Pe-un salcâm, în fapt de seară,

Văzând frunza cum îi zboară,

Veştedă, prin vânt smintit;

Lacrimi reci l-au podidit.

Pe obraji aspri din scoarţă,

S-a pomenit dimineaţă,

Cu un strat alb ca de nea,

Şi prin tânguiri zicea:

-Cine Doamne, frunza-mi fură?

Cine mi-a pus ca o zgură,

Peste scoarţă, strai lucios,

Iar ramu-i golaş, scorţos?

Prins cu ghearele de-o creacă,

Tacticos, aripa-şi freacă

Cu un plisc ca de oţel;

Un corb ager, mărunţel.

Auzindu-i tânguirea,

Temerea şi uluirea,

Ca un mentor instruit,

Se opri din ciugulit.

Se-ntinse a relaxare,

Cu mină-mpăciuitoare,

Consolă bietul martir:

-Frunza stă ca musafir!

Primăvara înverzeşte,

Toamna-n cânt te părăseşte,

În sonate foşnitoare,

Ruginii şi plutitoare...

Cine-ţi fură frunza, ţie?

Toamna hoaţă arămie!

Vizualizări: 29

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor