Informaţii

Emil Cioran

Membri : 274
Activitatea Recentă : Dec 8, 2018

Biografie

Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă "incovenienţa existenţei". În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".

Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.[1] Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune[2], ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) va fi încheiată în 1945, când se stabileşte definitiv în Franţa.

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele", va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă (sub varianta ei românească, cu accente creştine şi mistice, "trăirismul").

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinţei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii. Tema alienării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?"

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă, de unde reflecţiile marcat gnostice şi antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului şi civilizaţiei. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producţie şi reproducţie irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparenţă şi prin triumful artificialului.

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele şi i-a dăruit secretul formei şi al formulării, rădăcinile sale româneşti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

Curând după debutul francez, Cioran începe să-şi semneze volumele E.M. Cioran. Destui au presupus că iniţiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, iniţiala "M." din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real şi a fost adoptată de filozof exclusiv din raţiuni fonetice şi de reprezentare. După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei şi traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanţă calină, în totală opoziţie cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel - consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane - s-a gândit la E.M. Forster şi a adoptat iniţiala. Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînţelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicţionar şi articole de enciclopedie menţionând încă şi astăzi existenţa unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului.

După moartea Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja aparute, se află şi un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câţiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepţional interes pentru editori şi cititori, şi probabil ultima scriere inedită a filozofului.

In 1994, Emil Cioran se stinge din viata lasand in urma o pretentioasa mostenire culturala internationala.

Forum de Discuţii

Despre indoiala (neincredere) si credinta (incredere)

Începută de Outside Box Mar 23, 2013. 0 Răspunsuri

De ce barbatii vor sex, iar femeile vor sa fie iubite sau de ce credinta nu este eficienta in trezire, in cazul celor centrati in minte ? ( din cauza centrarii diferite: in minte  si in inima; Allan…Continuare

Cuvinte cheie : russel, mirahorian, cioran, buddha, inima

Despre modul de utilizare al ghicitorilor si al koan-urilor zen pentru iesire din minte si eliberare din realitatea secunda (trezire)

Începută de Functionarea Holografica Iun 6, 2012. 0 Răspunsuri

Despre modul de utilizare al ghicitorilor si al koan-urilor zen pentru iesire din minte si eliberare din realitatea secunda (trezire)…Continuare

Cuvinte cheie : mirahorian, trezire, ghicitori, zen, koan

Ceea ce cauti esti chiar tu ! Nu răspunsul este cel care te luminează, ci întrebarea !

Începută de Functionarea Holografica Mai 14, 2012. 0 Răspunsuri

Ceea ce cauti esti chiar tu ! Nu răspunsul este cel care te luminează, ci întrebarea !…Continuare

Cuvinte cheie : Watts, Alan, Cioran, zen, koan

Cioran mărturisitorul

Începută de Lenuş L. Cel mai recent răspuns de hatos vasile Feb 17, 2012. 5 Răspunsuri

Când vorbim de Cioran, imaginea unui munte de scepticism, îndoială şi disperare ne apare în faţa ochilor; un munte a cărui greutate strivitoare o suportăm doar cu mari sforţări. Adulat ca un…Continuare

Cuvinte cheie : Cioran, Emil

Panou de comentarii

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în Emil Cioran !

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Iulie 23, 2013 la 9:11pm

Intimitatea , melancolia şi scepticismul, singurătatea, fatalitatea ontological şi misterul, alienarea şi angoasa  sunt tot atâţi termeni tematici dominanţi care au preocupat viaţa livrescă  şi creatoare a filosofului şi scriitorului Emil Cioran, încă de pe băncile facultăţii de filosofie din Bucureşti şi până în ultimile clipe ale vieţii sale... L- am cunoscut bine pe fratele său, Aurel Cioran, care mi-a fost şi un bun prieten şi care îi plăcea să  relateze în cadrul cenaclului Euphorion din Sibiu, cenaclu  pe care acesta îl frecventa cu o tenacitate de invidiat, despre scrisorile primite din Paris, de la Emil Cioran, despre întreaga activitate  a fratelui său în Franţa. Am înţeles că personalitatea intelectuală a lui Emil Cioran a fost influenţată în bună măsură şi de cultura teologică pe care acesta  a primit-o de mic , prin condiţia sa de copil de preot în Răşinari, dezavuând , în acelaş timp, unele excese dogmatice şi canonice . Nu s-a mai întors la Răşinari, de la plecarea în Franţa , nici măcar să-şi viziteze locurile natale , atât de mult iubite de Emil Cioran şi aceasta nu din cauză că era urmărit de securitatea română , ci doar pentru faptul că o revenire  o considera  rece, anacronică, intempestivă. Acest fapt  m-a mişcat şi m-a determinat să-i  compensez nerevenirea  cu un poem pe care l-am intitulat” Periplu”  şi pe care îl redau în continuare: / Lui Emil Cioran: Întors la rostul tău, cuprinzi în braţe zarea,/ cornişele cărării le-apuci din Răşinari/ şi te întreci cu norii în pajişti alabastre/ pe plaiul revederii zăpezit de ani …/ La stâncile cărunte de ostenirea vieţii/ ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer/ azurul prăfuit de dor - o sacră revedere,/ într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …/  Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa, / privirea ţi-o arunci prin rariştea de pini/ stropiţi cu zorile, spre crestele rebele/ te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini …/ sclav, serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele/ pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta/ cu amintirile întoarse din înălţimea Steazei/ la boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa …/ T ăcerile din aşternutul de negură-a plecării/ în reveria nopţii le stingi cu un sărut/ pe genele ce cad din pleoapa de amurg,/ în susur de izvoare şi în miros de brad …/Răşinari – Sibiu, 1996, Gheorghe Apetroae Sibiu

 

 

 

Comentariu publicat de Maria Oita pe Aprilie 3, 2013 la 11:03am
o privire discreta in viata personala a ilustrului personaj

Simone Boué - Viaţa mea cu Cioran

A fost partenera de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a împărţit aceeaşi man­sardă mai bine de 50 de ani. O relaţie ti­midă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris , în 1996, la un an de la dispariţia lui Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit ex­trem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind "smuls" la ru­gă­minţile şi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dra­maturgului Eugen Iones­cu. Autorul interviului, pro­fesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.

- Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

- Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris , ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

- Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

- Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

- Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

- Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse . Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans , apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris , unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

„Frumos ca un rus”
- Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?
- Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.
- La ce vă referiţi?
- Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap".
- Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?
- Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.
- Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată...
- N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

La masa de scris
- Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

- Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

- Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

- Nu, doar mă uluieşte.
- Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

- Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

- De ce?

- Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

- Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

- Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

- Era un om dificil?

Emil şi Simone
- Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteţi suporta pe Cioran?". Şi i-am zis: "Dar şi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe , în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe , făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

- Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

- Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

- Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

- Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

- Plecaţi în vacanţe?

- Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

- Ieşeaţi şi peste graniţe?

- Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia . De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

- Cu trenul mergea totuşi, nu?

- Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

- În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

- Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "Exerciţii de admiraţie", în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

- Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

- Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: "Sunteţi Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost
Comentariu publicat de Outside Box pe Martie 25, 2013 la 11:34pm
Pestera Tayos - Misterul bibliotecii zeilor in care se afla carti din aur si cristal / The Cave of Tayos - The Mystery of the Library of Gods with Gold and Crystal books
http://www.scribd.com/doc/132098872
Comentariu publicat de dumitru turluianu pe Octombrie 5, 2011 la 9:47pm
Rar se nasc artisti,precum Emil Cioran, Pacat,ca ne aducem aminte de ei dupa ce trec in nefiinta! Pentru mine ,va trai mereu prin opera lasata...
Comentariu publicat de calciu corneliu pe Iulie 1, 2011 la 7:53pm
Să coboare sfinţii

Să coboare sfinţii din icoane
Dezbrăcîndu-se de-un fals mister,
Să renunţe-odată la plocoane
Că prea mult pe prea puţin ne cer.

Ne rugăm cu frunţile plecate
În biserici ce ne amăgesc,
Să obţinem dacă se mai poate
Tot ce nu putem în mod firesc.

Din picturi făcute contra cost
Mai în grabă,mai în silă,
Ei ne-ntrebă dacă ţinem post
Să ne-mpărtăşească-o falsă milă.

Ce spectacol care-mbată minţi,
Pentru care omul dă de toate!
Nu mă mai însel cezînd în sfinţi,
Nu mai cer iertare de păcate.
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Aprilie 20, 2011 la 4:47pm

Posteritatea deocheată a manuscriselor lui Cioran

Aniversarea a o sută de ani de la naşterea lui Cioran a coincis cu o funambulescă licitaţie a manuscriselor sale româneşti. Ce conţine acest fond, ce valoare are?
Am să enumăr cele patru categorii mari de documente care au alcătuit fondul licitat. Şi o voi face în ordinea importanţei lor: 1) Manuscrisele celor şase cărţi ale lui Cioran scrise în limba română, ultima, Îndreptar pătimaş, rămasă inedită până în 1991, când a fost publicată la Humanitas. Tot aici aş menţiona filele disparate conţinând însemnări inedite, neprinse de Cioran în niciunul dintre volumele româneşti. 2) Scrisori din străinătate, scrise cele mai multe în limba română, începând cu anul 1933, când Cioran ajunge la Berlin cu o bursă a Fundaţiei „Alexander von Humboldt“, şi terminând cu scrisorile din anii 1960. Ele sunt adresate în principal familiei rămase în România şi, câteva, unor prieteni din ţară. 3) Conspecte (fişe de lectură) din perioada studenţiei, aşadar dintre 1928 şi 1932. 4) Diplome, permise, acte de identitate.
Această „arhivă românească“ s-a alcătuit în mod firesc, din adunarea hârtiilor care ne însoţesc viaţa: certificate de naştere, diplome de studii, permise de biblioteci, carnete de student, mă rog, tot ce se strânge prin sertare în prima parte a vieţii unui om. Dar, în cazul lui Cioran, care „se antrenează“ de la o vârstă fragedă pentru a deveni scriitor şi care devine autor de cărţi începând cu vârsta de 23 de ani, fireşte, existau şi acele manuscrise pe care le-am amintit. Toate acestea rămâneau, de fiecare dată când Cioran părăsea România, în locuinţa din Sibiu a părinţilor, cea de pe strada Tribunei nr. 11. Iar de acolo, după moartea părinţilor, au fost purtate peste ani, dintr-o locuinţă în alta, de fratele său din Sibiu, Aurel Cioran.

Cum a fost inventariat acest fond în vederea licitaţiei?
O excelentă descriere a lui se află în catalogul licitaţiei şi ea a fost posibilă graţie muncii unui cercetător, Aurelian Demars, care lucrează şi pe lângă Biblioteca „Jacques Doucet“, locul în care au fost depuse de către Simone Boué, legatara lui Cioran, toate manuscrisele franceze ale lui Cioran. Pentru a trece în revistă manuscrisele româneşti ale lui Cioran, Aurelian Demars a fost la Sibiu, în fiecare an începând din 2005, cu un coleg din Paris şi alţi doi profesori francezi stabiliţi la Sibiu. Toţi patru au fost în mai multe rânduri în casa din strada Dealului în care a rămas văduva lui Aurel Cioran. Aici s-a aflat până mai adineauri acea parte din arhiva lui Cioran pe care Aurel Cioran o donase deja formal Bibliotecii „Astra“ din Sibiu, dar pe care o mai ţinea acasă, urmând ca ea să fie remisă Bibliotecii după moartea sa.

Dacă am înţeles bine, toată arhiva aflată în posesia lui Aurel Cioran ar fi urmat, potrivit dorinţei lui Cioran şi a fratelui său, să fie donată Bibliotecii „Astra“. Cum se face că, după moartea lui Aurel Cioran, o parte din arhivă a rămas în casă şi, în loc să ia drumul Bibliotecii, a ajuns la Paris?
Văduva lui Aurel Cioran, Eleonora Cioran, a trecut peste dorinţa exprimată testamentar a soţului ei şi, după moartea lui, a continuat să păstreze manuscrisele acasă, iar apoi, la 13 ani după deces (anul trecut), le-a vândut, pentru suma de 36.000 euro, directoarei editurii L´Herne, Laurence Tacou (de la ea ştim cifra achiziţiei), care, la rândul ei, beneficiind de lipsa de experienţă a licitatorilor români, a obţinut la capătul licitaţiei nesperatul preţ de 406.000 euro.

Cum vă apare acest deznodământ?
În raport cu dorinţa celor cărora le-au aparţinut manuscrisele (cei doi fraţi Cioran căzuseră de acord asupra locului donaţiei), tot ce s-a întâmplat este teribil din punct de vedere moral, dar şi din punct de vedere strict juridic. Aurel Cioran, prin testamentul său din 8 iulie 1997 (avea să moară la trei-patru luni după aceea), scria textual (mi-a lăsat o copie după testament, tocmai pentru a-i cunoaşte ultima dorinţă legată de manuscrise): 
„Întreaga mea avere mobilă şi imobilă ce voi avea la decesul meu, o testez soţiei mele Cioran Eleonora Emilia, născută Popescu, cu acelaşi domiciliu ca al meu şi pe care o institui astfel ca legatara mea universală.
Precizez însă că face excepţie de la această dispoziţie testamentară donaţia făcută de mine Bibliotecii „Astra“ Sibiu, constând din volume de cărţi, manuscrise şi alte înscrisuri, care în prezent se găsesc în custodia mea, la domiciliul meu arătat mai sus şi care sunt deja proprietatea bibliotecii, urmând a fi preluate de aceasta şi în folosinţă, după decesul meu“ (subl. mea).
Aşadar, Aurel Cioran a făcut donaţia în timpul vieţii, a ţinut apoi „în custodie“ manuscrisele acasă (ele erau deja – prin donaţie – proprietatea Bibliotecii „Astra“), gândindu-se că, potrivit testamentului, ele vor intra în posesia proprietarului imediat după moartea sa. Numai că legatara universală a încălcat testamentul, a reţinut manuscrisele şi, ulterior, le-a vândut. În cazul în care nu există un testament ulterior celui din 8 iulie 1997 (şi după ştiinţa mea nu există), care să prevadă testarea expresă către soţie a manuscriselor, ne aflăm în faţa unui furt. Iar dacă nu există o succesiune din care să rezulte că Eleonora Cioran este proprietara manuscriselor, atunci rezultă că Laurence Tacou a cumpărat de la Eleonora Cioran şi a vândut apoi la Paris un bun furat.

* * *

Testament

„Întreaga mea avere (...) o testez soţiei mele Cioran Eleonora Emilia (...) pe care o institui astfel ca legatara mea universală. Excepţie (...) este donaţia făcută de mine Bibliotecii «Astra» Sibiu, constând din volume de cărţi, manuscrise şi alte înscrisuri, care în prezent se găsesc în custodia mea, la domiciliul meu arătat mai sus şi care sunt deja proprietatea bibliotecii, urmând a fi preluate de aceasta şi în folosinţă, după decesul meu.“

Escrocherie

Văduva lui Aurel Cioran, Eleonora Cioran, a trecut peste dorinţa exprimată testamentar a soţului ei şi, după moartea lui, a vândut manuscrisele pentru 36.000 euro directoarei editurii L´Herne, Laurence Tacou, care a obţinut la licitaţie 406.000 de euro. Dacă nu există un testament ulterior celui din 1997 (şi după ştiinţa mea nu există), care să prevadă testarea expresă către soţie a manuscriselor, ne aflăm în faţa unui furt.

* * *

Acum traseul manuscriselor este cunoscut: cumnata lui Cioran a ţinut morţiş să le vândă, deşi iniţial a afirmat că i-au fost „sustrase“. Laurence Tacou vine la Sibiu „la solicitarea insistentă a doamnei Cioran“ (cf. comunicatul de presă al lui Laurence Tacou din 14 aprilie 2011). Dar, iată, exista un testament şi el nu a fost respectat. Cine ar trebui să atace această nerespectare a testamentului?
Cel păgubit, proprietarul, Biblioteca „Astra“. L-am sunat zilele trecute pe directorul Bibliotecii, d-l Onuc Nemeş, pentru a-l întreba de ce totuşi „Astra“ nu a revendicat vreme de 14 ani ceea ce de drept îi aparţinea. Am primit un răspuns stupefiant: „Să ne bucurăm că ele au ajuns în cele din urmă în ţară“. Splendidă gândire managerială! Mă bucur, aşadar, că proprietatea Bibliotecii „Astra“ se află acum în proprietatea Bibliotecii Academiei! Apoi a evocat vârsta înaintată a doamnei Cioran: 86 de ani. Numai că în urmă cu 14 ani, când a murit Aurel Cioran, legatara universală avea 72 de ani, iar îndatoririle testamentare (cum, de altfel, nici caracterul) nu ţin, oricum, de vârstă.

Întrucât la licitaţia de la Paris s-a ajuns la o sumă incredibilă chiar şi pentru cea care le-a vândut, Laurence Tacou, s-ar zice că nu doar trecutul lui Cioran e deocheat, ca s-o citez pe Marta Petreu, ci şi posteritatea lui Cioran e deocheată. Ce-ar fi spus Cioran?
Ar fi exclamat „C´est inouï!“ (asta spunea de câte ori auzea o poveste incredibilă) şi şi-ar fi trecut mâna prin păr – acesta era gestul prin care marca Cioran neputinţa în faţa spectacolului stupefiant pe care i-l oferea necontenit specia umană. Şi-ar mai fi amintit, neîndoielnic, de clipele de mizerie ale vieţii sale, de momentele în care scria acele cărţi poştale către cei de acasă şi în care, la Paris fiind, îşi punea problema ce va mânca în ziua aceea. Aceste documente ale mizeriei cioraniene au fost vândute acum la Drouot cu mii de euro bucata. Să vă dau câteva exemple. Iată, cartea poştală din 15 februarie 1946 (către părinţi; Cioran are 35 de ani): „Continui să mănânc la cantină...“; 25 iunie 1948: „De o lună de zile fac o cură de lapte ce nu mă costă nimic; e împărţit gratuit la studenţi.“ Când bursa cu care Cioran sosise la Paris ia sfârşit, în 1945, situaţia sa materială ajunge disperată. Primeşte pachete (uneori şi bani) de la părinţi, iar alteori e ajutat de câte un amic sau este invitat la masă. Iată alt fragment din scrisoarea către părinţi din 8 septembrie 1946: „Deşi n-am spirit practic, am început să văd lucrurile aşa cum sunt, şi experienţa şi lipsa de iluzii m-au făcut mai adaptabil şi mai conciliant. Un prieten mi-a dat bani şi sper că va continua 
să-mi dea. E un om generos care în plus mă invită la masă cu lume bună. Singurul contra-serviciu pe care mi-l cere e să susţin conversaţia, unde cred că sunt realmente priceput. Dacă eram tăcut din fire, muream de mult de foame“.
De fapt Cioran a trăit mai toată viaţa (cărţile de la Gallimard au început să se vândă mai bine după ce împlinise vârsta de 70 de ani, în rest lua avansuri modice pentru titluri care nu depăşeau două-trei mii de exemplare) din leafa de profesoară de liceu a Simonei Boué. Ea a fost adevărata „bursă“ a vieţii lui Cioran. Iar Simone Boué mi-a relatat următoarele într-un interviu din 18 noiembrie 1994, publicat în urmă cu un an-doi în România literară:
„În perioada aceea [către sfârşitul războiului; nota mea] Eliade îi trimitea pachete din Portugalia... [Eliade lucra atunci la consulatul din Lisabona; nota mea] Şi în pachetele pe care le primea se găseau mai ales ţigări Camel. Ei bine, cu un pachet de ţigări pe care îl vindea la uşa unui bar de noapte, Cioran putea să-şi plătească chiria pe o lună. Extraordinar, nu?“ Vi-l imaginaţi pe Cioran vânzând ţigări în faţa unui bar? Şi tot Simone Boué, puţin mai încolo:
„Adevărul e că am trăit din foarte puţin. Ne mai permiteam, când şi când, să călătorim, dar în condiţii cu adevărat incredibile. Nu aveam bani să tragem la niciun hotel... Eu îmi ziceam că am putea, totuşi, să cheltuim câte ceva, însă Cioran nu voia, era, cum să spun?, foarte «spartan»“.

Da. Incredibil! Şi e cu atât mai impresionant când te gândeşti că suma obţinută la licitaţie i-ar fi ajutat pe amândoi să trăiască decent întreaga viaţă.
Nu cred că aşa se pune problema. Ţine de multe ori de destinul marilor creatori să moară de foame în timpul vieţii şi să-şi îmbogăţească urmaşii din clipa în care steaua lor urcă vertiginos în posteritate. Numai că aici nu e vorba de urmaşi: cumnata lui Emil Cioran nu e urmaşa lui Cioran nici prin voinţa acestuia, nici prin Simone Boué, legatara universală a lui Cioran, nici măcar prin voinţa fratelui lui Cioran, Aurel, soţul ei. Nimeni din familia Cioran nu i-a lăsat Eleonorei Cioran nimic în privinţa operei lui Cioran: nici drepturi de publicare, nici manuscrise sau documente cioraniene. Asta e partea gravă a întregii poveşti: mişcarea manuscriselor lui Cioran, după moartea fratelui, atât în România, cât şi din România în Franţa – în cazul în care, repet, nu există un testament ulterior celui din 8 iulie 1997 şi explicit orientat către Eleonora Cioran în privinţa manuscriselor cioraniene – nu s-a produs pe un teren legal.

* * *

Ilegalităţi

Cumnata lui Emil Cioran nu e urmaşa lui Cioran nici prin voinţa acestuia, nici prin Simone Boué, legatara universală a lui Cioran, nici măcar prin voinţa fratelui lui Cioran, Aurel, soţul ei. Nimeni din familia Cioran nu i-a lăsat Eleonorei Cioran nimic în privinţa operei lui Cioran: nici drepturi de publicare, nici manuscrise sau documente cioraniene. Grav este că mişcarea manuscriselor lui Cioran nu s-a produs pe un teren legal.

Necredibilă

Ce credibilitate pot avea vorbele cuiva care astăzi spune că manuscrisele Cioran i-au fost furate de către Laurence Tacou, iar, a doua zi, ameninţată cu un proces, îşi cere scuze şi recunoaşte că a încasat 36.000 euro? Drepturile băneşti provenite din publicarea la Humanitas a operei româneşti s-au vărsat în bursele Cioran, iar drepturile rezultate din publicarea la Gallimard au mers la bursele Cioran acordate în Franţa.

* * *

Ce credeţi despre reîntoarcerea în România a manuscriselor? Despre faptul că un particular, şi nu o instituţie a statului, le-a cumpărat şi pe urmă le-a donat?
Se vede ce cred din cele spuse înainte. O instituţie a statului nu le-ar fi putut cumpăra fără să ceară Eleonorei Cioran dovada posesiunii bunurilor mobile (a manuscriselor) potrivit masei succesorale. Or, înţeleg că văduva lui Aurel Cioran a făcut o ofertă de vânzare Ministerului Culturii pe vremea când acolo se afla Toader Paleologu. E ciudat că ministerul nu a cerut ofertantului titlurile de proprietate asupra documentelor care, cu această ocazie, au fost evaluate.

Aţi cunoscut-o pe cumnata lui Cioran? Dar pe fiu, Stavrescu? Ce relaţii aveau cu Cioran?
I-am cunoscut în măsura în care făceau parte din viaţa lui Aurel Cioran cu care, prin Constantin Noica, la început, apoi direct, am avut o excelentă relaţie. După moartea lui Aurel Cioran, relaţia cu văduva lui s-a deteriorat, pentru că îi era foarte greu să accepte că, pe linia Emil Cioran, nu avea niciun statut de „urmaş“. Mi-a cerut la un moment dat să împart bursele Cioran, provenite din drepturile de publicare a cărţilor româneşti în România, între ea şi studenţi. 
Or, toate drepturile de publicare după moartea lui Cioran, inclusiv pentru cărţile româneşti, se aflau la Simone Boué, iar după moartea ei, la Centre National du Livre, instituţie subordonată Ministerului Culturii din Franţa. 
Cioran nu s-a raportat niciodată la ea şi la fiul ei altfel decât cu politeţe. Când îţi iubeşti fratele şi îl revezi după decenii de absenţă, îi preiei pe cei din jurul lui ca pe o fatalitate. Tot ce pot să-mi imaginez este că ar fi fost îngrozit să vadă prin ce mâini au trecut şi ce s-a întâmplat cu manuscrisele acelea în care el îşi pusese viaţa.

Doamna Eleonora Cioran nu prea vă simpatizează, spune că nu aţi acordat bursele Cioran. Despre ce e vorba?
Cum spuneam. Doamna Eleonora Cioran nu are niciun statut care să-i permită să ceară socoteală în privinţa burselor Cioran. Raportările privind bursele Cioran din România se fac numai către Centre National du Livre, legatarul universal al lui Cioran.
Afirmaţia privitoare la bursele Cioran, făcută de Eleonora Cioran în interviul cu Robert Turcescu, este calomniatoare în cel mai înalt grad şi ea va face obiectul unei notificări prin avocat din partea mea. Dar ce credibilitate pot avea vorbele cuiva care astăzi spune că manuscrisele Cioran i-au fost furate de către Laurence Tacou, iar, a doua zi, ameninţată cu un proces, îşi cere scuze şi recunoaşte că a încasat 36.000 euro? De altfel, afirmaţia privitoare la burse a fost prompt amendată de intervenţia în emisiunea lui Turcescu a unuia dintre bursierii Cioran – d-l Cătălin Cioabă –, al cărui gest plin de nobleţe ţin să-l omagiez şi aici.
Spre ştiinţa dumneavoastră, vă pot spune că toate drepturile băneşti provenite din publicarea la Humanitas a operei româneşti a lui Emil Cioran după moartea lui Aurel Cioran s-au vărsat în bursele Cioran, în vreme ce drepturile rezultate din publicarea operei franceze au mers la Gallimard şi, de acolo, la bursele Cioran acordate în Franţa. Iată câteva nume ale bursierilor Cioran din România, studenţi, doctoranzi sau doctori în filosofie, cu toţii oameni cu preocupări specializat-culturale, care treceau prin perioade de indigenţă materială şi care nu şi-ar fi putut duce tezele sau lucrările la capăt fără acest ajutor: Roxana Albu, Gilda Truică, Gabriel Cercel, Cristinel Ciocan, Laura Pamfil, Cătălin Cioabă, Roxana Zamfirache, Laura Sauchea, Pierre Otal, Cristian Mladin... Există statele de plată către bursieri şi semnăturile lor pe ele de-a lungul anilor.

Nu mi-aţi răspuns la întrebarea privind valoarea manuscriselor Cioran scoase la licitaţie la Paris.
Lumea e înclinată să le dea o valoare pornind tocmai de la componenta bănească a recentei lor aventuri. Am auzit şi ceva, stupefiant, în sens invers, rostit prin gura d-lui Cristoiu, tot în emisiunea lui Robert Turcescu, cum că manuscrisele acestea n-au nicio valoare, de vreme ce e vorba de lucrări publicate şi că, oricum, el nu ar fi dat nici măcar 1 euro pe ele. Ca şi cum, dacă am avea manuscrisele pieselor lui Shakespeare, ele nu ar avea nici o valoare, dat fiind că Shakespeare e publicat.
Adevărata valoare a manuscriselor cioraniene (ca şi a celor eminesciene, de pildă) stă în cantitatea de viaţă şi de moarte adunată în ele. Le-am avut multă vreme în mână pe toate. Sunt scrise sur le vif, în stare de ecorşaj, sunt scrise de un om care a trăit pentru noi toţi laolaltă, care a disperat, a plâns, a sângerat, a murit, a reînviat la capătul unor zile şi nopţi care nu fac parte din lotul obişnuit al nostru, al oamenilor. În ele e materializată calitatea unui timp al vieţii care aparţine unicatelor omenirii. 
De-asta sunt ele valoroase, infinit valoroase şi neexprimabile în cifre şi bani. Şi de-asta mă năpădeşte melancolia când mă gândesc prin ce mâini au trecut. Toată lumea s-a liniştit, aici, spunându-şi: „Ce importanţă are tot ce-a fost? Bine că s-au întors în ţară!“. Dar nu e chiar aşa. Ele s-au încărcat, în lumea celor nevăzute, de urâţenia acestei saga a profitorilor.

Ştiu de la Ileana Mălăncioiu, dar se pare că Jebeleanu ar fi spus-o, o vorbă: când moare un scriitor, el ar trebui îngropat cu toate neamurile lui. Ce credeţi?
Ştiţi, când murea un faraon, chiar era îngropat cu soţiile şi sclavii lui. Se socotea că toţi aceştia nu mai aveau raţiuni de a trăi după ce cunoscuseră măreţia stăpânului-zeu. Viaţa devenea neînsemnată fără prezenţa lui, nimeni nu se mai putea ridica până la înălţimea Lui şi atunci la ce bun să mai trăieşti într-o lume care, fără El, devenea deodată pitică? Poate că cei care suportau imolarea chiar aşa gândeau. Aici, în cazul celor mai mulţi dintre marii scriitori, lucrurile arată altfel. Urmaşii trăiesc ca să-ţi diminueze fiinţa postumă cu cupidităţile şi vanităţile lor. Şi totul sub masca „slujirii numelui“ marelui dispărut. Această retorică a apărut, dacă vă uitaţi atent la declaraţii, şi în discursul sibian, şi în cel parizian.

* * *

Valoarea

Adevărata valoare a manuscriselor cioraniene stă în cantitatea de viaţă şi de moarte adunată în ele. Sunt scrise sur le vif, în stare de ecorşaj, scrise de un om care a trăit pentru noi toţi laolaltă, care a disperat, a plâns, a sângerat, a murit, a reînviat la capătul unor zile şi nopţi care nu fac parte din lotul obişnuit al nostru, al oamenilor. În ele e materializată calitatea unui timp al vieţii care aparţine unicatelor omenirii.

Scrisoare 1946

„Deşi n-am spirit practic, am început să văd lucrurile aşa cum sunt şi experienţa şi lipsa de iluzii m-au făcut mai adaptabil şi mai conciliant. Un prieten mi-a dat bani şi sper că va continua să-mi dea. E un om generos care în plus mă invită la masă cu lume bună. Singurul contra-serviciu pe care mi-l cere e să susţin conversaţia, unde cred că sunt realmente priceput. Dacă eram tăcut din fire, muream de mult de foame.“

* * *

Interviu realizat de RODICA PALADE.

Comentariu publicat de DAN FRIPIS pe Ianuarie 23, 2011 la 6:32pm
De retinut:"Esenta vietii sociale este nedreptatea!"
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Ianuarie 15, 2011 la 9:31am
Dorina ..Nu vad legatura cu tema  EMIL CIORAN....
Comentariu publicat de dana pe Ianuarie 15, 2011 la 5:44am

Pentru că încep să prind aripi,
de-aceea îţi spun
Că-mi iubesc singurătatea
neînchipuit!
Ea mă înalţă de la pământ,
mai sus, mult mai sus.
În zbor sunt cuprinsă de imbold-
 s-o văd ,s-o ascult.

 

VA MULTUMESC PENTRU INVITATIE!

 

ARIPI ÎN SINGURĂTATE

 

Cum să fug de singurătate
mă fortifică!
Râsuflu, mă simt , n-am temere
 în preajma ei,
Când strigătul meu o cheamă,
e călăuză,
Conştientizez că e ,
companioana  mea.

În ea,  nimicesc infernul,
înfruntându-mi destinul,
Imagistica perindă
în muzicalitate.
Spiritul mi-e ca un teleferic
fără staţionare,
Sufletul emancipat e antidot,
trupului copac.


Nu-ncape îndoială blestem
forfota, tumultul
Sufăr enorm de mă-mpresoară,
sunt asfixiante !
Invoc: zborul etern, sublim,
singurătatea,
 E oază de creaţie,
prin eliberare!

 

Nu vreau să mă lepăd de aripi
nici în toiul nopţii,
Atunci când adorm renasc
 deasupra tuturor.
Aripi de înger  tapetează
vise cu astre,
Luna mi-aprinde becul pentru
somnul fără nori.

Comentariu publicat de Petre Anghel pe Decembrie 23, 2010 la 7:22pm

Un motiv in plus sa va asigur de stima mea, d-le Grauenfels! Sigur, nu putem face abstractie de greselile mai mari sau mai mici ale oamenilor de arta, dar nici sa le contestam creatia pentru convingerle lor care nu se suprapun pe ale noastre. Ar insemna sa facem greseala de a arunca din copaie copilul odata cu apa murdara (nu ma refer la dv. aici)

Avangarda, de care aminteati, a fost hulita de extremisti, artistii iubesc noul, asa cum iubesc si traditia. E optiunea fiecaruia cat ia dintr-0 parte si cat din alta. Partea neplacuta e ca politicienii se amesteca si in creatie. Un artist, in principiu, e gata sa moara pentru o idee, in timp ce politicienii, tot in principiu, se conduc dupa interesele de moment, iar unii trec de la stanga la dreapta fara jena, iar de se pune problema de la o extrema la alta.

 

Membri (272)

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor