Toată lumea fuge.

Mă întorc pe partea cealaltă și adorm din nou. Nu o să mă opresc din dormit până ce nu voi simți că s-a terminat tot somnul din lume și nici atunci, poate, când voi auzi vocile bătrânilor înălțându-se spre pleoapele mele crăpate, printre vise („Bă! De ce ai dormit tu tot somnul? Noi ce pretext mai avem să ne punem capul pe pernă?”). Râd. Râd și mă înorc de pe-o parte pe alta ca o halcă de carne-ntr-o tigaie și sfârâi, cum știu eu mai zgomotos, din adâncul…

Am uitat mirosul ploii,



al asfaltului ud de ploaie,



am părului tău, ud de ploaie și el.



Imaginea picăturilor calde



galopând pe pieptul tău alb,



smulgându-ți-se cu greu



de pe buze.







N-a mai plouat de o vreme



în deșertul ce sunt,



n-a mai plouat și mă simt



mai uscat, din ce în ce



mai uscat, ca sarea pe biscuiții sărați.



Fără sens. …

N-ai decât să urli.
Niciun perete n-are să se
sfarme-n fața ta,
nicio frunte nu are să se plece
înaintea ta.
Voi, poate, doar să gâdili
timpanele murite ale
celor fără de ecou,
să tulburi sufletele
tulburi.

Nu, n-ai decât să urli
cu aer de pește scăpat din acvariu.

Thomas era un bărbat înalt, solid, trecut de cincizeci de ani. Statura lui domina încăperea, ca o statuie căruia doar pieptul i se mișca ritmic, de fiecare dată când respira și, ocazional, ochii cenușii. Totuși, se simțea mic. Sufocat de privirile oamenilor în frac, care țineau în mână pahare pline până la refuz de șampanie, zâmbind cu aerul criminalului care   și-a lichidat fără greutate ținta.

Simți o atingere ușoară pe mână și, dintr-o dată, i se păru că întregul trup îi îngheață.…