Ani la rând m-am mulțumit doar cu rolul de contemplator al poeziei. Întâi în copilărie, apoi acum, la maturitate ,,savuram” poezia doar din obligație, pentru că trebuia să mai bifez ceva pe lista lecturilor obligatorii sau pentru că îmi îndeplineam conștiincioasă sarcinile de serviciu. Devoram, pur și simplu orice altceva îmi cădea în mână, dar... nu îmi plăcea poezia.

         Pentru că nu o simțeam aproape de sufletul meu. O percepeam doar ca gânduri sau senzații stranii, ale altora, dar niciodată ca izvor pentru necesitatea, aproape fiziologică, de a lectura. Atingerea ei magică am simțit-o abia peste ani când, devenită dascăl, am văzut lacrimi în ochii unui elev de-al meu, unul dintre aceia problemă, luați în plasament, care nu citesc o iotă acasă.    Le-am citit expresiv o poezie a lui Mihai Eminescu, iar surpriza a fost imensă cănd, a doua zi, o învățase, cu toate că nu le cerusem asta. Și atunci am realizat că...

         rolul poetului este acela de a zidi inimi. De a pune frumosul acolo unde viața a pus adeseori negură și deznădejde. De a crea emoție acolo unde adesea este deșertul deziluziilor.

         Și am înțeles de ce Mihai Eminescu este poetul nostru național. Pentru că în cuvinte simple a reușit să creeze o lume. Lumea fantastică a iubirii, naturii, istoriei, filosofiei. A reușit să recreeze viața în alte tipare, ale metaforei și personificării, ale visului înveșmântat în realitate. A știut să cânte dorul, codrul, trecerea inexorabilă a timpului. A știut să își jertfească iubirea pe altarul perfecțiunii, viața în neajunsurile cotidianului, prieteniile pe altarul creației.

        Dar, mai ales, a știut să înfrunte timpul, iar peste secole să creeze o punte spre sufletul unui copil... doi, trei... să îi facă să urmărească, aproape hipnotizați, călătoria sa spre copilărie, spre codrul magic al Ipoteștiului, spre nemurirea poeziei. Să le sădească în suflete armonia cuvântului șlefuit cu truda ziditorului.

         El ne-a învățat să iubim.

         Și chiar dacă mâine se împlinesc 126 de ani de când s-a aninat între luceferi, reușește să rămână mereu actual. Pentru că și-a zidit sufletul în sufletele noastre. Îi mulțumesc pentru că, așa cum spunea o elevă de-a mea, prin poezie, noi,  profesorii, suntem vânzătorii de iluzii și frumos. Așa că...

         NU  UITAȚI  să vă iubiți poeții, pentru că cei care îi uită au sufletul precum un zid neterminat fiindcă vor rămâne pentru totdeauna cu nostalgia frumosului neîntrupat.

 

       Sic transit gloria mundi, dar Eminescu va rămâne mereu Luceafăr în magma inimilor noastre.

          Odihnește-te în pace, ,,Geniu pustiu”! Sufletele noastre sunt aici, gata să te primească, ancoră în desuetitudinea acestor zile. Doar salvează-ne de noi înșine și du-ne, încă o dată, în lumea magică a poeziei.

 

Vizualizări: 62

Răspunsuri la Aceste Discuţii

-toată stima, Liliana!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor