Informaţii

Conversatii

Discutii libere despre Autori, MODERNISM, Avangarda si arta poetica actuala

Membri : 20
Activitatea Recentă : Dec 8, 2018

Forum de Discuţii

Avangarda românească la Universitatea din Ierusalim

Începută de Adrian Grauenfels Ian 15, 2011. 0 Răspunsuri

Avangarda românească la Universitatea din IerusalimAutor: Mirel HORODI …Continuare

Interferenţe - Tristan Tzara superdada

Începută de Adrian Grauenfels. Cel mai recent răspuns de Adrian Grauenfels Sep 22, 2010. 3 Răspunsuri

Tristan de caldera Tzara, al doilea infant. Un chiot spectral al infraroşului cu timpanul descris de spirale arhimedice.Tristan îşi închide şiret pantoful cu şiret arhaic.E cald şi plictis de…Continuare

Cuvinte cheie : dada, Tzara

Post-suprarealism

Începută de YigruZeltil. Cel mai recent răspuns de CasCarino Sep 22, 2010. 0 Răspunsuri

Vazand mesajul acesta pe aici:"Post-suprarealism este o miscare,o philosophie,o esthetica, o modalitate de viata sau doar un moft literaro-artistic in cercurile contemporane?Va rog raspundeti cu…Continuare

Panou de comentarii

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în Conversatii !

Comentariu publicat de Sin G. Dumitru (Titi) pe Decembrie 8, 2018 la 5:21pm

Comentariu publicat de Sin G. Dumitru (Titi) pe Decembrie 8, 2018 la 5:20pm

Comentariu publicat de Sin G. Dumitru (Titi) pe Decembrie 8, 2018 la 5:20pm

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Decembrie 9, 2010 la 7:00pm
PAUL THEK Diver
by Valery Oisteanu
THE WHITNEY MUSEUM OF ART
OCTOBER 21, 2010 – JANUARY 9, 2011


Peter Hujar: "Thek in the Palermo Catacombs," 1963.
Paul Thek was an avant-god practicing his own religion—complete with apostles (the Artist’s Co-op) and prophecies; much of his work was comprised of self-deprecating, grotesque icons crackling with a spiritual aura, funny, disturbing, and at times bizarre. A true pioneer of installation art, he dodged many of the isms that defined his era (1933–1988) and came up with his own style.

His gospel was revelation-beatitude, performed live in and around his own installations furnished with ephemeral, process-art objects. Thek inexorably brought his dream-state to the gallery floor, just as Robert Wilson did on stage, in pieces with long, poetic titles like “A Procession in Honor of Aesthetic Progress: Objects to Theoretically Wear, Carry, Pull or Wave.”

A native of Brooklyn, George Joseph Thek (his art-name, Paul, came from the photographer Peter Hujar, who was Thek’s lover from 1956 until Hujar’s death from AIDS in 1987, and whose obsessive documentation helped rescue Thek from anonymity) studied at the Art Students League and Pratt Institute in the early 1950s, and at Cooper Union during a period of revival in American art, absorbing the influential work of Jasper Johns, Allan Kaprow, Claes Oldenburg, Robert Rauschenberg, and Lucas Samaras, among others.

The title of this long-overdue retrospective, Paul Thek: Diver (curated by Elizabeth Sussman and Lynn Zelevansky), refers to paintings that Thek made in 1969–70 on the island of Ponza, off the coast of Southern Italy, possibly inspired by the painting on the underside of the cover slab from the Tomb of the Diver (470 BCE), unearthed in Paestum in 1968.

“Diver” also serves as a metaphor for the artist’s plunge into the unknowable dream that is present in all of Thek’s art.

According to Anne Wilson, Thek’s life-long collaborator and friend, writing in “Beatitudes: Remembering Paul Thek,” Paul “believed in the soul...the images he created were to be experienced less as metaphors than as icons and as prophecies.”

Each of his assemblages, as they seemed to me at the time I first encountered them, was a moral allegory of his life as well as an expression of a personal existential surrealism, not to mention neo-narcissism (he often used casts of his own body in his art).


"Warrior's Arm," 1967. From the series Technological Reliquaries.
A hippie with Christ-like looks, a modern Bosch in the East Village who deeply disliked the institutionalization of the art world, Thek created his own “Individual Mythology” (also the term used by curator Harald Szeemann for the section of Documenta 5 in which Thek participated), at times appropriating from those he thought of as his peers—meat shoes via René Magritte (“Buzzard,” 1968); twin helix towers of Babel via Vladimir Tatlin; incongruent objects displayed in vitrines via Joseph Beuys; a Brillo Box (with meat) via Andy Warhol.

He shared affinities with the minimalists and the Arte Povera movement, and he dove into the depths of LSD and the psychedelic subculture, beyond pop or kitsch. He painted on newspapers, creating second-generation collages, with relevant sections visible only on the margins.

Thek touched many artists. Warhol placed him among the 13 most beautiful men from his screen tests. Shortly afterward, Thek acquired one of the Andy’s Brillo Boxes, removed its bottom and stuffed it with his own beeswax pre-Damian Hirst meat-piece sculpture, creating a new collaborative blend.

His work invites us into underwater temples/submarines, or maybe just a jump in to a wise man’s pool. Thek often asked galleries to hang his blue paintings waist-high so that the viewers would feel like they were swimming in a pool.

Some of Thek’s work is lost, by circumstance or sometimes by the artist’s own hand. What was sarcastically titled “Death of a Hippie” by critics, Thek’s latex self-portrait lying in grotesque repose, made the cover of the Village Voice in September, 1967. Thek took it many times on the road, but declined to take it out of customs after one overseas trip, for reasons unknown, and the original was lost.

In his article, “Paul Thek: The Man Who Couldn’t Get Up” (Frieze, 1995), critic Stuart Morgan is blunt: “There are artists who grit their teeth, plot their strategy, make their work, and become successful. And there are artists like Paul Thek. Fugitive, unworldly, Thek collaborated with others for much of his life and died in 1988 a disillusioned man.”

Two theatrical poles influenced Thek’s “philosophy of convenience”: Antonin Artaud’s Theater of Cruelty and the theater of panic of Fernando Arrabal. Absurdism faces off against memory, chance, confusion, and the imagination. Thek’s art contains each of those elements, plus the use of ritual in his installations, in the surrealist and “baroque” aspects of faux-pagan-theatrical processions.

Although Thek died depressed, medically neglected, critically abandoned, and under the strain of severe poverty, his ascetic/messianic approach to life and art was a true new religion of pain and pleasure, which revealed spirit, and reconciled art and religion.

“I seem to teeter on the brink of enlightenment…and alienation from everything,” Thek once said, as recalled by Ann Wilson in the exhibition’s catalog. Paul the art saint, riding a bike with his ear painted red in Amsterdam; the blue puddles painter of Ponza; the Loisaida Duchamp whose admirers were crowding his loneliness: “I don’t want people to be involved in my dream world,” Thek mused, “nor do I want to be involved in it myself.”
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Octombrie 24, 2010 la 6:31pm
Paul Eluard

”Pământul e albastru ca o portocală”

Pământul e albastru ca o portocală
Nicio greşeală cuvintele nu mint
Ele nu te mai motivează să cadenţezi
La cotitura auzitului de sărutări
Nerozii şi amorezaţii
Ea gura ei de verighetă
Toate secretele toate zâmbetele
Şi ce veşminte ale indulgenţei
Să o creadă complet goală.

Viespi înfloresc verzi
Răsăritul de soare se iveşte în jurul gâtului
Un colier de ferestre
Aripi acoperind frunze
Tu ai fiecare veselie solară
Toate razele soarelui pe pământ
Pe căile frumuseţii tale.

(traducere de... Yigru Zeltil)
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Octombrie 9, 2010 la 12:45pm
RECENZIE
Avantaje in Purgatoriu

Valery Oişteanu afirmă, cu orice prilej, că, pentru a fi un poet adevărat, trebuie să duci o viaţă interesantă. Stabilitatea spaţială şi rutina temporală, care marchează existenţa omului comun, alungă poezia. Scriitori ca Hemingway sau Conrad au căutat experienţa-limită, adică aventura. Valery Oişteanu nu este un aventurier, ci un explorator. Călătoreşte mult, pînă la marginile lumii, citeşte autori ieşiţi din comun, discută aprins cu oameni neliniştiţi, asemeni lui, caută să atingă, dacă nu să şi pătrundă, toate misterele erotismului, se mişcă dezinvolt în spaţiul artei contemporane, ca un autentic connoisseur, un ingenios autor şi un avizat comentator. Toate aceste experienţe s-au condensat în dense volume de versuri, dintre care cel mai recent este Perks in Purgatory (Privilegiile purgatoriului, traducere românească de Nadia Bronstein, Editura Paralela 45, 2010). Deşi calitatea poeziei sale îi confirmă valabilitatea metodei, Valery Oişteanu ar trebui, totuşi, să fie mai precaut atunci cînd propune, influenţat, probabil, de Kant, stilul lui de viaţă ca regulă generală. Există şi oameni introvertiţi ale căror experienţe, deşi pur interioare, nu sînt mai puţin fertile. Emily Dickinson nu a ieşit din casa ei din Amherst nici măcar pentru a face shopping, cu atît mai puţin pentru a vedea frumuseţile lumii şi ale artei, sau pentru a se implica în dezbateri cu confraţii.

Formarea intelectuală a lui Valery Oişteanu a beneficiat din plin de deschiderea culturală a României din anii 1964-1970. A fost, pe vremea aceea, apropiat de grupul „oniricilor“ şi de Gellu Naum, supravieţuitorul suprarealismului. Şi-a însuşit cu entuziasm moştenirea lăsată de avangarda istorică, cu rădăcini în România. A plecat la timp, înainte de reinstalarea marasmului, şi s-a stabilit în East Village, în sud-estul insulei Manhattan (Lower East Side), tocmai cînd acest cartier devenise, succedînd lui Greenwich Village, una dintre zonele culturale fierbinţi, în care noutatea avea mai multe şanse de a se naşte. Aici a fost martorul schimbării pe care Andy Warhol a adus-o istoriei artei, aici s-a familiarizat cu poezia lui Allen Ginsberg şi cu proza lui Jack Kerouac. Lîngă locuinţa lui se află animata St Mark’s Place şi biserica St Mark, care adăposteşte acum teatrul experimental al lui Richard Foreman. În faţa ei, statuia lui Peter Stuyvesant, primul primar al New-York-ului, nume mai cunoscut, la noi, ca marcă de ţigări, tronează puţin stingherită. Ambianţa nu poate să nu-i impregneze poezia? A homeless woman shivers next to her dog/ Running inside St. Mark’s Chapel/.../ The ghost of Petrus Stuyvesant comes out of the crypt („O femeie fără adăpost tremură lîngă cîinele ei/ Se refugiază înăuntrul capelei Sfîntului Marcu/ .../Fantoma lui Peter Stuyvesant iese afară din criptă“) – dar nu-l face să uite un alt spaţiu efervescent pe care l-a cunoscut bine: intersecţia Bulevardului Dacia cu Piaţa Romană.

Călătoriile îl readuc deseori la Bucureşti, pe care-l numeşte „capitala dezamăgirii“. Locul nu-i trezeşte nostalgii, ci îi prilejuieşte notaţii poetice expresive: „Nimeni nu mai zîmbeşte, nu mai rîde, nu mai chicoteşte, cu toţii înaintează şchiopătînd către secolul XXI“. Nu poate să nu observe, totuşi, că vitalitatea răzbate prin stratul de mizerie care o acoperă: „O femeie cu trei picioare, în faţa pieţii,/ vinde borcane de icre negre, aduse, prin contrabandă, din Rusia“. Poetul s-ar dori în postura fiului risipitor revenit acasă, dar tatăl, aflat pe moarte, nu are puterea să-l întîmpine cu entuziasmul din legendă: „Este, pentru mine, tragic să-mi văd tatăl, pe bătrînul, pe obositul meu tată,/ adormit, cu gura căscată /cu faţa trasă şi încordată /de efortul enorm pe care-l face ca să nu moară“.
Dacă, la Bucureşti, vine ca să se regăsească pe sine, în celealte părţi ale lumii, poetul călătoreşte pe urmele altora. La Barcelona, caută fantomele lui Dali, Bunuel şi Picasso. În Caraibe, se întîlneşte, în spirit, cu D. H. Lawrence, în Bali, cu Antonin Artaud. Dar, în afara acestor nume binecunoscute, în versurile lui Valery Oişteanu apar numeroase personaje ignorate de publicul larg, care se simte dezorientat, ca atunci cînd citeşte poezia mustind de erudiţie a lui Ezra Pound. Trebuie să-i citeşti cartea conectat la pagina Google pentru a afla cine sînt Roberto Llimos, Ray Johnson, Joan Brossa, Eugenio Granell, Charles Henri Ford, Pavlik Tchelitchew şi mulţi alţi „prieteni suurrealişti“, care, dacă n-au rămas în enciclopedii, au lăsat urme în memoria poetului Valery Oişteanu, pe care l-au stimulat şi inspirat. Lor le închină o secţiune a cărţii, în care-i evocă precum Villon pe tovarăşii lui de aventuri. Fiecăruia îi este dedicat un poem, în care epitaful este combinat cu exegeza, una lapidară, mergînd direct la esenţă. De pildă, Philip Whalen apare ca „Raţionalist modern agnostic / Budist cu legături în Beat / Poet de o intensitate organică“, iar emoţia sparge analiza cînd acesta este văzut, după deces, „Bîndu-şi Ceaiul ceresc/ Aşezat pe un lotus alb“. Există, însă, şi poeme convenţionale, cum este cel dedicat lui Bråncuşi, în care inspiraţia e sufocată de platitudine: „Demiurgul, plin de pulbere albă, / recreează lumea după cum a visat-o / Brâncuşi se înalţă-n ceruri pe o scară infinită“.

Cititorul nerăbdător este tentat să treacă direct la ciclul de poeme erotice. Poetul este uluit de faptul că experienţa erotică îi redă „acele părţi ale trupului pe care nici nu ştiam că le am“. Corpul este un ansamblu de orificii, de „intrări şi ieşiri care vibrează, dar şi se vindecă“. Tonul aminteşte pe alocuri de cel al poeţilor englezi şăgalnici, din timpul Restauraţiei. Alteori avem de a face cu „parodii originale“, ca în cazul savurosului poem care trimite la Robert Frost: My tired dick must think it’s queer/ Big tits dancing in a big brassiere/ Between her thighs and thick black hairs/ My phallic meat is cavalier (intraductibil – n.n.). Alteori, avem de a face cu un contrast delicios între tematica hard şi versificaţia copilărească, de grădiniţă, ca în acele nursery rhymes ale lui Edward Lear şi Lewis Carroll: In swinging Bangkok / Plenty of tattoed cock / On the Island of Hvar / Croatian men wait naked at the bar (tot intraductibil – n.n.). Personal, prefer fragmentele erotice care se ridică la intensitatea discursului vrăjitoarelor din Macbeth: Eight lights are on fire / Pink vulvas full of lust / .../ Hard tongues on soft skin / Fingers race over nipples and breasts / Pinching, probing deep within („Opt fulgere pe foc / Vulve roze de pofte / .../ Limbi aspre pe sfîrcuri şi sîni / Ciupind şi penetrînd adînc“).

Poezia lui Valery Oişteanu este făcută pentru a fi rostită cu glas tare: „Am un motiv serios să scriu poezie/ pe care o voi striga de la fereastră“. Modul debordant în care el ştie, nu atît să-şi recite versurile, cît să le pună în scenă în recitaluri poetico-muzicale, numitejazzoetry, aminteşte de Maiakovski (În gura mare) şi de Evtuşenko. Dintre autorii originari din România, poate doar Gherasim Luca a atins asemenea performanţe în reprezentaţii publice. Rareori, acest poet aflat parcă într-o stare permanentă de ebuliţie, se lasă cuprins de melancolie. I se întîmplă, totuşi, atunci cînd se gîndeşte „unde se duc poemele nescrise, nespuse, negîndite, după moartea poetului şi a inspiraţiei sale magice“, cînd i se pare că „poezia e moartă, absorbită într-o gaură neagră şi doar poeţii i-au supravieţuit“. Lamentaţia capătă sonuri de romanţă: „Un praf roşu îmi acoperă cărţile/ Nimeni nu le mai citeşte/ Poezia mea e în camera de reanimare, poate în comă/ Şi trebuie resuscitată prin electroşoc“. E pregătit să moară şi să meargă în Purgatoriu, acolo unde se află toţi poeţii. Viziunea lui se leagă aici de cea a lui Dante (păstrînd proporţiile), care întîlneşte în Purgatoriu, în secţiunea vanitoşilor, pe unii dintre prietenii şi colegii săi de cenaclu: Guido Guinicelli, iniţiatorul curentului Dolce stil nuovo, dar şi pe amicul său, Guido Cavalcanti. Dante ştie că va ajunge şi el aici, să le ţină tovărăşie în eternitate, dar nu-i prea pasă, va fi împreună cu artiştii şi poeţii, între ai săi. Aşa aşteaptă liniştit şi Valery Oişteanu să-i reîntîlnească pe John Cage, pe Merce Cunningham, pe Ray Johnson. Privilegiul suprem pe care Purgatoriul îl oferă este acela de a te pune într-o bună companie.
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Octombrie 8, 2010 la 8:42am
MARCEL BROODTHAERS, The Living Mirror
by Valery Oisteanu


MARCEL BROODTHAERS, The Inner Room of Section Cinéma, 1972, Burgplatz, Düsseldorf. Montage comprises of two photographs of the two adjacent walls and a photograph of the white brick wall with the sealed vitrine containing the “catalogue raisonné” and the stenciled “figures”. On the floor in front of the piano is the stenciled “fig.12”. Courtesy of the Estate of Marcel Broodthaers and Marian Goodman Gallery, New York
Marcel Broodthaers (1924 – 1976), the Belgian surrealist-conceptualist-minimalist, was a poet, photographer, filmmaker, and artist who throughout the 12 years of his very short career challenged the role of art, the artist and the art institution, and is now recognized as one of the most important artists of the last century.

In the preface of the catalogue for his first exhibition in Brussels (1964), Broodthaers wrote: “I, too, wondered whether I could not sell something and find some success in life. For some time I had been no good at anything. I am 40 years old...Finally the idea of inventing something insincere crossed my mind, and I set to work straightaway. At the end of three months I showed what I had produced to Philippe Edouard Toussaint, the owner of the St. Laurent Gallery. ‘But, it is art!’ he said, ‘and I will willingly exhibit all of it.’ ‘Agreed,’ I replied.…What is it? In fact it is objects.”

By coincidence, the Michael Werner Gallery and the Marian Goodman Gallery are both presenting shows that explore the diversity of Broodthaers’s practice, including efforts never before seen in the U.S.


Marcel Broodthaers, “Dites Partout Que Je L’Ai Dit” (1974). Stuffed parrot, audiotape, photograph, collage. Dimensions variable. Courtesy of Michael Werner Gallery New York.
Broodthaers was a rebel in search of a cause, and like other Belgian artists after World War II, he fell under the spell of René Magritte’s surrealism and became a true follower, citing “La Trahison des Images (Ceci n’est pas une pipe)” as a work of key importance to his development. In fact, it becomes Broodthaers’s iconic appropriated image—he painted his own “Model: La Pipe” in 1969, with the addition of black-and-white smoke clouds and stenciled letters on the pipe, conceptualizing Magritte’s work.
But his best-known homage to Magritte was an ersatz street sign reading: “rue René Magritte straat.” The artist’s statement accompanying the sign reads, “It is not sufficient to enter the street Magritte, but it is also necessary to go out of it!”

When they met in person in 1945, Magritte took an interest in Broodthaers’s work and gifted him a copy of Stéphan Mallarmé’s 1897 poem, published as a book in 1914, called “A Throw of Dice Will Never Abolish Chance.” In 1969, Broodthaers appropriated the book, obscuring many of the words with black stripes and retyping other parts, creating new meanings by transposing them from poetry into prose. Only the original title of the book remained: he even replaced Mallarme’s name with his own.


Marcel Broodthaers, “Il n’y a pas de structures primaires” (1968). Oil on canvas. 78 × 115 cm, 30 3/4 × 45 1/4 inches. Courtesy of Michael Werner Gallery New York.
There are other instances where Broodthaers appropriated titles or ideas from his favorite artists, yet he was constantly changing the narrative, remaking them, putting them through an evolutionary process. He made shovels out of bricks or wood emblazoned with drawings of ivy, which entered into a contrarian dialogue with the works of Marcel Duchamp. He also created small Kurt Schwitters-style plaster sculptures out of found objects; a Max Ernst-like object-book with an original cover from Ernst’s collage-novel Une Semaine de Bonté; a Jean Cocteau-like “Souvenir de Cocteau” (1964); and a Joseph Beuys-influenced assemblage of a chair and lamp in a glass case and dark jackets on a hanger.


Portrait of Marcel Broodthaers. Photo credit: Romero.
He was a rebel even in avant-garde circles, repudiating André Breton’s Second Surrealist Manifesto, humorously citing the famous quote, “Everything leads us to believe that there exists a state of mind where life and death, the real and the imaginary, the past and the future, the communicable and the incommunicable, high and low, no longer seems contradictory,” and adding, “I hope I have nothing in common with that state of mind!”
Later on, he became one of the signatories of the manifesto “No Quarter in the Revolution” (1947), which criticized “the faux shamanism of André Breton” and pursued new radical experiments. From an interview with J-M Vlaeminckx (1965), we learn that Broodthaers was also influenced by the French artists surrounding Pierre Restany—the “new realists” such as Martial Raysse or Arman, who also produced accumulative assemblages.

Broodthaers’s “Section Cinema” (1972) at the Goodman Gallery is a reconstruction of his celebrated “fictitious museum,” the Musée d’Art Moderne, Départment des Aigles. This installation, which he began in his Brussels home in 1968, was followed by 11 further manifestations of the “museum,” including one appearing at the Kunsthalle in Dusseldorf for an exhibition in 1970, and at Documenta 5 in Kassel in 1972. Through such works, he is associated with the late 20th-century global spread of both installation art and institutional critique.


Marcel Broodthaers, “Les Portes” (1969). Plaque, in 2 parts, edition: 7, exemplar 3/7. 192 × 178 cm. 75 1/2 × 70 inches.Courtesy of Michael Werner Gallery New York.
In the far right room of the Goodman Gallery, the 16mm film “The Hare and the Raven,” projected on a small screen, is not a 3-D work, yet feels three-dimensional because the artist superimposed colored film over static black-and-white text. There is also a proto-graffiti film, shown over stencils on a wall, which looks as experimental now as it was in 1970. In the front room another film features a darkened room with a world map covered with dots and symbols, and a director’s chair against a wall with the inscription “fig.12” hovering above it. The films, six in all, constitute a darkly humorous array, a little bit Kafka and a little bit Brakhage.
The publication accompanying the exhibit, published by the Marian Goodman Gallery, New York, and the Departement des Aigles, Brussels 2010, with an essay by Benjamin H.D. Buchloh and coordinated by Maria Gilissen Broodthaers, is a useful addition, with photo-visuals underscoring the artist’s puns and elaborate sarcasms.

While extremely rich in allusion, Broodthaers’s work is ultimately enigmatic, his meaning quietly elusive. Rather than providing answers, Broodthaers’s work raises questions, often about the very nature of art and the institutions that protect and foster it.


Marcel Broodthaers: Section Cinema 1972 can be seen at Marian Goodman Gallery through October 16, 2010, and Marcel Broodthaers: Major Works continues at Michael Werner Gallery through November 13, 2010.
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Octombrie 3, 2010 la 6:46pm
sunteti un clasic domnule calafat.
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Septembrie 22, 2010 la 1:30pm
"Un sarpe ascuns in pahar" poezie de Mihail Mataringa (Colaj de Sile this Millennium)

Publicat de Dimitrio în Septembrie 22, 2010 la 12:49pm în Literatura și umorul


Lui Adrian Grauenfels un prieten şi un poet de excepţie

ZBOR



"Un sarpe ascuns in pahar"

A intrat un sarpe-ntr-o broască
Intr-o broască de usă, evident
Si-a iesit pe partea cealaltă
Senin, linistit, inocent.

S-a suit un porc pe o capră
Pe o capră de lemn, evident
Si-anceput să guite la Lună
Dand dovadă de mare talent.

Am băgat in porc un cătel
Un cătel de usturoi, evident
Si-am aprins nu stiu ce tigară
Un Carpati, un Marlboro sau Kent.

După porc si tigări, evident
Vrand să beau un strop de Cotnar
Am găsit o broască pe sticlă
Si un sarpe ascuns in pahar.


"

poezie

de

Mihail Mataringa

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Septembrie 21, 2010 la 7:56pm
dedans
pe marţipane dulci dansau iubiri
muşcam din lemnul podelei, gura mea
se umplea de sunete şi mişcare
îţi vorbeam prin răni din cerul gurii
peltice fraze despre agitaţia
browniană

din colţuri ascunse
admiram piruetele nebune
ca să mă atingă fruntea tivului înalt
înnegritele dantele de bunică
prăfuitele coridoare fractale
timpul ars de ruguri pe deal

câtă viaţa am risipit la poalele muntelui
cât de cristal îţi era ochiul seara
şi cum nu vezi niciodată
dansul meu transparent
pentru tine iubire..
 

Membri (20)

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor