Hoinăreala

             Peste târgul toropit de căldura nămiezii plutea mireasma ca de tămâie, a molidului încins de soare. Numai în mine, dorul de ducă, acelaşi dor de ducă spre singurătatea vorbitoare a pădurii, prietena gândurilor mele, îmi pârjoli oglinda răsfrântă în adânc. De aceea o zbughii într’acolo, echipată cu toiagul hoinărelilor mele, înspre lumea mea, înspre Pădurea vrăjită.

Lăsai în urmă vechile drumuri ştiute, de început; nu mă oprii decât colo sus: începeau trei drumuri care duceau, fiecare ştiu eu unde! Am ales unul, cel din stânga – cel singuratec şi nebulos: Drumul Tăcerii.

Am intrat aici ca într-o mănăstire a tăcerii, cu pietate. Coloanele acestea rotund scrijelite la strung, ce ţin, acolo sus, albastrul pe frunte, molizii aceştia care-mi vorbesc în limba lor când le mângâi trupul perfect şi-mi apropii urechea de pulsul de viaţă ce tresaltă sub coajă, mă fascinează cu tinereţea lor nesfârşită, cu vitalitatea lor! Doar acele intrate prin bascheţii sparţi îmi amintesc că, totuşi, timpul trece şi aici, în acest imperiu de aparentă pace. Mă fascinează şi mai mult petecul acela de albastru pe care aceste coloane nesfârşite le susţin pe frunte, şi încep să mă învârt privind la intangibila înălţime a perfecţiunii al-bastre, şi vârfurile de uriaş încep un dans frenetic, prin viaţă, se alungă, valsează şi-mi vorbesc, încep să se prăvălească peste ochii mei albaştri, peste mâinile întinse în întâmpinare, se prăvălesc în mine cu zgomot sfâşietor de cădere, şi le simt căderea lor în mine, şi le simt gustul acrişor al acelor verzi pe buze, şi le simt înalţimea mândră de uriaşi crescând în mine ca o ferigă preistorică.

Ametiţă de dansul uriaşilor cu frunte albastră, închid ochii, mă prăval şi eu peste muşchiul moale de lângă un petec de lumină…

…Liniştea s-a spart de timpa-ne… Ascult… Liniştea cu miile-i de zvonuri m-a invadat. Îndepărtat, un cuc neadormit de prânz îmi sparge plutirea de gând cu nătângu-i cânt. Şi mai aproa-pe, o ciocănitoare mă trezeşte la realitate, dojenitor:

- Toată lumea munceşte. Dar tu, tu ce faci?

- Nu ştiu, cred că am venit să-mi umplu sufletul cu voi, căci are să-mi fie tare dor de voi. Am venit în întunecoasa mănăstire a gândului să mă întâlnesc cu mine – cea adevarată – de care-mi era atât de dor. Vezi tu, EI, cei de dincolo, m-au rătăcit de mine… şi apoi, ştii, cred că are să-mi fie mereu dor de perfecţiunea rotundă a molizilor, de respiraţia tăcută a pădurii, de imaginea razei de soare, cernută ca o umbră aurie în citadela întunecoasă. Da, da…. simt că are să-mi fie tare dor …

Şi iar o pornesc, spre alte înălţimi, spre alte speranţe. Şi un singur gând, singur şi el, s-a înfipt sub frunte: voi merge în Poiana Moartă.

În curând voi ajunge acolo. Petele de lumină s-au îndesit. Acolo, în faţă, unde se vede perdeaua aurie printre coloanele dese, aici, aproape, unde se aude, timid, un şopot de izvor, e viaţa moartă şi vie a pădurii, e lacrima ei de durere. În şaizeci şi ceva fusese o furtu-nă. Stihia n-a avut milă. Ca un imens buldozer a smuls din rădăcini, în implo-rarea întregului cer, aceste perfecte coloane de viaţă, şi ei, cei obişnuiţi cu mândra înalţime, molizii, au cunoscut nimicnicia noroiului. Pereţi înalţi de metri ridică rădăcinile contorsionate spre soare, zeci de astfel de ziduri negre, ridi-cate din pipirigul înalt şi verde ce a inun-dat poiana, dă impresia unei aşezări minate, triste, care mai poartă, ca o boare, nostalgia unor amare amintiri. Pământul acesta răscolit şi invadat de o vegetaţie străină mă duce cu gândul spre o altă lume: “Probabil aşa arată pe Jupi-ter, doar pipirigul o fi albastru, nu
verde !” – a fost primul gând când am descoperit Poiana Moartă. Aici nu bate vântul şi peste încremenirea de stampă doar doi fluturi se rotesc în dans feeric în jurul unui vis doar de ei ştiut.
Îmi caut un trunchi uscat, mai lângă poala celor rămaşi drepţi, ca să am în urechi clipocitul firului de apă, timid şi ascuns vederii de râpă.

…Am între dinţi un pai de pipirig verde şi mă gândesc că dacă ar apărea mormăitul pădurii acum, l-aş invita pe acest trunchi şi, ca nişte vechi prieteni, am fuma din pipa păcii – acest pai de pipirig verde…

Ce linişte!… Aproape am ador-mit privind o furnică mare, roşie şi dezo-rientată… Şi fluturii au obosit sub ploaia de aur…

Cât o fi ceasul? – tresar. Dar NU! – am uitat pactul cu mine: nonexistenţa vreunei coordonate.
…şi timpul se scurge neauzit…

…Un răcnet înfiorător sparge tăcerea. M-am trezit în picioare sprijinin-du-mă de zidul de pământ al rădăcinilor …-Ce-a fost asta? – a frematat pădurea. Ce-a fost asta? – şi-mi pare că visez. Gândurile învălmaşite îmi tulbură ochii. În adânc oglinda clară s-a spart în zeci de cioburi cenuşii. Liniştea se lasă pentru o clipă peste trunchiurile ca nişte coloane drepte, peste cupola albastră, fără de nor...

De s-ar repeta>>> - îmi spun. Nu termin gândul şi se aude acelaşi strigăt. Ce rezonanţă ciudata  are! E ceva între hămăit de câine şi răget de măgar…

În mine, apele oglinzii zvâcnesc, îmi privesc mâinile şi mă mir că nu tremură; şi totuşi în mine s-a căscat un abis şi-un gust nedefinit simt în cerul gurii. Dar ce poate fi?

…De la un timp m-am mai obişnuit cu acea rezonanaţă străină, ciudată, a misterioasei fiinţe de dincolo de ochi. Dar golul ce s-a căscat în mine e şi în poiană, tensiunea zvâcneşte şi în fluturii ce au plecat de pe spin, şi în paie-le de pipirig ce freamată ca şi vârfurile înalţilor…

…De când nu s-a auzit oare? Ultima dată parcă… a fost lângă mine…

…Am tresărit când ochii-mi au întâlnit alţii, umezi, ca şi ai mei. Şi un gând mi-a şoptit: ...nici o mişcare. E aici, lângă tine>>... Nu-mi puteam desprinde ochii din adâncul acela căprui… Candoarea, puritatea, limpezi-mea lor au năvălit în mine, au întregit oglinda răsfrântă din adânc, şi o linişte serafică mi-a curs prin fibre.

Ne privim.

Oare de când ne privim, Doamne, adânc, la nesfârşit?

Într-un târziu am putut realiza totul;  în câteva clipe luuungi ca un infinit. Un bot umed. Dacă aş întinde mâna, aş atinge capul micuţ. Un trup mic, pătat de umbre – culoarea pădurii, incertă, înşelătoare – pe nişte glezne subţiri. Întinde botul umed spre mine. Aspiră.

- Cât aş vrea să mai stai, nebunule mic. De ce m-ai speriat atât? – şoptesc în gând.

- Ei, şi tu… îmi răspund ochii. Caut.

A privit în jur, m-a mai privit o dată şi nu i-am mai văzut goana mută decât ca nişte glezne subţiri dispărând printre coloane…

…Şi liniştea s-a lăsat din nou. Dar e alta. O linişte albă, fără sens. Voiam să fie lângă mine, să mai  trăiesc o dată emoţia întâlnirii cu el, micul căprior. În afund de pădure, i-am auzit din nou chemarea. Mi-am încordat auzul… din ce în ce mai departe, amplificat de ecou, auzeam chemarea lui, mai înceată, mai slabă. Caut>> - mi-a spus.

…Ce ciudat! acum îl aud iar mai aproape. S-ar parea că ecoul se joacă cu chemarea din glasul lui. Uite!… acum… am auzit… dar am auzit!... un răspuns. E mai calm, mai grav, mai melodios, parcă, decât strigătul lui, amorf, răguşit, deznă-dăjduit…

…Da, e adevărat! strigătele lor, chemările lor sunt altele, pline de bucu-rie. Se strigă, se caută, se apropie puiul de mamă. Întradevăr, după un iureş de sunete, liniştea s-a lăsat definitiv.

Nu, nu vreau!

Şi, totuşi, liniştea e albă şi s-a lăsat definitiv!

.....................................................

Am început să cobor pe râpă în jos, spre oameni, cu amărăciunea cu care mă despărţeam de pădurea cuibărită în adâncul zbuciumat al oglinzii răsfrânte în adânc, cu o lacrimă de azur în ochi şi cu urechea încordată spre înalţime – doar, doar voi auzi un nou strigăt triumfător, de bucurie, cum au fost ultimele. Dar    n-am mai auzit.

Liniştea răcoroasă nu mi-a liniştit apele zvăpăiate din adânc. Am început să gonesc.

Coloanele defilau pe lângă mine, mă conduceau mirate. De obicei, de abia mă despărţeam de ele. Acum mi se făcuse dor de oameni, dor de cealaltă junglă. Ciudat, acolo nu găsesc niciodată singurătatea de care am nevoie şi, totuşi, gonesc ca o nebună spre ei, cu speranţa absurdă că, acolo jos, voi auzi un strigăt similar, rătăcit … M-am oprit… Ştiu că speranţa e în zadar.

…Am privit în jos, de pe înălţimea ce domina târgul încă toropit de caldură… Începuse să freamăte. De altfel înserarea se apropia. M-am întors spre pădure. Devenise o masă violetă, unitară, dârză, iar acolo, şi mai în spate, între cele două vârfuri la fel de întunecate ale Obcinelor Bucovinei, soarele arunca ultimele săruturi peste unduirea deluroasă.

Am coborât în oraşel cu fruntea în pământ, cu umbrele înserării mai accentuate în spate şi cu căldura unui dar neasemuit făcut de pădure, în suflet.

…Târziu de tot, când Carul Mare şi-a sprijinit oiştea de zidul negru al pădurii, am aflat că-mi pierdusem toiagul hoinărelilor mele.

Corbu Lia

Solca 1968