pe poarta scârțâind neunsă

pătrund cu pași smeriți

umbra zilei de ieri

și umbra zilei de mâine,

legate la un loc cu un crâmpei de „azi”

 

le bate soarele-n creștet

și vrăbiile le ciugulesc răcoarea,

și le e sete de cuvinte,

de vorbă molcomă și de glas de om,

și le e foame de nisip cu gust de „împreuna”

 

dar locu-i pustiu

 

și stau o vreme pe prispă,

tăcându-și una alteia griul

și numărând fulgi de lumină…

sunt o necredincioasă.

nu cred în stafia nisipurilor bântuindu-mi oasele,

și nici în lacrimile plânse de pietre pe marginea drumului

la gândul vreunui fir de colb

venit să le moară în sân.

decât să contemplu iluzii de mâl

curgând alene prin venele-mi aspre de prea multă patimă,

mai degrabă ascult cum se frâng aripile fluturilor de noapte

blestemați să nu înțeleagă niciodată

rostul luminii solare –

ei cel puțin se evaporă cu uimire sinceră…

mâna mi-adulmecă

noaptea proaspătă prelinsă

pe zidurile îmbrățișate de mușchi

în altă viață le-am fost Ană,

și mușchiul mi-era vorbă domoală

menită să îmblânzească

trecerea timpului…

acum

mușchiul tânăr abia îmi recunoaște

vocea,

dar piatra încă îmi ghicește

sufletul de…

și-a crescut lutul rădăcini

în inima ascunsă a junglei,

năuc și insipid,

strecurat nătâng

printre straturi grațioase de umbră,

văduvind de măduvă orhideele

și nepăsător la sâsâitul vreunui șarpe senil.

și-ar dori, galbenul,

să spoiască cerul cu petice moi,

dar aripile fluturilor nu îl așteaptă

să le strivească pulberea de mătase

sub apasarea-i jilavă.

si crește lutul,

precum drojdia pămantului,…