Dincolo de tine… mult mai departe - versuri IRINA LUCIA MIHALCA

Dincolo de tine… mult mai departe (citeste BEN TODICA)
~*~
Cuvinte din cuvinte, misterioase, ritmice,
înaintează către necunoscut,
pe orbita vieții, între două focare,
se mișcă,
fixându-și elipsa.

Dintr-un potir, ca sucul sâmburilor de rodie,
picăturile de sânge rescriu în neant
un alt început
în calea căutătorului.

Din înalt, în privirea ta alunecă reamintirea
a ceea ce nu a fost, dar trebuia să fie,
te-mpinge să faci un nou pas,
ferm, larg,
seducător și riscant.

Un început s-ar putea încheia oriunde.
Vis parfumat ca o absență,
prezentă în zâmbetul ei.
Ți-e sete de ea. Ți-e foame de ea.
Are o puritate care te înfioară,
o liniște care te neliniștește,
și înger, și madonă.
Păstrezi aurul
și aureola unor amintiri
care te însoțesc din ce în ce mai dureros.
E regăsirea ca suflarea înmiresmată
după un sărut uitat cândva
și amintit acum.

Ca un soare arzi pe dinăuntru.
Scrise pe trup îi sunt amintirile
de o frumusețe volatilă.
E ca un început cu un copil sau un duh,
e ca o scrisoare lăuntrică,
ca un suflet în criză.

Slobozit din nisipuri, meleag necunoscut,
totul crește spre moarte
și el știe asta.
Totul se mișcă, coboară în umbră,
fără întrebări, fără răspunsuri,
sosindu-i ceasul spre descompunere
și el știe asta.
Avea aproape tot ce dorea,
dar nu ce-și dorea el.
Între bezna iernii și lumina toamnei
își petrecu viața,
după ce se prăbuși.

Singur la masa tainelor. Chiar dacă, uneori, cuvintele
nu se contopesc total, ceva le unește.
Când știi prea multe îți rămân atât de puține.
O melodie coboară lin. Notele se succed
ca un ecou distant, contrastant
și totuși unificator.
Neliniștea îi apăsa pe tâmple.
Eliberat, timpul curge între vis și muzică.
În reflexele argintii ale lunii,
fire verzi de iarbă
îi cresc pe brațe, pe umeri, pe buze,
pe pleoape și-n golurile lui.

Pe un mal de apă, răsărit din casa sunetelor needitate,
ca un clocot, un strigăt pătrunzător
îi trezește pe cei adormiți, suind la Ceruri:
- Năruiește-mă, Doamne, în iubirea ei
și arde-mă cu jarul din ea,
să-mi rămână arsura dragostei
ca stigmat veșnic al iubirii!
Năruiește-mă, Doamne, în brațele ei
și fără de suflu să rămân
în strânsoarea lor de fermecată iederă
a iubirii zămislitoare!

Pune-mi, Doamne, capul între hulubii ei,
acolo s-adorm, în gânguritul ei dulce,
așteptând, așteptându-Te!
Zăbovește-mă, Doamne, în ochii ei
de diamante negre,
să-mi lumineze veșnic drumul
în Iubirea cea fără de măsură!
…………………………………………

Amintirea se limpezește, ca apa răcoroasă.
În liniștea lăsată, o aripă îți înconjoară umărul,
în mâini îți cuprinde fața,
recunoscându-te. Un dans în tăcere.
Un sărut cast, sub tâmplă, înspre ureche.
O tresărire și o lacrimă duioasă,
lumina preschimbată-n flacără.
În ochii tăi au înflorit visele
cu miresme de primăvară netrăită.

Tainic izvor, nemuritoare apă!
Privindu-te, în adâncul tău a sărit ea,
drumul spre ieșire
nu-l mai caută,
ești ceea ce știa demult-demult.
Iubirea ți-a cuprins inima cu mâinile ei.

~*~
28 ianuarie 2018
IRINA LUCIA MIHALCA

Vizualizări: 6

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor