Se fac aproape trei ani de când firele destinului ne-au adus unul în preajma celuilalt. Îmi amintesc perfect prima noastră întâlnire, în faţa sălii profesorale din B. Nu-m vine să cred că totul s-a sfârşit, că nu mai pot să te ţin în braţe şi să te alint, că nu voi mai putea dormi cu capul la pieptul tău cald, că nu ne vom mai plimba de mână privindu-ne în ochi şi zâmbind fericiţi, că nu mă voi mai trezi ştiindu-te adormită sub plapuma caldă, că orice vis s-a destrămat şi că nu vom putea fi o familie fericită.
Vina e doar a mea, sunt conştient de asta, dar nu mai pot schimba nimic, din păcate. Faptele rămân şi ele atârnă greu pe sufletul meu ars de lacrimile durerii. Am vrut să îmi creez o imagine bună în ochii familiei tale, uitând că, de fapt, dintre toţi membrii familiei I., Tu eşti singura care mă iubeşte cu adevărat. Am vrut să fiu un factor de echilibru, am căutat să fiu un om politicos şi să nu răspund la rău tot cu rău. Am greşit, am greşit flagrant făcând asta şi nesocotind ceea ce simţi Tu. Nu am ştiut prin câte suferinţe ai trecut alături de cel care ţi-a fost dat să-ţi fie în lumea asta frate. Mi-e greu să înţeleg ce motive vă determină să vă detestaţi în felul acesta, ce lecţie trebuie să asimilaţi în urma întâlnirii din această existenţă. Trag nădejdea că indiferent care sunt cauzele care v-au adus împreună, veţi reuşi să dezlegaţi misterul întâlnirii voastre şi să plecaţi de aici cu lecţia învăţată. Ar fi mare păcat să duceţi cu voi, de-a lungul veacurilor eternităţii, acest balast de încrâncenare, ură şi suferinţă.
Privind în urmă, regret profund că am pus mai presus de liniştea noastră, aparenta linişte din preajma familiei tale. Nu am înţeles decât mult prea târziu că în afară de Tine, nimeni altcineva nu mă va ocroti şi iubi la fel de mult. Nimeni nu a dat dovadă de atâta generozitate, gingăşie, bunătate, dragoste. Doar Tu, nepreţuita mea comoară, mi-ai alinat dorul de Dumnezeu, doar în Tine am regăsit cu adevărat flacăra spiritului care a topit singurătatea şi mi-a luminat calea spre împlinire. Doar Tu ai făcut din mine o fiinţă senină, împăcată cu sine şi cu ceilalţi. Doar Tu ai ştiut să trezeşti dorinţa de a fi mai mult decât un singuratic şi de a spera că într-o zi cineva se va agăţa de gâtul meu şi îmi va spune „tata”. Am început să cred că va rămâne cineva în urma noastră care să îşi amintească de noi şi să ne poarte prin gândul lor curat pe tărâmul celălalt, iar noi să-i aşteptăm împreună la poarta care se deschide odată cu plecarea din această lume.
Acum, toate au rămas în urmă, totul s-a transformat într-un sfâşietor urlet al sufletului ucis de propria-i laşitate. Dacă altădată speram să mă ierţi şi chiar ai făcut-o de atâtea ori, azi lucrurile stau cu totul altfel. Am înţeles că nu mai e cale de întoarcere, că durerea ta e mult prea mare pentru a mai putea ierta. Şi nu pentru că nu ai putea, ci pentru că trădarea mea a fost una totală. Te înţeleg şi nu o să te condamn niciodată pentru asta. Chipul sufletului meu scofâlcit nu mai poate să-ţi inspire niciun fel de încredere, nenumăratele mele feţe nu mai pot să-ţi dea sentimentul de siguranţă. Oricând, cu mine alături, te poţi trezi în ipostaza de a fi vândută, şi nu oricum, şi nu oricui. Moartea ta sufletească e una justificată. Fluidul iubirii s-a scurs atunci când sabia laşităţii mele ţi-a retezat aripile cu care zburai în văzduhul neatins de umbrele efemerului. În plus, pe spinarea ta de înger purtai, nemeritat, şi cadavrul sufletului celui pe care îl credeai a-ţi fi pereche. Amarnică înşelare!
Mă voi căi, vă voi retrage în infernul pe care l-am zămislit, mai mult sau mai puţin conştient, dar nu voi pleca. Voi rămâne aici, ca o umbră, atâta timp cât Dumnezeu va vrea. Nu îţi cer să mă mai iubeşti, nu îţi cer să mă mai priveşti, nu îţi cer să îmi zâmbeşti, nu îţi cer să îmi adresezi vreo vorbă, nu îţi cer nimic. Am dat cu piciorul la o viaţă fericită împreună cu tine, am pierdut ultimul tren din această viaţă, am ucis un copil sau poate mai mulţi, şi toate astea pentru că nu am avut curajul să spun NU! Poate voi reuşi înainte să părăsesc acest tărâm al suferinţei, să trezesc în mine această nebănuită forţă a curajului şi să pot astfel face un pas înainte pe drumul care duce spre Viaţă!