Singurătatea,

în cele din urmă,

te face să țipi

ca de sub aripa

vulturului orb.

Fiindcă doi este

pretutindeni

și toate sunt

în doi; doar tu

înduri gelozia

celui ce singur

are dreptul

să fie unul.

Erau numai şase trepte,

dar te auzeam coborând cu tocurile tale roşii

ore întregi, zile şi săptămâni:

poc unu, poc doi, poc 69,

poc 666,

până ce pierdeam şirul numerelor

şi nu mai ştiam dacă să mă bucur că vii

ori să mă înspăimânt.

Inchideam ochii

şi tremuram de emoţie: uite,

imediat o să fii aici lângă mine,

o să mă săruţi şi o să-mi scoţi din deget

verigheta pe care am pierdut-o demult.

Dar tu nu mai terminai de coborât: poc…

Te vom ridica, îi spuneau,

fii fără grijă, am ridicat noi

fel de fel de căzuţi, tu eşti

un caz dintre cele simple.

Dar omul era greu, atârna

cât un baribal - cum a zis oarecine.

Au tras de el, au încercat -

nimeni nu poate şti cât de tare,

dar cel puţin se vedea cum încearcă.

Au adus funii, unelte,

au improvizat pârghii,

scripeţi şi planuri înclinate,

au înjurat, apele curgeau

pe braţele lor musculoase,

dar de ridicat nu…

Dormeai atâta de frumos
în aşternutul tău mirosind a levănţică,
încât mi-am oprit gândurile
în plin arpegiu - nu cumva
să-i tulbure pe îngerii
contemplatori.

M-am aşezat în tăcere
pe covor, mi-am prins
tâmplele în palme
şi am stat.
Apoi am deschis ochii şi, iată,
Duhul lui Dumnezeu se purta
pe deasupra pântecului tău.