă.

            Rîse o dată, scurt. Rîsetul forţat îl făcu să tuşească. Îşi drese glasul ca şi cînd s-ar fi pregătit să vorbească şi, după ce-şi înghiţi saliva, se uită la scrisoare.

            Tandreţea ei m-a distrus, îi trecu prin minte.

            Se simţea mai nenorocit ca oricînd. Cui mai ducea el scrisoarea? O rupse în bucăţele, însă cuvintele nu mai puteau fi şterse din minte.

            O căuta cu înfrigurare pe Nora, simţind că era extrem de important s-o găsească. Abia cînd a auzit ce se întîmplase    şi-a dat seama ce fel de mesager era. Umbla cu scrisoarea la el, oarecum în felul unui înger. Iar vestea aflată l-a făcut să înţeleagă ceea ce fusese doar o presimţire. Ca atunci cînd,     la sfîrşit de frază, vorbitorul – cu o mică aluzie – aruncă        o lumină acidă asupra întregului text, dizolvîndu-l, dezvălu-indu-i brusc ironia pînă atunci ascunsă.

            Ieşi în stradă. Lumina himerică lăsată peste oraş îl înfioră, resimţi o emoţie sumbră, o rază neagră topindu-se în carne. Ora era tot mai îndepărtată. Aerul se întuneca.

            După un timp se opri, neştiind încotro să se ducă. În memorie îi reveni imaginea unei încăperi – acolo o văzuse a doua oară pe Nora. El tocmai intrase şi străbătea încet ceaţa din încăpere, cînd a zărit-o la masa verde. Ca să stea în preajma Norei, a intrat în joc. A pierdut toţi banii pe care-i avea la el, însă a plecat fericit de acolo împreună cu ea.

            În aerul îmbîcsit de fum, dincolo de rumoarea neîntreruptă, o voce repeta pe un ton grav:

Les jeux sont faits! Rien ne va plus! Rien ne va plus.

 

 

            Auzind foşnetul mînecii de la cămaşă pe hîrtie, se opri să-şi privească mîna care scria. Străbătînd ziduri groase de timp, mîna – ajunsă aici odată cu acest corp al său, un corp venit de dincolo de sine, de dincolo de naşterea lui – scria aceste rînduri pentru ea.

            Absorbit de ceea ce scria, aproape că uita de sine. Îşi era singur, îşi era atît de străin, avea impresia că altcineva îi scria Norei.

 

 

            Revăzu imaginile, clar de tot, dar nu-şi amintea cînd se întîmplaseră toate astea, ca şi cum memoria ar fi înregistrat scena fără ştirea lui, cu un fel de cameră ascunsă.

            Noaptea, cînd lucra la roman, avea impresia că nu era decît un scrib care scria ceea ce el, celălalt, îi dicta. Iar dimineaţa, cînd se uita peste paginile scrise în cursul nopţii, trebuia să citească şi să recitească rîndurile şi iarăşi s-o ia de la capăt, căci nu pricepea mare lucru, ca şi cînd ar fi fost la prima citire a unui text obscur, al cărui autor îi era complet necunoscut. Dar era scrisul lui, fireşte, îşi aducea aminte de fiecare cuvînt. Şi totuşi, abia mai tîrziu i se lămureau unele sensuri. Din cînd în cînd se oprea, închidea ochii, se concentra, încercînd să pătrundă mai bine înţelesul frazelor. Uneori acel înţeles părea să-i scape. Nu reuşea să fie la fel de profund ca atunci cînd scrisese aproape fără întrerupere, cu bucurie, dar şi cu frică, da, cu un fel de frică de vocea aceea interioară care îşi făcea simţită prezenţa. Uşor de tot se apropia de el şi-l atingea, ciudat, un fel de mîngîiere îi atingea şi-i străbătea corpul, oboseala se depărta de el ca un abur. Percepea tot mai distinct voci care nu se rosteau. Resimţea o emoţie, emoţia era urmată de o alta, într-un ritm care atrăgea cuvinte purtate într-o direcţie necunoscută, transcriind capricii fulgerătoare sau fraze logic întemeiate, neîndrăznind să schimbe un cuvînt din cele ce vocea nerostită îi dicta.

            Îi era greu să separe vocea lui de aceea a lui. Nu mai putea fi sigur cînd începea el să vorbească, din moment ce se folosea de aceleaşi cuvinte ca să transmită un mesaj (secret?), ale cărui cuvinte le auzea fără să ştie exact ce înseamnă. Prin care elspunea altceva decît voia el să spună.     

 

 

            Se simţea ca unul care aude spunîndu-se ceva într-o limbă străină, pe care o ştia, dar nu atît de bine încît să-i priceapă nuanţele, aluziile înţelese numai de cunoscători.

 

 

            Duci şi nu ştii ce duci. Îi trecea adesea prin minte că el, scribul, era pentru celălalt numai un mesager.

            Uneori încerca să-l vadă. Ochiul lăuntric prin care se străduia să-l vadă pe celălalt era de îndată întunecat de ceva, de un fel de ecran – negru – negru – dincolo de care nu trecea nici un gînd, nici o rază; dinspre care venea atunci un flux, o răceală, o abstractă vagă ameninţare.

 

 

            În ziua aceea el, mesagerul, rătăcea în neştire pe sub privirea care-l urmărea cum alerga cu sufletul la gură, purtînd – de la un mort – o veste către o moartă.

 

 

            Stătu cîteva clipe locului. Un gîndac negru se mişcă repede dintr-o parte în alta pe perete. Tresări de scîrbă. Dar nu era un gîndac. Era doar o gaură în perete, rămasă în urma unui cui. Ochii îi erau atît de obosiţi, încît imaginea se mişcase...

            Se ridică, privind spre ceas. Să plece de acasă? Nu era oră de vizite. Ce mai aştepta? Mai bine o pastilă, un diazepam sau un bromoval, sau orice o fi, numai să doarmă. Literele ardeau în mintea lui. Ardeau. Iar nervii – răsuciţi, întinşi, încordaţi, gata să plesnească. Hai, înghite odată!

            Somn forţat la domiciliu. Simţurile amorţeau lent. Privirile pătrundeau tot mai greu prin aerul decolorat. De undeva se auzea muzică. Luneca, luneca pe muzică, pe sunetele tot mai eterate. Deodată căzu fără să cadă.

 

 

 

 

3

 

 

            Ce spunea Nora

 

            Era ceaţă. Nu vedea mai departe de trei, patru metri. După ce a auzit motorul, a văzut la capătul unui tunel luminos farurile maşinii. Cînd maşina s-a oprit în dreptul ei, şoferul a deschis portiera.

            – Domnişoara Nora?

            Primise un telefon de la Filip. Nu mai avea timp să vină s-o ia la petrecere, dar a trimis pe cineva cu maşina, să fie pregătită, în cel mult o oră avea să fie la ea. Avea o presimţire: nu trebuia să meargă la petrecere. Dacă ar fi ştiut din capul locului că urma să iasă din oraş, nu s-ar fi urcat în maşină. Ce prostie făcuse! Vocea lui Filip sunase cam nefiresc, dar a pus asta pe seama unui pahar în plus. Ca şi cum i-ar fi ghicit gîndul, şoferul a încetinit şi a oprit. Nora s-a aplecat, a privit prin oglinda retrovizoare.

            Nici n-a ştiut cînd a ajuns acasă. S-a trezit parcă deodată în faţa uşii. Trebuia să deschidă şi să intre mai repede. A trecut prin coridor şi, cuprinsă de slăbiciune, s-a întins în pat. Dar îngrijorarea o răscolea. Întîlnirea aceea. Se simţea epuizată, însă nu putea adormi. Îi era frică să doarmă singură. A ieşit în oraş, gîndindu-se să se ducă la Ioana. După cîtva timp, a observat că era urmărită. Dumnezeule! Individul care o urmărea, a avut impresia, era cel care o dusese cu maşina. Nu era cu totul sigură de asta, dar îi era frică, îngrozitor de frică să întoarcă privirea peste umăr ca să-l poată vedea mai bine. A grăbit pasul, încercînd să se ascundă în mulţime. Dar îl simţea mereu pe urmele ei, din ce în ce mai aproape. După un timp, complet dezorientată – nu mai ştia unde era – a simţit cum o cuprinde disperarea...

            Numai că, între fuga Norei de pe drumul de ţară şi momentul cînd se trezise în faţa uşii, trecuse mai multă vreme decît şi-a închipuit ea. Ce s-a petrecut în acel interval de timp a rămas în memoria ei ca o pată imensă, neagră, înfricoşătoare. Mult mai tîrziu şi-a adus aminte de un tip care îi tot băga sub ochi nişte planşe cu teste. Şi de Ioana, care ţipa la ea: Mă recunoşti? Mă recunoşti? Asta e tot ce-şi mai amintea din perioada cît a stat în spital. În rest, nu ştie ce s-a întîmplat. Ioana, colega ei, i-a spus că lipsise o săptămînă de la serviciu. Fusese găsită noaptea, pe o bancă din parc, cu venele tăiate. Pierduse mult sînge. La spital, unde a rămas patru zile, i s-au făcut transfuzii. Imediat ce s-a putut ţine pe picioare, a fugit din spital.

            Se întîmplase ceva oribil acolo. Se pare că Nora fusese martoră la o crimă făptuită cu sînge rece. Cadavrul lui Filip avea să fie găsit pe marginea şoselei, la ieşirea din oraş.

 

 

 

 

4

 

 

            Ce spunea Irina

 

            «Am primit un telefon de la Nora, cumnata mea. M-a rugat să trec neapărat pe la ei.

De cum am intrat, am întrebat-o pe Nora: Ce-a mai făcut?... Vino şi vezi, mi-a spus Nora. E dincolo, în camera lui. L-am găsit la televizor. Bătea din palme cu satisfacţie şi izbucnea în hohote de rîs, ca un copil. Luîndu-şi o clipă ochii de pe micul ecran şi văzînd-o pe Nora cu faţa plînsă, s-a mirat: Nu eşti fericită?După care a continuat să se uite la film. Mie nu mi-a dat nici o atenţie, parcă nici n-aş fi fost acolo.

            De o vreme încoace, Horaţiu se uita ceasuri întregi la desene animate. Iar cînd dădea cu ochii de Nora: Nu eşti fericită?... Nu eşti fericită?repeta.

            Povestea asta... cu fericirea... a început de la moartea mamei. Înainte de a veni rudele la priveghi, îl frămînta ceva, umbla dintr-un colţ al camerei şi pînă la sicriu, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, frîngîndu-şi mîinile.

            (Irina a tăcut, şi-a luat batista din geantă şi şi-a şters lacrimile.)

            Ieşisem pînă la o vecină şi, cînd m-am întors... el îi scotea mamei dinţii de aur, cu un cleşte. A ieşit ca un nebun cînd a dat cu ochii de mine. Văzînd că nu mai venea, m-am dus după el. Se spăla pe mîini şi rîdea şi plîngea. Atunci m-a întrebat: Nu eşti fericită?... Nu eşti fericită? Pe urmă s-a uitat lung la mine, de parcă se întreba cine eram. I se închideau ochii. Mi-e somn, a spus. S-a dus în camera cealaltă şi s-a întins în pat. A dormit treizeci şi şase de ore.

            La înmormîntare, s-a purtat normal. Dar, după cîteva zile, a amanetat tot aurul din casă. Banii obţinuţi i-a investit în nu ştiu ce afacere. Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus: Am dat lovitura! Luase înapoi aurul de la casa de amanet. Însă, în ziua următoare, văzînd coroana dentară în sertarul biroului, s-a schimbat brusc la faţă. Cred că asta l-a dat gata. S-a dus la bar, a dat de băut în stînga şi-n dreapta: întru pomenirea mamei, zicea el. L-au adus acasă doi oameni. Ei mi-au zis că ţinea morţiş să plătească fiecare sticlă de vodcă, avea la el geanta cu bani şi – Dumnezeule! – le povestea beţivilor despre mama... despre zîmbetul de aur al mamei... ce frumos zîmbea din sertar...

            Acum a uitat tot. Iar dimineaţa... intră în primul restaurant de care dă cu ochii, alaltăieri nici nu mai ştia unde lăsase maşina. Cînd bea, uită complet unde se află.»

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5

 

 

            – Dar Horaţiu ştie ce s-a întîmplat. A fost martor. El e cheia care ar putea...

            – Cheia? E ca şi cum ar fi fost aruncată în haos, mi-a spus Jeannot. Încearcă tu s-o scoţi de acolo... Nu mai ai ce scoate de la el. E un tip terminat. O legumă. Cînd era în formă, domnul Horaţiu le ţinea cursuri de filosofie în salon. Staţi puţin...

            Jeannot se ridică, se duse la birou şi luă din sertar cîteva foi. Citi:

 

            „În seara asta, domnilor, nu mai dau nici o declaraţie. Am să vă scriu o prelegere-confesiune.

            Domnilor, ştim că nu ştim de unde venim. Şi mai ştim sigur că de aici nu avem unde să ne ducem. Nu numai în sens unic, ci şi – mai ales – în sens giratoriu.

            Dragii mei, aflaţi despre noi că sîntem bine sănătoşi. O ducem excelent. Săptămîna trecută dom’ doctor a montat o scenetă, vrînd să le demonstreze colegilor domniei sale că psihodrama ne prieşte de minune. Fiecare dintre noi îşi alege rolul care-i place şi spune ce vrea, cum îi vine la gură. Cine nu-i de acord, e liber s-o spună sau să rămînă pe margine dacă n-are chef să participe. Simplu, nu? Se zice că acţiunea unei piese ar avea un efect cathartic. Dar la sfîrşitul spectacolului, Domnilor! am zis eu, arătîndu-i pe spectatorii noştri ce urmăriseră piesa stînd ceva mai deoparte, liniştiţi, serioşi, tăcuţi, înveşmîntaţi în halatele lor impecabil de curate. Domnii doctori îşi dau doctoratul. Ei cred că noi credem că jucăm într-o piesă, însă noi doar ne prefacem că jucăm în piesa lor. Ştim şi noi ce-i aia o psihodramă. E bine să se ştie. Nu ne lăsăm păcăliţi! Nu le facem jocul!

            Singura soluţie este reducerea la absurd. Ar fi timpul să închidem natura infinită a omului într-un tub. Omul simplu e ceva teribil de complicat. Niciodată nu poţi şti ce, de ce, dacă şi cum gîndeşte acest minunat tub digestiv, prevăzut cu dinţi la intrare şi rect la celălalt capăt. Sancta simplicitas!

            Cînd eram mai liber şi îmi complicam viaţa lucrînd la opera mea capitală – Patimile după Atei,eseuri apolitico-filosofice – m-au bătut la cap şi la tălpi ca pe un bandit. Eram un paria de mare clasă şi arătam ca unul care se pregătea să dea lovitura şi care nu se dădea înapoi de la nimic. (Dar un critic de damă mi-a făcut o prezentare complet frigidă.) Şi de atunci, cum zicea un prieten (care locuieşte dedesubtul meu, în alt secol), eu nu mai am linişte, nici ieşire afară. De aceea e bine ca omul să nu depăşească măsura. Eu însă depăşeam măsura, pînă noaptea tîrziu.

            Se zice că în timpul nopţii sîngele se schimbă, îşi modifică încet, încet, compoziţia chimică; poate că de asta visăm, iar acum scriu ca şi cînd aş visa, limitele sînt uşor de trecut şi eu nu voiam să ştiu de nici o limită, absolut orice dorinţă mi-era permisă. Nu vreau să renunţ la nimic, la nimic! Ştiţi voi ce poate fi mai oribil? Să trăieşti şi să te mulţumeşti doar cu jumătăţi de măsură. Dar jumătatea asta de măsură îşi pune pecetea pe sufletul tău şi ajungi să trăieşti – aşa cum unii mai vieţuiesc cu un singur plămîn, respirînd pe jumătate – trăieşti şi tu cu jumătate de suflet. Jumătate de suflet călare pe jumătate de trup!

            Ba chiar mai rău. Acela care nu îndrăzneşte să de-păşească măsura se va mulţumi cu jumătăţi de măsură, iar cine se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură va fi mulţumit şi cu jumătatea jumătăţii de măsură. Deci depăşeam măsura pînă tîrziu în noapte, mă depăşeam pe mine însumi (ca la carte) pînă ce mă prăbuşeam în şanţ ca într-un abis. Pierdeam acolo (în şanţ) şi cheile şi noţiunea timpului, probabil, căci ajungeam acasă pe la prînz şi băteam zadarnic la o uşă care nu exista, băteam cu disperare şi strigam:

Deschide! Deschide! Des-chi-de!

            Însă porţile percepţiei sînt înşelătoare ca şi amanta mea din Strada Unu, Nr. 2 bis. După ce indivizi necunoscuţi mă imobilizau şi mă aduceau în faţa unei uşi reale, iubita mea iubită îmi deschidea uşa şi mă privea cu o infinită tristeţe în ochi. Lucru care mă deprima. Nu-i cine ştie ce să nu fii iubit. Chinul cel mare e să fii îndrăgit şi să nu poţi răspunde celui care... Să ţi se dea viaţă şi să nu ai ce face cu ea, să vină viaţa la tine şi să te blestemi că nu eşti în stare să o primeşti cum    s-ar cuveni... Ca şi cînd logodnica ar veni într-un suflet la tine şi te-ar afla în pat cu o curvă. Eram cuprins – cum altfel? – de o dispoziţie sumbră şi metafizică şi de prevestiri dintre cele mai rele, de aceea nu mai ieşeam din casă nici măcar pentru pîine, mi se puteau întîmpla atîtea! Stăteam pe scaun, nemişcat ca într-o cămaşă de forţă, în camera mea întunecată ca peştera lui Platon şi mă uitam la umbrele ce se perindau prin faţa ochilor. În fiecare seară, acelaşi program de umbre şi voci. Nimic nu se schimba.

Cobori de două ori în Heraclit?mă întrerupe un daimon, o voce interioară.

Eram atît de avid de ceva nou, încît uitam de mine pînă cînd auzeam vocea iubitei care se apuca să strîngă scrumul de pe covor. Dar nu se întîmpla nimic. Nimic nou. Interese naţionale, strategie, luptă, act de forţă, constrîngere, adversar, declanşare, armată, extrem, intoleranţă, devastare, străin, atac, demascare, agresiune, distrugere, viol, panică, ură, inacceptabil, arme, escaladare, violenţă, conflict, pericol, diversiune, ameninţare, inflaţie, moarte. O stare de război în timp de pace. No comment. Ascultam şi priveam toate acele umbre şi voci pînă ce o voce din umbră îmi repeta mereu că omul trăieşte prea mult. Şi mă apuca groaza la gîndul că mai aveam atîţia ani de trăit. Căci dacă asta e cea mai bună dintre lumile posibile, mă ia cu frig cînd mă gîndesc cum ar arăta una mai rea. Dar nici în casă nu era mai bine decît în peşteră. Umblam de colo pînă colo, agitat, încercînd să-mi înlătur starea depresivă în care lunecam, lunecam, uneori lent, alteori vertiginos, şi căutam un reazem în lucrurile neclintite, privindu-le fix, ca atunci cînd alcoolul mă rotea cu încăpere cu tot. Cînd vor – dacă vor – să scape de viciul lor, alcoolicii urmează tratamentul ăla – un tratament care nu-i bun de nimic, v-o spun din experienţă, atît a mea (l-am urmat şi eu de două ori fără vreun rezultat) cît şi a altora. Se asociază băuturii o substanţă care-i îngreţoşează pe băutori. Ah, cum îi zice – da, cura de dezgust.

            Dar să lăsăm digresiunile. Gusturile nu se discută. Numai dezgustul. Cum să scapi de viciul existenţei? mă întrebam. Cu ce am greşit?

            O veche scriere insinuează că fapta săvîrşită odini-oară îl ajunge din urmă pe om, aşa cum viţelul îşi găseşte mama chiar şi într-o cireadă de o mie de vaci. Dar eu nu îmi găsesc vreo vină. Sau poate că e vorba de ceva atît de respingător, încît nu vreau să ştiu de asta. La urma urmei, ce poate fi mai îngrozitor decît viaţa mea?

            Cea mai mare greşeală din viaţa mea este chiar viaţa mea.

            Să-mi schimb viaţa atunci? Pare uşor de spus, însă... am o mică problemă. Eu aş vrea să pot, dar nu pot să vreau.

 

 

            Eram pe marginea şoselei. Da. Îmi aduc aminte că     mi-am controlat ţinuta. Ciudat, hainele mi-erau îngrijite, pantofii lustruiţi. Era clar că mă duceam într-un loc important pentru mine. Aşteptam o maşină să mă ducă acolo. M-am uitat la ceas: secundarul zvîcnea mărunt şi dezordonat ca o insectă strivită. Apoi, mi-am ridicat privirea. Nu vedeam mai departe de trei-patru paşi. Ceaţa se ridica în jurul meu ca un zid moale, plutitor...

            Hai, lasă amănuntele, treci la fapte.

            Iertaţi-mă, dar... amănuntele astea sînt chiar faptele.

            Nu face pe deşteptul... Continuă!

            Am auzit motorul unei maşini. Am văzut farurile, apoi maşina s-a oprit în dreptul meu. Am deschis portiera şi am urcat, fără să scot nici o vorbă.

            „Pune centura“, mi-a poruncit şoferul.

            „Dacă pier – mi-a trecut prin minte – dacă pier, nu va afla nimeni de moartea mea. N-am spus nimănui unde vreau să mă duc.“

            Atunci mi-am dat seama că, de fapt, mi-era frică de locul unde trebuia să merg. De aceea poate, cînd maşina a cotit spre stînga, pe un drum de ţară, m-am speriat. Voiam    să-i spun şoferului să întoarcă, deşi era clar că nici măcar nu ştiam încotro ne îndreptăm.

            Absurd, am impresia că o iei razna.

            Cînd am coborît din maşină, am văzut o umbră care tîra pe cineva. L-a aruncat în noroiul din şanţ. Am auzit trupul bufnind. Numai un corp omenesc poate scoate un zgomot ca acela. Atunci am observat că rămăsesem singur. Nu ştiu unde era şoferul. Dispăruse. Curios, m-am apropiat de şanţ. Înaintam greu, paşii mi se înfundau în clisă. Omul zăcea cu faţa în jos...

 

 

            În încăpere s-a făcut dintr-odată linişte. Îşi simţea pulsul zvîcnind în organe, în gît, în urechi, în ochi. Încă nu-şi putea da seama – nu putea. Inima îi pulsa, respiraţie anormală, bătăile ei răsunau în camera cu pereţii goi, de o culoare ştearsă, murdară. Nu, nu erau bătăile inimii, ci nişte zgomote nedefinite, respiraţie...

            I se uscase gura, simţea că arde. Zgomotele unui aparat pus în funcţiune de cineva din afara camerei, probabil.

            A întins mîna după paharul cu apă de pe măsuţa din dreapta lui, a băut cu lăcomie.

            Salivaţie diminuată.

L-a privit cu atenţie pe cel care vorbise... preme-ditată.Aşadar, îi urmăreau reacţiile. Strigă furios:

            – Nu e ceea ce credeţi!

            – Interesant! Emotivitate sporită!şi cel din faţa lui rînji, arătîndu-şi dantura perfectă. Ai minţit, nenorocitule!

            – Asta nu! Drept cine mă luaţi?! ţipă, lovind cu pumnul în masă. Paharul se răsturnă.

            – Frumos... Deci, tendinţă de agresivitate.

            Îşi dădu seama că se purtase ca un prost. Încercă să-şi stăpînească reacţiile şi continuă neaşteptat de blînd, aproape în şoaptă:

            – Vă rog să mă credeţi... De fapt, nici eu nu înţeleg ce se întîmplă...

            – Caz tipic de labilitate.

            Era inutil să mai continue. Privi resemnat către perete.

– Omul zăcea cu faţa în jos, îşi auzi glasul abia şoptit. Am întins mîna spre el să-l întorc, mi s-a făcut teamă însă, mi-a fost frică să-l văd la faţă...

            Întoarse din nou privirea către perete şi simţi că în clipa aceea urăşte orice zid despărţitor, tot ce stă între el şi dincolo.Îi trecu prin gînd... dar nu, nu! Respinse cu ură gîndul acela.

            Încerci să ne faci să credem că ai afirmat că eşti nevinovat dar nu, nu mai voia să audă... adică înţelegi că noi ştim că minţi nu mai voia să audă nimic, nu, nimic... şi îţi închipui că vom crede că de data asta chiar minţi... dar nu... dar te acuză însuşi sentimentul de vină pe care, ehei, te pricepi să-l disimulezi... nu voia, nu mai voia nimic... în felul acesta însă nu faci decît să-ţi agravezi situaţia.

            Îl privi pe cel care vorbise – o figură de om puternic şi violent, o figură uşor de memorat: cearcăne negre şi pronunţate în jurul ochilor, cuta brăzdată adînc între sprîncene, obrazul obosit, neras.

            Cineva îl luă de braţ, precis, fără ură, profesionist. Trecu apoi printr-un coridor plin de ceaţă, se lovi de ceva, se aplecă. În celula strîmtă era o chiuvetă şi o bucată de oglindă îngropată în zid. Se spălă pe faţă. Ridică privirea şi în ciobul acela de oglindă descoperi două cearcăne negre şi pronunţate în jurul ochilor, cuta dintre sprîncene, obrazul obosit neras.

            Stinse grăbit lumina. Imaginea îl însoţi. Era cu ade-vărat a lui.

 

 

            Era de-ajuns să stărui asupra unui obiect oarecare, pentru ca acel lucru să-mi declanşeze în minte o scenă atroce. Obiectele deveneau in-su-por-ta-bi-le! Brusc neliniştitoare, îmi sugerau... îmi sugerau... acte autoagresive. Cada. Lama de ras. Cu pumnul strîns, îmi priveam încheietura mîinii, venele bine reliefate. Priza electrică, golul din fereastră, camionul, cuţitul, pastilele. Intram în sufragerie evitînd să privesc spre plafon, dar tot îmi venea în minte cîrligul de care era agăţată lustra. Mă aşezam pe scaun cu ţigara în mînă, simţind că mi se face tot mai rău. Iubita mea plecase. Şi mă repezeam la bucătărie ca să deschid larg geamul. Apa din ibric era rece, uitasem să aprind flacăra după ce dădusem drumul la gaz. Opream gazul şi mă uitam cu o extremă curiozitate, ca un savant imbecil ce eram, mă uitam la pereţii din bucătărie şi studiam strategia...

            Domnilor! Pe unul din pereţi am văzut o linie – o linie vag şerpuitoare – o linie neagră, vie, granulară. Un şir lung de furnici. Urmau un drum sinuos, parcă trasat de o mînă nevăzută. Am deschis uşa dulapului: sute, mii de furnici înnegreau vasul de porţelan unde păstram zahărul. Neputînd pătrunde în vas, rămîneau acolo, în preajmă – îmi aduceau aminte de o ciudată sectă în extaz – adulmecînd aerul închis, umed, dulceag.

            Dar ceea ce simţeam că mă scotea din minţi era faptul că fiecare durere părea străbătută de conştiinţa faptului că aş putea fi fericit, că m-aş putea bucura de acele clipe frumoase.

            Cînd, în sfîrşit, mă hotăram să ies din casă în ciuda presimţirilor, nu se putea să nu mi se întîmple ceva. Ca să mă înţelegeţi mai bine, am să vă dau un exemplu (deşi, la drept vorbind, puţin îmi pasă de înţelegerea voastră). Ultima oară luasem autobuzul ca să mă duc la sora mea. La coborîre s-a produs o îmbulzeală, femeia de dinaintea mea a scos un ţipăt, idioata! a călcat împleticit şi a căzut în faţa celor din staţie, care m-au şi luat la bătaie (revoltat de cele văzute, un bătrîn idiot le spunea celor de lîngă el, cu un glas tremurînd de indignare: Cînd văd pe cîte unu d-ăştia violenţi, aşa l-aş mai pocni, de să nu mai poa’ să ţină lingura-n mînă! ’Re-aţi ai dracu’ de pungaşi!), m-au luat la bătaie, deşi deşi deşi deşi femeia făcuse eforturi să-i oprească, iar cînd a izbutit să le explice că nu fusese vina lui, adică a mea, şoferul, încă furios, s-a răstit la mine (eu mă sculasem şi-mi scuturam hainele de praf): Idiotule! N-ai putut să ne spui? De ce, întrebam eu din bar în bar, de ce, repetam eu cui stătea să        m-asculte, de ce, domnule doctor, de ce mi se întîmplau numai mie chestii din astea? Răspunsul primit era uluitor de vulgar:

Erai beat, domle, de aia! Ce atîta metafizică?

 

 

Închideam ochii, aşteptînd în linişte trecerea, uşoară ca o exaltare, dincolo de porţile grele ale percepţiei, acolo unde se părea că nu mai există timp. Însă exista timp, mă simţeam străbătut de timp, era foarte mult timp, acolo, în acea zonă. O umbră de voce mă însoţea mai departe: Vei rămîne în ascultare, vei asculta lăsîndu-se tăcere. Te vei înfricoşa, te vei simţi slab şi vei voi să renunţi. (Eu voiam să mor. Numai eu ştiu ce înseamnă să vrei să mori şi să nu poţi să mori, să nu poţi să mori...) Să nu renunţi. Aşteaptă. Acolo, în tăcere, vei aştepta să se desfacă întunericul şi vei începe să desluşeşti, vei începe să vezi vocile în lamura lor. Aşteaptă, încă nu este de ajuns. Vei înainta prin acel loc, sub o lumină stranie, rarefiată, odihnitoare şi dulce ca un somn după o imensă oboseală. Vei aştepta acolo, în acel loc, vei aştepta pînă ce vei distinge, ca de la mare depărtare, precum o rază, vocea. Aceasta este vocea ta, vocea ta cea adevărată. Aceasta eşti tu.

 

            Nu mai puteam îndura acele scene văzute în zona îndepărtată a minţii, ca pe un ecran, (ştiam că eram el) avea un chip de nerecunoscut. Fusese copleşit de spaimă. Încercînd să exploreze acea zonă plină de pericole a minţii, provocase un fel de suferinţă – nu imaginară, ci reală – în prelungirea unui timp netrăit. Tot astfel cum în prelungirea unui braţ amputat, senzaţia dureroasă persistă, ca în carne vie, pînă în vîrful degetelor.

 

 

            Mergea încet, fără ţintă, simţind nevoia să-şi limpe-zească gîndurile. În relaţia dintre lumea interioară şi realitate, cînd starea de tensiune atinge o limită greu suportabilă, avea uneori presimţirea că trebuie să se întîmple ceva. Într-un anume sens, nu exista hazard. Un fel de energie se elibera, o forţă imperioasă îl împingea să ia parte la întîmplare, să o provoace chiar. Se simţea irezistibil atras, chemat de ceea ce urma să se întîmple.

            De cele mai multe ori trecea liniştit pe alături. Chestia asta mă lasă rece (îşi spunea), dar de fapt nu era cu totul indiferent (îmi spuneam). Ceva, în el, îl avertiza că nu era pregătit pentru acea întîmplare. Se lăsa atras numai de ceea ce trebuia să se întîmple, de parcă l-ar fi chemat, l-ar fi strigat cineva din urmă.

            Şi imediat, efortul de a îndepărta toate acele năluciri senzoriale. Nu. Nu trebuia să se mai gîndească la ea. Acest nuobsesiv îi făcea impresia unui ecran, un ecran negru.

Poate că întîmplarea este un asemenea loc, unde sînt atras – prin nu ştiu ce linii de forţă – de dorinţa ascunsă de a avea o nouă şansă. Mă gîndesc adeseori la toate astea stînd cu ochii aţintiţi pe un ecran – un ecran negru negru, un ecran mental pe care după un timp îşi fac apariţia umbre. Nu ştiu – acele umbre poate sînt doar umbre – sau poate imagini ale unor întîmplări ce ar urma să aibă loc. Atunci cînd aceste fantasme ale dorinţei se proiectează în mintea mea, alcătuind o scenă, un teatru de umbre, aş putea să atrag o întîmplare din acel timp care încă nu este – 

            După mai bine de jumătate de oră, iată-l pe o stradă necunoscută, uitîndu-se nedumerit în jur, pînă ce îşi dădu seama că se îndepărtase mult de drumul care ducea spre casă. Nu era prea tîrziu (nu aveam nici o grabă), aşa că se lăsă dus de întîmplare şi porni pe strada aproape pustie, bîntuită de praf – cîte o rafală de vînt stîrnea praful, îl ridica în aer, apoi praful se lăsa uşor, uşor de tot, vizibil în lumina aurie ce mai străbătea printre crengile cîtorva copaci – aruncînd în treacăt cîte o privire distrată asupra unei grădini, a unui trecător răzleţ, asupra unui copac de o formă neobişnuită. Apoi am luat-o la dreapta, zărind în depărtare luminile bulevardului, dîndu-şi deodată seama unde se afla.

            Agitaţia zilei îi răsucise nervii ca un decalaj orar, după o călătorie îndelungată. Scene din ultimele zile i-au trecut prin faţa ochilor în cîteva clipe, un şir de secvenţe derulate rapid, flash-uri ce aparţineau unor trecuturi diferite. Straniu asociate între ele, imaginile păreau să fi pătruns în conştiinţă cu altsens.

            O senzaţie de răzvrătire viscerală a pus stăpînire pe el...şi am început să tremur să tremur, mă treceau frisoane, se schimba vremea, cerul se-ntuneca, începea să bată şi vîntul.

 

 

            Pe frînghia dintr-un balcon, brusc zgîlţîite de o rafală de vînt – un vînt pătrunzător, rece, umed, de toamnă – rufele arătau de la distanţă ca nişte făpturi golite de trup, în care sufletele continuau să sufere, să se zbată cuprinse de convulsii, fără scăpare.

 

 

            Atunci a apărut ea. În timp ce imaginea ei apărea     pe neaşteptate, dorinţa părea să atragă, să cheme realul ca într-un act de magie, captînd un timp, încă netrăit, aflat în prelungirea simţurilor.

            S-a gîndit la ziua dinainte de-a o fi cunoscut.

            O zi obişnuită. Nu-l încercase nici o presimţire în acea zi care nu se deosebea prin nimic de celelalte, o zi atît de liniştită. Dar poate că în asemenea zile se face în jur un fel de vid şi viaţa netrăită atrage nevăzute linii de forţă, care alcătuiesc o întîmplare. (Uneori voiacu tot dinadinsul să facă un anumit lucru şi... nu izbuteam. Eram parcă respins. Nu puteam fi primit de întîmplare.)       

            Dar nu se poate şti cum e alcătuită o întîmplare. Nu putem determina unde şi cînd începe o întîmplare, deoarece în jurul acelei întîmplări se află înlănţuite nenumărate alte evenimente. Încercînd să desfaci în părţile ei componente o întîmplare – admiţînd că acest lucru ar fi posibil – ajungi la un moment, un fel de nod, cînd întîmplările se întrepătrund (ca şi luminile dintr-o încăpere) şi nu mai ştii limita dincolo de care vieţile trec una în alta. Dumnezeule! Ne trăim unii altora vieţile!

            Ca o chemare fără glas auzi iarăşi vocea strigîndu-l îndărăt, auzi din urmă, din locul în care nu mai era, vocea ei. Se uită în jur. Era ziuă şi lumina bătea în geam. Îl încercă o impresie ciudată, o supraimpresiune senzorială. Ca după o lovitură, cînd durerea din primul moment descreşte încet-încet pînă ce n-o mai simţi, în imaginea ce nu dispăruse cu totul se făcea simţită absenţa ei.

            Suprapuse (în memoria lui) pe acelaşi plan, ca şi cînd succesiunea faptelor n-ar fi avut nici o importanţă, imaginile din trecuturi diferite se tot schimbau, alcătuind pe neaşteptate o altă ordine, imprevizibilă (în memoria mea).

            Aşa cum, aprinzînd încă o lumină în cameră, vezi fiecare dintre sursele de iluminare fără a putea distinge o lumină de alta – lumina e unică, nenumărată – tot astfel le păstra în amintire pe toate iubitele lui din trecuturi diferite. În aceeaşi simţire, mă gîndeam, încap toate emoţiile trezite de acele nume.

            Într-o noapte – pe cînd ora se golea de timp şi nu izbuteam cu nici un chip să adorm, întins în pat, pe întuneric, trezind puteri obscure în încercarea de a capta un timp ce încă nu era, de a trăi ore încă netrăite, de a le atrage din netimp – în acea noapte m-am trezit spunînd rugăciunea pe care n-o mai spusesem din copilărie. Am spus-o în şoaptă, singur, de mai multe ori. Şi deodată – îmi aduc bine aminte – m-am oprit la cuvintele Facă-se voia Ta... Facă-se voia Ta... şi m-a cuprins frica, da, m-a cuprins frica, Doamne, m-a cuprins frica, m-a cuprins o nelinişte cumplită, începusem să tremur. Căci rugăciunea mea era o expresie a voinţei mele, a dorinţei mele de a salva soarta unei fiinţe care-mi era dragă – iubita mea era... iubita mea era... era la... – dar eu, eu repetam întruna Facă-se voia Ta.Imediat m-am auzit şoptind, o voce din umbra minţii mi-a spus cu o umbră de voce

            Şi nu ne duce pe noi în ispită.

Aproape că mi-am pierdut cunoştinţa. Brusc, vocea interioară m-a părăsit, s-a îndepărtat şi m-a lăsat în întuneric întuneric şi m-a cuprins spaima că mă rugam lui Satan atunci cînd spuneam Şi nu ne duce pe noi în ispită. Era gîndul cel mai cutremurător, cel mai profund, cel mai ambiguu din cîte am gîndit eu (s-a gîndit el) vreodată: Şi nu ne duce pe noi în ispită. Mă rugam şi nu ştiu fii atent cine era acela care se ruga în sufletul meu. A fost de ajuns o clipă de neatenţie ca să nu mai ştie fii atent să nu mai ştiu... Înfricoşat fiind, am plecat de acasă. După un timp mi-am dat seama că mă tot învîrteam pe o stradă fii atentcare îmi era foarte cunoscută, deşi, sînt absolut sigur de asta, nu mai trecusem niciodată pe acolo. Uneori îmi amintesc foarte precis de lucruri care nu mi s-au întîmplat niciodată.

            Neştiind încotro s-o iau, m-am oprit. În asemenea clipe de neatenţie mi-a trecut ceva o umbră prin minte este foarte uşor m-am umbrit să luneci să luneci uşor o umbrăuşor să luneci în alt destin.

            În capătul străzii, el se opri şi întoarse privirea (m-am oprit şi am întors privirea), porni din nou pe drumul acela, se uită la ceas (m-am uitat la ceas), era tîrziu şi totuşi nu venise încă ora aşteptată. Nu i se mai întîmplase să aştepte atît de mult. (S-a uitat la ceas şi am avut impresia că se oprise, arătînd cu precizie ora ce nu mai era.) O apucă la dreapta pe strada întortocheată, abia luminată, pustie (nu mai trecusem pe acolo). Era el sau altcineva? Încercă să se apropie fii atent şi atunci se opri, încordat. I se risipi orice îndoială: se va în-tîmpla îndată (fii atent). Merse fără grabă pe trotuar aruncînd cîte o privire spre o privire spre stînga, spre casele cu ferestre luminate rece, rece-albastru. Ajuns la celălalt capăt al străzii, o porni pe aleea dintre blocuri şi înaintă pe sub copaci pînă ce ajunse acolo.

            Voi să se oprească, însă memoria genera neîncetat imagine după imagine. Voi să se întoarcă, să plece cît mai repede de acolo. Dar sub ochiul interior nu exista scăpare. Ochiul fără pupilă îl privea, privirea se focaliza asupra lui şi-l observa cu atenţie (mă observa?), cu insistenţă. Era imposibil să se ascundă. Era cu neputinţă să fugă din raza de vedere a ochiului, nu avea unde să plece. Sub ochiul mereu deschis nu se putea minţi. Acolo, în beznă, erau prezente toate imaginile, tot ce se întîmpla – se întîmplase. Totul era înregistrat. Acolo nu exista ieri.

            Era acolo. Nu te întoarce, nu ai unde să pleci.

            Voise să afle. Afla acum că există un mare pericol, un rău implacabil: nu putea anula nimic, nu putea şterge imaginile, nu putea opri mintea să genereze întruna imagini, nu se mai putea opri!

            Stătea acoloşi nu îndrăznea să deschidă. Dar nu puteam rămîne acolo veşnic, în cele din urmă trebuia să deschid, da, să deschidă şi să afle, să afle ceea ce ştia, ceea ce ar fi vrut să uite, să nu mai ştie niciodată, trebuia să sufere, să simtă în adîncul sufletului ruşinea şi umilinţa, să-i fie frică de sălbăticie, frică de a nu mai putea stăpîni ura, frică de a nu mai putea stăpîni frica umbrele bezna vocile întunecate năpustite din noapte.

            Nu trece, nu te îndepărta!

 

 

Deschise ochii. Încă mai auzea nişte foşnete înde-părtate cînd recunoscu locul în care se găsea. Acolo, în faţa uşii.

Poate că destinul se foloseşte de hazard, de asemenea scene întîmplătoare la prima vedere. Uşa era deschisă!

            Îl trecu o umbră un fior de oroare. Plin de tăieturi, un bărbat zăcea acolo, într-o baltă de lichid negru. Nu i se putea recunoaşte chipul, totuşi ştia cine era. (Nu ştiam. Nu ştiam nimic. Mai lăsaţi-mă dracului, nu mai dau nici o declaraţie!)

 

 

            Subsemnatul, Horaţiu Muşat, de profesie cititor în semne, declar următoarele: Am văzut la capătul străzii o clădire, un fel de bloc turn, pe zidul căruia erau mai multe ceasuri de dimensiuni neobişnuite.

            Te duci către ora fixată, mi-a trecut prin minte. În apropiere era un bazin. M-am aşezat în genunchi, ca atunci cînd mă pregăteam de rugăciune, şi am privit pietricelele de pe fundul apei. E un mesaj aici, mi-am auzit gîndul ca de departe, din umbra minţii. E un mesaj aici, am repetat în şoaptă privind pietricelele dispuse – straniu – într-o anumită ordine, precisă, în apa verde. Într-o ordine la fel de precisă ca o constelaţie. Am privit acele semne de aproape. Le-am privit îndelung, cu neasemuită încîntare. Ochiul prin care le vedeam era acelaşi ochi prin care se uitau se uitau se uitau întruna la mine.   

            Şi deodată am fost lucid, disperat de lucid, de parcă aş fi privit dinăuntru în afară prin ochii larg deschişi ai unui mort.

 

 

            Sufăr de opt mii de ani. Metafizica nu ajută la nimic, mai ales noaptea. Închideam ochii şi deodată auzeam (de unde, din ce loc al memoriei?) vocea iubitei chemîndu-mă. Era o disperare aşa de rece în vocea aceea, încît îmi vedeamnumele strigat.

 

 

Îmi vedeamnumele mare şi întunecat. Numele căpăta formă – o umbră abia desluşită în întunecime – un înger întunecat cu aripile cît uşa punînd repede stăpînire pe trup, învăluindu-l şi ducîndu-l departe departe departe departe. Departe – aici – în camera mea – unde lucrurile – sub o lumină slabă, în scădere, în continuă şi înceată scădere, de parcă se însera – se trăgeau îndărăt.

 

 

            Am început să sufăr – era cumplit! – gemeam înăbuşit, cu dinţii strînşi, nu îmi puteam descleşta gura. Era ceva... ceva atît de înfricoşător în acel mesaj, încît mintea refuza să se mai apropie de acel loc la fel ca şi atunci cînd voiam să mă îndrept spre casă şi de fiecare dată cînd mă gîndeam să cînd voiam să cînd încercam să mă întorc nu izbuteam să mai ajung la mine la mine acasă, mereu acelaşi coşmar în stare de veghe: urcam cîteva trepte, băteam la o uşă băteam băteam cu disperare în uşa aceea care de fiecare dată era alta, băteam într-o uşă ce nu exista.“ 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6

 

 

            În viaţa de toate zilele poate exista o situaţie cînd trecerea sub tăcere a unui fapt este la fel de condamnabilă ca şi o mărturie mincinoasă. Dacă se opune clarificării unei împrejurări despre care martorul e întrebat şi pe care acesta o cunoaşte, atunci tăcerea devine o infracţiune.

            Am văzut, am auzit, mi s-a spus... Chiar dacă se folo-seşte de acest timp perfid, trecutul, martorul nu vorbeşte doar despre un trecut care nu mai există. El încearcă să relateze despre acele lucruri din trecut care continuă într-un fel sau altul să ne influenţeze viaţa.

            Dar orice încercare de reconstituire a unui fapt se izbeşte de dificultăţi imense. Pe lîngă asta, nu există trăire în care să pot avea prezentă întreaga viaţă, să fiu conştient de sufletul total. Pentru a transcrie tot ce am văzut şi simţit în ziua cînd speram s-o revăd pe Nora, toate gîndurile de atunci, ar fi nevoie de vreo mie de pagini. Aş scrie zile în şir. Şi totuşi, în paralel cu actul transcrierii – presupunînd că aş fi reţinut toate detaliile – alte idei m-ar asalta. (Ar fi necesar să deschid, pentru fiecare dintre ele, paranteze ce ar continua la nesfîrşit.) Reluînd istorisirea, aş regreta faptul că am fost silit să închid paranteza fără să-mi fi terminat relatarea de scrib conştiincios, nefericit să las deoparte acele amănunte legate de însuşi actul scrierii: culoarea cernelii, respiraţia uşoară sau întretăiată de emoţie, zgomotele de fond. (Două secunde... Acum îmi aprind o ţigară.)

            Dacă o singură zi tinde să devină act neîncetat al scriiturii, ce să spun atunci de istorie? Cine va relata ce se întîmplă astăzi în lume – iar mîine, astăzi va fi trecut – şi cine va avea timp măcar să răsfoiască întreaga relatare? Istoria reală rămîne, fatalmente, necunoscută.

 

 

            Acta est fabula. (Piesa a fost jucată.Ceea ce unul ştie, celălalt n-a avut timp să afle.) Aşa stînd lucrurile, o parte a vieţii mele rămîne în afara vieţii, într-un con de umbră. Cîte un gînd, un fapt, o emoţie – uitate pentru totdeauna.

 

 

            Dar prea mă întind... Timpul ne este măsurat. N-am stat să consemnez mereu cine a spus asta şi cine ailaltă, de unde ştiu de cutare şi de ce pretind că ştiu ce anume a spus, din moment ce nu aveam cum să fiu pretutindeni de faţă. Pe scurt, nu mai pot să tac. Tăcerea ar însemna cel puţin consimţire la crimă.

 

 

 

 

 

7

 

 

            Era o seară liniştită. Cîţiva copii se jucau în parcul din faţa blocului. Unul dintre ei, cu un băţ în mînă, trasa cercuri în praf. Cînd soţii Caraiman, care se întorceau dintr-o vizită, au dat să intre în casa scărilor, uşa a fost dată în lături, izbită de un tînăr pe care n-au apucat să-l vadă prea bine la faţă, tulburaţi fiind de un amănunt: cămaşa deschisă la culoare a celui care tocmai se năpustise pe uşă era plină de sînge.

            S-au îndreptat spre lift. Doamna Caraiman a izbutit, după primul moment de spaimă, să scoată un ţipăt. Apoi a strigat iar, cu vocea gîtuită. Mai multe uşi s-au deschis.

            Ghemuit într-un colţ al cabinei, cu spinarea arcuită ca o felină ce s-ar pregăti de un salt, un bărbat şi-a înălţat ochii şi a privit în faţă, drept în faţă, fix. A înălţat de cîteva ori capul, la intervale dese. Pieptul i se umfla cînd trăgea aer, gîfîind. Se căznea să respire. Avea o rană urîtă la cap. Ţinute strîns pe lîngă abdomen, mîinile i s-au desfăcut, năclăite de sînge.

            L-au tras încet afară din lift. Un telefon! a ţipat o voce înecată. Cineva s-a aplecat să-i scoată cuţitul din burtă. Să cheme salvarea! Nu, să nu-l mişte!

            Rănitul a făcut un efort să se scoale, însă n-a izbutit decît să-şi salte capul şi să-şi ridice un braţ. Cu ochii în gol, ca şi cînd ar fi auzit ceva, a bolborosit cîteva sunete. I-au văzut pupilele mici, micşorate, alergînd încoace şi încolo, de la unul la altul.

            Faţa i-a tresărit. A început să se zbată. Se smucea într-o parte şi-n alta să scape de durere, se răsucea în jurul durerii care-l chinuia. Deodată, a rămas nemişcat. Sub privirile lor, i se albea chipul. Trăsăturile feţei i se schimbau. Înaintea lor apărea o altă expresie, de parcă pînă atunci ar fi purtat o mască subţire, pe care răceala morţii o trăgea uşor de pe obraz. Atunci, doamna Caraiman a ţipat:

            El e!

            Zgomotul uşii de la intrare a spart tăcerea. Nora s-a oprit lîngă uşă. Cînd i-a văzut pe oamenii aceia în jurul unui trup însîngerat, a ştiut că Daniel era mort. S-a apropiat de el cu un mers de lunatică; oamenii s-au dat la o parte.

            Ca sub lumina unui blitz, Nora şi-a acoperit ochii cu mîinile: Daniel nu era Daniel.

 

 

Era el, dar faţa lui arăta un alt chip. Avea trăsăturile ucigaşului său. Mai tîrziu, doamna Caraiman avea să confir-me acest lucru în faţa procurorului. Daniel se schimbase sub ochii lor la faţă. Printr-un straniu mimetism, a încremenit, cu chipul lui– al asasinului – pe faţă. (Asasinul lui Daniel a rămas, pînă astăzi, necunoscut. Poliţia păstrează secretul asupra acestui caz, motivînd că ancheta nu a fost încă finalizată.)

 

 

 

            Se ridică de la masa de scris, îşi frecă tîmplele. Se duse la fereastră – era aburită – şi desenă pe sticlă ceva fără noimă, pe urmă scrise cu degetul cîteva litere, simţind pe piele aburul şters. Prin litere putea să vadă strada. Primii trecători. Era dimineaţă. 

 

Fotografiile lui Vladimir Tescanu

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Panou de comentarii (1 comentariu)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 3:29pm on Decembrie 26, 2011, ZINCA MARIUS IULIAN i-a dăruit utilizatorului Vladimir Tescanu un cadou...
Cadou
bun venit pe taramul retelei literare, LA MULTI ANI!

Vladimir Tescanu's Blog

Remember "Piaţa Universităţii", NEGRU ŞI ROZ (fragment)

Postat în Ianuarie 15, 2012 la 10:52am 0 Comentarii

Cui îi pasă azi de Piaţa Universităţii? Cui îi mai pasă!?

“Omorîţi-o pe fascistă!

Neîndurătoare, memoria îi evoca privirea aceea în care sticlea o ură fără margini, o ură desfrînată. În acele zile de iunie, de mult trecute – Doamne, cum trece timpul – femeia aceea... Elegantă, cu o privire inteligentă, era fixată de ochii plini de răutate ai celeilalte, care, după ce suferise îndelung insulta nemărturisită a propriei lipse de graţie şi înţelegere, avea în sfîrşit prilejul să…

Continuare
 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor