S-a ofilit liliacul,

Puiul de floare, martor iubirii noastre,

Trecută și ea, ca un porumbel, săracul,

Confuz, lipsit de speranțe.

Degeaba încearcă ploaia să-l reînvie,

Degeaba copacii se dezbracă de frunze...

Ce a fost, n-o să mai fie,

Ce va fi, doar timpul știe.

Tu ai fost clipa cea vie,

Flacăra ce mi-a trezit

Inima din ataraxie,

Când ai coborât din vis; 

Dar ai plecat, spășit și rece,

Și-am crezut că…

Închizând pleoapele, spre adormirea conștientului,

Îmi învelesc absurdul necuprins,

Al universului în care, număr zile și petale,

În loc să umplu cercul existenței;

Un univers în care, cuvintele nu-mi sunt cuvinte,

Ci gânduri statice și necuvântătoare,