Când liniștea îți vorbește, Când le vor veni rândul - versuri Irina Lucia Mihalca

Un montaj de Ben Todica la versurile poetei Irina Luicia Mihalca. Omagiu marelui PRINCE.

Când liniștea îți vorbește

Nu sunt cuvinte, încă, inventate,
nu sunt atribute, adjective,
metafore, hiperbole,
ce ar putea descrie,
ca o șoaptă
întrupată
printre gânduri,
plutirea în tărâmul iubirii.

Stelele îți cântă.
În gene, aripile zorilor se ivesc.
Prin matca de lumină, o floare se deschide.
Atingere a inimii, vibrantă și vie,
oarbe sunt cuvintele,
dar pline de imagini în culori
prin foșnetul lor.

Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,
buzele tale înfiorate au fremătat
în timp ce dormeai,
cu isopul iubirii pe buze
te-ai trezit
beat de fericire.
Cum de exiști, Tu,
întâmplare
a visului de neîntâmplat?

2 noiembrie 2017
si

Când le vor veni rândul
~*~
Dragi ne sunt pietrele, vii, curate,
culori cristalizate în noi culori,
înroşite, însorite, înverzite
uşor curg spre cer,
spre noi trepte,
spre gând, spre cuvânt.
Frumos ne reflectă amprentele,
stau mărturii
ale trecerii noastre,
în oglindă ne reflectă calea,
răspunsuri
aduse la lumină
ce zac în adâncurile noastre.

Apele spală cuvintele,
însoţite de melismele pregnante
ce gâdilă notele prin mişcarea degetelor,
făcându-le să danseze fără efort.
Râul şopteşte
cântecul curcubeului,
ca un val izbit de mare
ne-aduce aminte de trăirile divine
ce ne străbat fiinţa.
În periplul tău,
poate regăsirea mea
sau negăsirea ta
să fie un unic răspuns,
sau, poate,
renunţarea ta
care ţi-a pătruns în carne,
tot atât cât Tăcerea-i de adâncă.

Aripile îţi sunt frânte, împotmolite-n glod,
dar suflul blând, subtil, al vieţii
şi-al timpului
abia acum începi să-l simţi.
Plânge chitara,
plângi şi tu cu ea, ascultând-o,
în sufletul tău este viaţa.
La un alt capăt de pământ,
un strigăt ce încă
nu-şi găseşte momentul.

Încă nu ai răspunsuri. În refugiul tău cauţi
să te agăţi de întrebarea mea,
ca să poţi reveni de unde-ai plecat.
În serile când timpul doare,
ploaia este versul
ce ne completează peisajul.
Eşti un tumult, o cascadă, o forţă,
un zbor peste mări, oceane,
munţi şi piscuri,
ce doar vulturii îl ştiu.

Pierdut în emoţie, ca şi vorbele nespuse,
îţi imaginezi acele frunze
care-au căzut dintr-o poveste
şi care continuă
dar, încă, nu-i ştii sfârşitul.
Fără a mai purta armura,
ca să nu pierzi din notele nocturne
ce-ţi mângâie inima,
“just hold me for a while...”
Orb sau nu, trebuie să dansezi acest dans cu ea.
Cum ai plimba-o în negura nopţii,
cu muzica ce-i place, în ploaie, prin vânt,
spre nori, deasupra lor!

Toate se vor aşterne când le vor veni rândul.
Prin ceilalţi ne recunoaştem
adevărul Luminii!


~*~
13 noiembrie 2016
IRINA LUCIA MIHALCA

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor