Ce singur e-acest munte, ce abrupt

prăpastia lui cum stă cu ramura lăsată,

un șarpe degustându-și  așteaptarea

să-i cad în plasă astăzi înc-o dată.

 

Mă doare c-am ajuns aici, e totul

așa străin și totuși mi-e știut,

e o vâltoare și prin ea mă văd

cu mâinile lipite, ca prin geam,

da-n fața mea stă rece înc-un munte

și-mi cere cheia,

și eu nu o am.

 

Vin ploile, trec vânturi în risipă

nici păsările nu mai sunt acasă,

atâtea chipuri și-au pierdut culoarea,

atâtea vorbe nu mai au o rimă,

doar florile ce le-am iubit în zbor

se cațără pe trepte de lumină

de parcă n-am plecat nicicând din lumea lor.

 

Aici se-ascunde ușa despre care

n-am învățat atunci cum s-o închid,

n-am timp să nasc din ea o altă zare

și nici monezi să cumpăr ce-am pierdut,

eu sunt fugarul de o clipă dintre stele

și nu mai cer nimic din ce-am avut,

nici ce-am ascuns în stropi de acuarele.

 

Vreau cheia mea și-un nume de-nceput.

Vizualizări: 34

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor