Sarbu Radu
  • Chisinau
  • Republica Moldova
Partajare pe Facebook
Partajare
  • Texte Postate pe Reţeaua literară
  • Fotografii
  • Albume foto
  • Fişiere video

Cadouri primite (3)

De la Elisabeta Luşcan De la george georgescu De la george georgescu
 

Sarbu Radu

Activitatea Recentă

Adrian Scrimint a lăsat un comentariu pentru Sarbu Radu
"O împletire a tâlcului cu arhaicul. Am constatat întotdeauna că literatura este mai bine conservată în Moldova. Textul necesită însă mici corecturi pe alocuri. M-a bucurat popasul!"
Apr 11
Sarbu Radu şi-a actualizat profilul
Apr 8

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
interesat de cultura, pasionat de lectura
Despre mine :
Pasionat de lectura
Website / Blog :
http://sarbuaradu100@yahoo.com

Balta cu balena albastră

Balta cu balenă albastră.

 

În bazarul Oazei, nu prea departe de Turnul Apei, s-a aşezat un cort, pentru acel loc se cereau galbeni grei căci era în văzul tuturor şi avea umbră de la palmieri.Trecătorii aşa cum era obiceiul locului, au început să scuture pungile ademeniţi de bârfa că negustorul nou - venit avea spre vânzare săbii ce taie o dată zece eşarfe de mătase uşoare precum fumul de mirodenii, talismane azurii pentru dragoste îndelungată, tigăi şi ceaune ce-şi schimbă culoarea când sunt fiebinţi şi nu trebuie unse cu grăsimi. Pe covorul din faţa cortului nu s-a pus însă nici un fel marfă.

   Un cerşetor, de altfel unicul din Oază, măcinat şi el ca şi toţi ceilalţi de zvonuri, dar şi de dorinţa de-a primi ceea ce i se cuvine omului bătut de soartă  a trecut cu pumnul stâng în faţa ochilor, semn al curajului şi a dat la o parte pânza de la intrare în cort. Din semiumbră se arăta Negustorul, era la fel ca ceilalți: barbă, halat, turban, doar că croiala a fost meşterită după regulele altor meleaguri, el vorbi ceva timp de vre-o douăzeci de picături de apă sau poate mai mult, Cerşetorul și-a ridicat umerii, nu pricepuse nimic, atunci i se făcu semn să se aşeze. Sărăntocului, i se paru straniu că cele spuse nu semănău în nici un fel cu limba pe care o vorbeau toţi călătorii şi parcă ar fi vrut deja să o ia la fugă dar se răzgândi, o fată, apărută parcă din nicăieri, îmbrăcată în haine de sclavă ce lăsa să se întrevadă darnicia naturii, a pus pe o măsuţa joasă o tavă argentie. Negustorul a arătat oaspetelui nepoftit-poftit un bănuţ, apoi a turnat pe tavă nisip colorat indigo, l-a subţiat cu dosul palmei şi a desenat un cerc cu câteva linii în direcții diferite.

- Este un soare, s-o-a-r-e! a zis cel sărac arătând cu degetul în sus, zâmbetul i-a fericit fața, obişnuia să primească de pomană mâncare parcă bună de mâncat parcă bună de aruncat sau haine pe alocuri vechi pe alocuri noi, era  prima oară când cineva îi oferea cu atâta marinimie bănuţi pentru o muncă atât de uşoară. Negustorul a dat mulţumit din cap și a scris pe hârtie cu răbdare de juvaier totul ce s-a auzit spus de gura omului născut şi crescut în Oază. Îndată ce hârtia s-a umplut cu linii ordonate Negustorul a făcut-o sul apoi a mai scris ceva pe ea şi l-a pus alături într-o ladă din lemn roşu.  

  Când foamea s-a făcut simțită, bazarul deja se golise de vacarm, Sclava a aranjat pe masă fructe siropoase, friptură fragedă, cafea cu căciulă spumoasă. Spre sfârşitul cinei s-ar fi cerut şi o vorbă îndelungată despre toate şi nimic, însă din cauze deja ştiute s-a lăsat tăcere, iar vuietul cascadelor slobozite de Turnul Apei, l-a adormit pe stăpânului cortului, Cerşitorului nu i-a rămas  altceva de făcut decât să-şi spele mâinele în apa parfumată să ia bănuţul şi să dispără în labirintul străzilor cu regretul poftei de vorbă neâmplinită.

 După ce banul l-a cheltuit pentru a fi stropit de balenă albastră în taverna plutitoare din mijlocul lacului plină de privitori speriați până la moarte, vagabondul s-a întors la negustorul fără marfă. Cortul său era plin de târgoveți iar gazda spre deliciul acestora vorbea cu aceștea căutând ceea ce avea nevoie în sulurile scrise adeneauri. S-au înțăles bine, pentru că îndată ce târgoveții au plecat  în cort s-a adus tot ce s-a cerut: câteva covoare și tăcâmuri din sticlă transparentă - cadouri pentru un prinț dintr-o țară cu un nume disperat de lung. Vagabondul pentru prima oară în viața s-a simțit important, în față s-a pus iarăși tava cu nisip indigo şi ziua a doua și celelalte zile au fost la fel ca şi cea dintâi și poate ar fi urmat și altele, însă într-o după amiază s-au auzit goarnele şi bubuitul dobelor. Cerul cât îl putea cuprinde privirea, s-a acoperit de bărci zburătoare. Sub cea mai mare de lanțuri era legat un coştuig făcut din armuri lucioase.

- Drapelele poartă culorile victoriei. Carnaval! Carnaval! Ur-a-a-a! Vom primi daruri din prada de război.

- Priviți, Cerşetorul şi-a ridicat buza, dintele l-am primit de la duşmanii învinşi acum patru ani.

  Negustorul a arătat cu degetul spre coştiug.

-Cine e acolo? A-a-a e Arhivarul Oazei, a răspuns vagabondul cu voce plictisită, el mereu aşa se întoarce... Străinul făcu semn sclavei să se pregătească de plecare.

  Sărăntocul a primit o pungă cu câteva monezi şi a rupt-o la fugă pentru a vedea defilarea prizonierilor...îi mai lipseau câţiva dinţi.

     Abea noaptea târziu cortul a fost împăturit şi încărcat pe cămile, mica caravana a pornit pe străzile oraşul obosit şi amețit de sărbătoare. Porțile erau larg deschise, paznicii se certau pentru nişte pene colorate, iar nu departe de ziduri, pe marginea drumului, luminaţi de torțe se rugau sute de târgoveţi. După câteva plecăciuni ei nu s-au mai ridicat, Negustorul îngrijorat a scos din teacă sabia şi s-a apropiat încet de ei, a găsit doar haine şi movile de nisip, fără a mai sta pe gânduri a pus pe foc sulurile cu cerneală proaspătă.

 

 Zidul de suliţe...atacul cavaleriei...sunetul surd al oaselor zdrobite... tăişului halebardei...Arhivarul a deschis ochii chinuit de greutatea armurii boţite ce-i strivea spatele. Cineva alături tuşi delicat.

- Heralde tu eşti?

- Da Excelenţă.

- A sunt aici de data asta, bine că nu m-aţi pus iarăşi în cavou lângă ceilalți. Aţi crezut că gata noi alegeri? Alegeri vreţi? Candidat...a dar tu nu erai pe atunci, dar poate erai...Alţii erau... Arhivarului îi dispăru zâmbetul dintr-o dată căutând să priceapă neliniştea ce plutea în aer.

-De ce e atâta gălăgie afară?

- Apa nu mai curge din Carte! Faţa speriată a celui de lângă el îl făcu pe Arhivar să-şi revină mai iute din amorţeală.

- Coiful!

     Heraldul Principal a dezlegat închizătoarele. Arăta groaznic. Ceafa coifului era despicata în două.

-Pe jumătate de față a mai rămas doar o urma cu sânge închegat. Medicul prepară unguiente.

Arhivarul privi pe geam, canalele erau secate, corăbiile marfare arătau jalnic răsturnate pe o parte, balena acoperită de apărătorii drepturilor vieţuitoarelor necuvântătoare cu frunze şi crengi nu mai dădea semne de viață, pisicile, câinii, bâzâitoarele se pregăteau de ospăț.

- Ajută-mă să ajung la Ea.

- Ţineţi-vă de braţul meu.

     Încet cei doi s-au apropiat de mijlocul sălii, lată de câteva palme, îmbrăcată în piele de cămilă, deasupra fântânii pe gratiile de aur plutea în aer lipsită de viaţă Cartea Oazei. De la suflul ieşit din narile oamenilor ea şi-a luat zborul asemeni un puf de păpădie, Heraldul Principal a prins-o speriat strângând-o la piept.

- Ce-am de făcut azi?

- Seara aveţi întâlnire cu ambasadorii, apoi balul victoriei.

- Era cât pe să uit, a zis sarcastic Arhivarul îndreptându-se şchiopătând spre ieşirea din sală flancată de uriaşele statui eroilor cetăţii.

- Să vă ajut?

- Nu mai am nimic, pot merge singur.

- Da Excelenţă.

     Scările au fost coborâte în grabă. Porţile din lemn gros, placat cu fier ornamentat s-au deschis lent. Arhivarul a păşit afară întâmpinat de lumina albă orbitoare însoţită de canicula sufocantă, făcu semn Heraldului Principal să înceapă. Umbrelele mulţimii chinuite de setea mahmurelei de după carnaval au înmărmurit în aşteptare.

- În curând veți fi izbăviți de năpastă! Apa se va întoarce. Spuneţi orice ce vă trece prin cap acum sau v-a trecut prin cap dimineaţa sau poate ieri seara, oricând. Unul dintre voi va primi în dar o viaţă lipsită de griji! a strigat Heraldul Principal urmat apoi de strigătele heralzilor mai mici din toate colţurile Oazei.

     Au trecut câteva clipe grele de nehotărâre şi tăcere apoi oamenii şi-au dezlănţuit vorbele cât îi ţinea gura. Arhivarul ‚întoarcea pagină după pagină ce se umpleau cu rânduri ordonate scrise de o pană nevăzută şi arăta cu mâina spre fiecare căci cartea pentru cuvintele auzite va alege pe cineva şi-l va scăpa de blesteme, sărăcie, boli, sau îl va ajuta la căpătarea de talente felurite închipuite sau nu.

 Când timpul a venit ca Arhivarul să întoarcă ultima pagină cartea a devenit foarte grea, un soldat i-a veni în ajutor pentru a o ţine, acesta zâmbind strâmb făcu semn să se pună capăt umplerii. S-a suflat în goarnă mare urmat îndată de ecoul goarnelor mai mici.

- Izvorul vieţii și-a primit înăpoi cuvintele a strigat fericit Heraldul Principal.

După câteva aplauze rătăcite, urmate de pţş-ş-ş-ş colectiv a căzut o tăcere vâscoasă tulburată de respiraţia haotică a oamenilor.

- La-la-la-la, lo-lo-lo, li-li-li începu să cânte în mulţime cu ecou asurzitor unui bărbat entuziasmat de baritonul său bun pentru vraja serenadelor nocturne, el era norocosul ce a primit darul. Chiorii, ologii, fetele mari nemaritate, copiii răsfăţaţi au început să zbere şi să se împingă.

 Toţi s-au pomenit într-un păiengeniş înfricoşător de dorințe neâmplinite, glasuri şi mâini ce încercau să ajungă la Arhivar. Era cât pe ce să fie sfârtecat. Gardienii lovind cu bâte în stânga şi în dreapta, l-au târât la adăpostul Turnului. Porţile s-au închis încărcate de înjurii pe care nimeni n-ar avea curajul să le dea viaţă pe hârtie.

Arhivarul fără să mai piardă nici o clipă porni în grabă spre Sala Izvorului pregătit să înfrunte scările pe care le ura mai mult decât canicula, Cartea trebuia să ajungă cât mai iute în leagănul său ca viaţa din Oază să o ia de la capăt când apa va răbufni din paginele sale. Soldaţii au pus cartea pe un scut, scutul l-au pus legat pe două suliţe scurte şi au pornit pe scări în sus. Urcatul era însă din ce în ce mai anevoios căci cu fiecare pas cartea parcă încerca să se opună, apoi undeva pe la jumatatea Turnului din ea începu să curgă nisip, când au ajuns în sfârşit în Sala soldaţii s-au prăbuşit pe frânţi de oboseală asemeni unor peşti aruncaţi din năvod pe mal.

Arhivarul întârzie mult, încă nu-şi recăpătase toate puterile, fiecare treaptă cucerită cerea odihnă, începu să aibă o presemţire proastă, când văzu pe trepte urme de nisip, apoi paşii rapizi şi nervoşi i-au adeverit bănuiele. De după colţ apărură câţiva soldaţi, l-au înhăţat ca pe un animal de turmă şi l-au târât în sus. În Sala Mare aştepta garda aliniată cu armele ţinute la vedere, Cartea era pusă la locul său însă din ea curgea seva caniculei – nisipul roşietic, atotpătrunzător.

- În numele legii şi poporului Oazei declar noi alegeri, zisele Heraldului Principal erau asurzitoare, asemeni unor lovituri de ciocan pe nicovală. Arhivarul s-a lăsat resemnat în genunchi punânduşi faţa în palme semn că se va supune.

- Am o singură dorinţă, vreau să mor onorabil, în pace.

- Vă promit să fac tot ce pot, Excelenţă, a răspuns Heraldul Principal, apoi a adăugat ferm – să începem.

     Au tunat goarnele peste Oază, apoi anunţul a fost repetat iarăşi şi iarăşi de alţi heralzi pe toate uliţile mici şi mari

„ Până la apusul soarelui vom avea un alt Arhivar. El ne va salva de secetă. Aşa mereu a fost. Duceţi-vă la casele voastre şi aşteptaţi. Păstraţi liniştea şi ordinea!”.

     A fost adusă harta Oazei ţesută pe o pânză. Întinsă, ocupa aproape toată Piaţa Mare deasupra se legăna în aşteptare deja ancorată Invencibila mândria flotei. La semnal, Amiralul înconjurat de dregători electorali a aruncat un sac de mătase cusut de meșteri pricepuți din străinătate umplut cu păr de cămilă şi înmuiat până la saturaţie în apă, o marinimoasă donaţie în aşa vremuri seci din partea unei băbuţe de la marginea cetăţii: ''pentru viitorul nepoţilor noştri!'', a zis ea aplaudată frenetic de cetăţenii însetați. Sacul căzu cu un sunet surd împroşcând prin părţi umezeala preţioasă.

     O fetiţă îmbrăcată în straie de scoală, eminentă la învăţătură şi-a frecat picioarele de pavaj, apoi a păşit cu grijă pe pânză, de parcă îi era frică să nu calce vre-o fiinţă umană sau să dărâme vre-un palat brodat. Ajunsă în faţa petei de apa în mijlocul căreia se găsea sacul, a pus palma pe el şi a pițigăit triumfător către dregătorii electorali :

- Este a cincea casă pe dreapta de la strada ce porneşte de la Canalul de Miazăzi.

     La locul indicat de apă au venit soldaţii insoţiţi de bubuitul ritmic al dobelor. Aveau pe umar halebarde cu taişuri aurite, pe cap purtau coifuri cu pene multicolore - trofee căpătate pe câmpuri de luptă. Deasupra veghea Invencibila.

- Mai verificaţi încă o dată... să nu greşim cumva căci ar fi... haideţi o dată! Heraldul Principal îşi pierdea calmul caracteristic ocupaţiunii sale de o viaţă.

- Am numărat de două ori, aici e, i-a răspuns în şoaptă musteciosul Herald Adjutant.

     Toiagul a lovit uşa, s-au ridicat drapelele de luptă. Din interior s-au arătat câteva persoane, vizibil speriate de tot ce se petrecea.

- Căutăm bărbat din casa aceasta ce a împlinit treizeci de ani, apăru cel chemat, la pieptul său s-a aruncat o femeie între vârste cu lacrimi în ochi, el încercă ruşinat să o îndepărteteze intuind rolul hărăzit de viitor.

- Aveţi onoarea de a fi noul Arhivar al Oazei! a zis Herald Principalul, vă invităm să ne urmaţi pentru ceremonia de investire. Cu toţii suntem bucuroşi şi onoraţi să ne aflăm în preajma Domniei Voastre.

     Dregătorii s-au închinat. Drept a rămas doar vechiul Arhivar încă egal al celui nou. Încerca să ascundă emoţiile unei dureri insuportabile, de parcă cineva şi-a băgat mâinele în trupul său măcelărindu-i măruntaiele, puterea şi puterile începu să-l părăsescă. Spre norocul orgoliului său chinurile au trecut neobservate de cei de faţă, pentru că momentul solemn al alegerilor a fost rupt brutal de un ecou.

 ”Apă! Vin caravane cu negustorii de apă, oameni buni! Apa se întoarce în Oază ! „

     La auzul cuvântului atât de mult dorit şi aşteptat, candidatul proaspăt ales a înhăţat  un burduf de după uşă iuţind - o în direcţia vocii. Apoi s-a oprit pentru o clipă.

- Mamă, dă bani!

- Fugi te ajunge imediat sora ta cu nişte galbeni, venim şi noi din urmă, prinde un loc în rând, i-a strigat femeia fiului său care se împingea şi înjura violent pentru a-şi face o cărare printre  supuşii colorați spre poarta bazarului.

Arhivarul veghea calm la cele ce se întâmplau în jurul său, putea deja să respire de voie, durerile l-au părăsit. Apa a revenit, deci Cartea şi-a regăsit cuvintele, iar o dată cu ele şi puterea de-a sorti viaţa oamenilor, graţie ei el era protejat de copiii morţii - suferinţe, boli, nenorociri purtate de orice cuvântător de rând. A pornit în partea opusă bazarului spre Piaţa Mare făcându-şi loc printre însetaţi, încerca să-şi amintească cât aur se mai află în beciurile dregătoriei băneşti, avea privirea aţintită spre Turn aşteptând din clipă în clipă naşterea cascadei. A mers aşa singur până s-a apropiat cineva de el. Era îmbrăcat în straie scumpe de marcă parcă noi parcă vechi, dar ceva îi spunea că bogăţia îl cunoaşte de puţin timp.

- Ce vrei?

- Eu ştiu cine a furat cuvintele apei din Cartea Oazei.

- Cine eşti?

- Cerşetorul mi se mai spune, dar de fapt am fost cerşetor până acum câteva zile când am primit monezi de la un negustor fără marfă...

- Urmează-mă! i-a zis Arhivarul.

Heraldul Principal, heralzii secundari, garda de onoare, dregătorii electorali,invitaţii de onoare, pictorii şi poeţii păreau îngroziţi de gândul de a servi pe caniculă doi arhivari.

 

 Vreascurile fumegau fripte de lumina lentilei. Focul se pregătea să se nască când soarele pe neaşteptate a dispărut. Sclava s-a ridicat să vadă ce este. Legat de un catâr slab şi bătrân plutea un palat. Avea multe etaje, geamuri colorate, cupola de cristal străpunsă de albastrul cerului, coloane înalte albe ca neaua din munţi de care era legat cu lanţ ruginit un câine cu coada tăiată acum câteva zile, pentru latratură mai zgomotoasă şi credibilă.

- Bijuteria asta, cred eu, a costat o avere adunată de multe generaţii harnice a zis Negustorul ghicind din prima graiul celui întâlnit.

- Ha, ha, ha! a râs binedispus omul ce ţinea catârul de hățuri. Ceva timp în urmă porumbeii-poștași au adus știrea că Oază a rămas fără apă. Am luat atâtea burdufe cât săracul cătâr putea duce. Câteva le-am băut pe drum, câteva am dat mită paznicilor de la poartă, iar cinci  am plătit pentru pălat. Stăpânului său şi familiei sale îi era atât de sete, încât mi l-a dat fără să mai stea pe gânduri prea mult. În bazar un burduf de apă valorează un galben și în curând va trece de o sută, of dacă aşi fi avut mai multe cărătoare câ-â-â-ţi bani făceam. Am dorit mai în glumă mai în serios să aflu cât costă Turnul, dar nu am găsit nici un vânzător, porțile erau închise, poate data viitoare...

     -Privirile oamenilor s-au îndreptat spre orizontul brazdat de alte şi alte case şi palate trase de vreo cărătoare.

- Se vând bine cuiburile însetaţilor, Burdufarul s-a aşezat să se odihnească la câţiva paşi de ceilalţi. Voi? Încotro mergeţi? Să-mi fie scuzată curiozitatea.

- Poate ştii cea mai scurtă cale spre Oraşul din Pădure.

- Oraşul din Pădure?  O pe vremuri duceam acolo mărfuri felurite, era o piaţă bună, oamenii erau cinstiţi şi bogaţi.

- Dar de ce vorbeşti la trecut despre acel loc, de parcă n-ar mai fi ? a  întrebat Negustorul.

- Ultima oară când am ajuns acolo, a continuat Burdufarul mi s-a părut un lucru ciudat că nu am fost întâmpinaţi de pădureni călăuze de frontieră. Ei se credeau arbori ce se mişcă cu iuţeală, iar pe arbori oameni ce se mişcă încet. Știiau să citească toate semnele unei păduri, îl botezau puieţii la naştere, o tămăduiau de gândaci iubitori de carne lemnoasă, îi netezeau frunzele când era speriată... Fără auzul vocii unui arbore ce se mişcă cu iuţeală pădurea nu-şi desfăcea pentru nimic în lume zidul de nepătruns a ramurilor sale. Unii au încercat să taie copacii cu topoare și ferăstraie pentru a sparge o intrare, însă lemnul era mai tare ca piatra din creierul munţilor. Alţii au încerat să-i dea foc - ramurile pline de sevă, nu ardeau, ci doar scoteau fum de la care atacatori se sufocau hrănind cu leşurile sale vieţuitoarele de tot felul. Au mai încercat să zmulgă copacii din rădăcini, însă erau aruncați atât de departe că nimeni nociodată nu i-a mai găsit.

- Dar de ce vorbeşti la trecut despre acel loc, de parcă n-ar mai fi ? a întrebat Sclava de data aceasta.

- Nu mă grăbiți, îndată vă povestesc ce a fost mai departe, a zis netulburat guralivul Burdufar, deci, ne-am pomenit într-o mare mare galbenă de frunze uscate. Ramurile aveau ghimpii moi, ce atârnau fără vre-un semn de viaţă. Intrarea era deschisă și ne era foarte frică.

     Apoi norocul ne-a surâs. Am găsit printre buruiene urme de drum lat de patru care pentru fiecare sens de mers, doar că  pietrele din pavaj şi semnele de direcție lipseau, pari-mi-se că fusese furate. El ducea spre Oraşul Verde aflat pe şapte coline împădurite şi unde toate casele cuibăreau pe ramuri, pe vremuri visam să îmbătrânesc acolo atât îmi era de drag acel loc, însă când am ajuns, nici urmă din acele frumuseți. Am găsit un oraş fără nici un arbore, iar pe,în şi printre gunoiae şi mizerie umană erau înfipte nişte bordee făcute din resturi...Bărbaţii, femeile, copiii din Oraşul Verde, erau arătoşi, înalţi... sănătoşi, iar ăştea, pe care îi vedeam în faţa ochilor chiar dacă erau îmbrăcaţi după portul pădurenilor şi chiar semănău cu ei, erau scunzi, cu feţe bolnăvicioase şi slute. Ce molimă o fi dat în ei? Când ne-am arătat au fugit cu toţii care încotro, chiar şi cei în haine ostăşeşti s-au ascuns. Mai fricosi ca ăia nu am mai întâlnit! Eu le-am strigat pre limba lor pe care o cunoşteam bine să nu le fie teamă, câțiva mai curăjoşi s-au apropiat mai apoi de mine, i-am întrebat ce-au pățit de arată atât de jalnic, dar ei nu pricipeau nici o boabă, îşi ridicau neputincios umerii şi zâmbeau ruşinos cu capurile aplecate...Şi încă ceva, a zis Burdufarul cu voce joasă, am văzut acolo pe cărări nisip...mult nisip.

- Şi marfa cui aţi vândut-o? A întrebat iarăşi Sclava fidela firii sale de treburi de zi de zi.

- Ce marfă să vinzi dacă ei nu aveau parale nici pentru o muscă moartă!

 Câinele începu să mârâie şi apoi să latre însă nu aşa zgomotos cum trebuia. Burdufarul zâmbi pe jumătate satisfăcut, a pus degetul pe buze arătând cu ochii că ceva este sus. Încet a dus mâina spre suliţă. Un sac cu nisip căzu de sus şi îl trânti jos. Pe sol s-au aruncat  câteva ancore agăţătoare, pe sfori au lunecat soldaţi.

- În numele poporului oazei sunteţi arestaţi! a lătrat Amiralul împreună cu câinele.

     Soldaţii l-au urcat pe Negustor şi pe Sclavă într-un coş ce a fost îndată tras cu putere în barca zburătoare. Apoi au fost urcate rând pe rând şi celelalte lucruri.

- Tăcâmurile, aţi uitat de tacâmuri vocifera neântrerupt Sclava sub hohotele şi glumele deochiate a sodaţilor ce nu pot fi repovestite pentru a nu ruşina cititorii.

Echipajul a prins cu pânzele rătăcitoare curentul de aer favorabil ceea ce a făcut ca corabia să se încline puternic, cărucioarele cu greutăţi din burta navei au luat-o în partea opusă. Corabia şi-a revenit luând o poziţie aproape dreaptă ridicându-se apoi până la puful norilor. Acolo de sus deşertul părea să fie fără de margini, valuri uriaşe de nisip se mişcau spre toate orizonturile gata să înghită orice le-ar ieşi în cale. Pe alocuri se ghicea sub pătura galben-roşietică scheletele oraşelor şi satelor, linii palide de canale pentru udarea livezilor şi câmpurilor, vatra stearpă şerpuită mărilor şi râurilor. Nava se ridica ba sus de tot unde limba frigului lăsa peste tot urme albe, ba cobora ameţitor asemeni unui bolovan căci veghetorii căutau să evite piraţi lupi-solitari, flotele inamice, stolurile de păsări cu ciocuri de oţel şi pene ascuţite ca sabia, nori negri de bâzâitoare uriaşe pline de venin, vârfuri de munţi încreţite unde se putea ascunde tâlhari cu arbalete grele.

Pe la capătul răbdării se iviră pete de fum negricios, ardeau câmpurile cu grâne şi livezele ce înconjurau Oaza. Invincibila şi-a retras rând pe rând pânzele mari, pânzele mijlocii, pânzele mici, apoi s-a aşezat asemeni unei păsări obosite în cuibul său de pe acoperişul Turnului. Acolo erau aşteptaţi de gardieni. Prizonierii erau foarte slăbiţi căci din cauza  răului de navigaţie nu au mâncat aproape nimic, iar genunchii au uitat de tăria pămîntului. Înjurând, gardienii fără a mai aştepta au târât prizonierii împreună cu toate lucrurile pe care le aveau pe scări ce se suceau şi răsuciau până au ajuns într-o sală boltită în mijlocul căreia era o fântână umplută cu nisip. Pe buza ei şedea Calăul ascuţind în grabă muchia toporului. Alături era un bărbat a cărui vârsta era greu de ghicit, cicatricea palidă îi traversa fața. Ţinea în braţe un ulcior transparent ce mai avea apa de vre-o două degete. La picioarele sale se ghicea ceea ce a mai rămas din lada din lemn roşu.

- Ce-aţi cumpărat de la vagabondul din bazar unde se află? A întrebat cel cu cicatricea în limba pe care o înţelegeau toţi călătorii.

- E la picioarele domniei voastre a remarcat ironic prizonierul, ce-am găsit nu poate fi scris căci ar aduce moarte oricui şi oriunde. Fântâna e dovada spuselor mele.

- Doar un demon al deşertului poate să ştie asemenea lucruri!

- Nu sunt nicidecum ceea ce spuneţi,îmi câştig existenţa din tălmăcire - sunt Negustor de Cuvinte.

 Călăul a început să se apropie ameninţător jucându-se cu toporul așa cum obișnuia înainte de execuție pentru a distra publicul.

- Dar cred că ştiu cum să vă ajut

  Necunoscutul ce ținea ulciorul a ridicat mâina semn calăului să se retragă.

- Caută manuscrisul pe care l-am cumpărat în Port, a zis Negustorul Sclavei în timp ce răsturna conţinutul sacului de piele pe pietrele pardoselei... Nu e ăsta. Nici ăsta. Iată-l! Am plătit câţiva bănuţi pentru el... Nici nu mi-am închipuit că ar putea să-mi fie de folos... Librarul mi-a zis ca...

Citiţi-le şi memorați-i rândurile şi apa va veni, aşa mi-a povestit librarul că așa i-a povestit un şaman din locurile aride cu iarbă mai înaltă decât o cămilă. Sufletul apei e acelaşi diferă doar formele aşa zicea el...Și încă ceva, îmi scuzaţi îndrăzneala pot să vă dau o sugestie căutaţi pe cineva care mai ştie cuvintele vechi ...

     În sala au intrat soldaţi, aveau săbiile scoase din teacă, gâfâiau sacadat sub armură friptă de ochiului caniculei. Arhivarul simți iarăşi dureri.

- Excelenţă, spre Turn se îndreaptă Candidatul şi gloata. Ordonaţi să fie opriţi?

- Nu-i împiedicaţi, este un drept ce le aparţine, duceţi prizonierii în Celulă ea mai sigură.

- Da, Excelenţă!

Îndată ce toți au plecat Arhivarul a împins zăvorul ușii, își câștigase privilegiul de a rămâne singur și a cugeta. ”Cuvinte vechi, cuvinte vechi” cele auzite răsunau asemeni unui clopot în capul său, își ținti privirea în acel loc unde era cândva cimitirul Oazei. Pe lângă el mai trăiau pe acele vremuri schizmaticii, ei spuneau că o singură carte mereu minciuni va spune de aceea râvneau ca orice vatră să aibă o copie a carţii din turn căci doar aşa adevărul va fi în siguranţă. Însă Adunarea Poporului a hotărât că pentru o carte vie, vocea vie a poporului este mai importantă decât cerneala uscată şi moartă, aşa că toate scriirile în afara celei din turn au fost date uitării iar apoi date spre folosință în căcători pentru a impresiona oaspeții veniți din meleaguri îndepărtate. Atunci schismaticii toate cuvintele pe care le ştiau cu dalta şi ciocanul pe pietrele celor răposaţi le-au scris ca să fie ştiută povestea vieţii lor.

 În acelaşi timp an de an Oaza creştea, iar cimitirul de la margine s-a pomenit în buricul cetăţii. Târgoveţii din bazar veniră într-o zi în Piaţa Mare la o adunare populară cu două vorbe, prima era că e mai bine răposații să se odihnească în nisipul fiebinte a deșertului pentru a aștepta trezirea la viața de apoi, iar a doua vorbă spunea că nu prea stă bine cimitirul în locul unde se află, ar fi mai bine să se facă aici altceva, ceva ce ar aduce faimă, fală şi bani grei ce vor fi împărţiţi egal și frăţeşte între toţi cei trăiesc în Oază. Adunarea Populară a votat pentru, aşa a apărut lacul, apa a venit din Carte, sarea a dat-o deşertul iar puiul de balenă l-au adus târgoveţii într-un butoi mare agăţat de o navă zburătoare. Pietrele răposaţilor apoi s-au vândut pentru a fi zidite în palate după ultima modă cu coloane înalte și cupole de cristal...

 Chinurile durerii din ce în ce mai arzătoare trezi Arhivarul din somnul amintirilor. Se grăbi să scoată cartea din fântână scuturând-o insistent și inutil de nisip, simți cu frică ura Deșertului, fără a mai iezita a pus manuscrisul în Carte, ea se răsfoi singură, ștergând totul ce a fost până la, paginele despovărate de trecut s-au acoperit cu litere şi desene multicolore. S-a dat mai apropae de geam pentru o lumină mai bună, citi cu neâncredere prima pagină, a doua pagină apoi la capătul celei de a treia apa răbufni cu nesaț afară din strânsoarea coperţilor.

”Deci așa se nasc tiranii și tiraniile” și-a zis Arhivarul regretând lipsa publicului, apoi cu un scut găsit la întâmplare a săpat în fântână până a dat de gratiile de aur, acolo a lăsat comoara. O picătură se facea cât o sută, apoi cât o mie, o mie cât zeci de mii...nisipul se topea asemeni zăpezii mângâiat de soarele primăvaratic.

     Pentru cei din piaţă picăturile din Turn străpunse de curcubeu păru un miraj, ezitarea a fost de scurtă durată, însetaţii urlând s-au aruncat să prindă stropii reci-cristalini. Când din balta amesticată cu salivă însângerată nu a mai rămas nimic, de sub arcele porţilor ieşi încovoiat stăpânul Oazei, a ridicat mâina, dorea să spună ceva, mulţimea s-a supus cu înţelepciune.

- Apa era sufocată de nisipul deşertic, din întâmplare sau nu, ea a auzit rugăciunele strămoşilor noştri ce mureau de sete ca şi voi acum. Atunci ea s-a arătat la suprafaţă. În acel loc începu să bată un izvor. Şi nici o furtună de nisip nu a reuşit să-l omoare pentru că se afla în cel mai sigur adăpost - cuvintele noastre. Primul Arhivar le-a scris în Cartea Oazei. Cartea a deveni izvor iar izvorul carte.

     Așa ne-am împotrivit mii de ani ameninţării Deşertului. I-am învins armele. Atunci el a venit la noi în şiruri lungi de caravane de târgoveţi. Au fost cei mai buni cumpărători a mărfurilor noastre. Am umplut camarele cu aur şi diamante, atraşi și mai mult de bogăţie am învăţat şi cugetele lor, iar pe cele ale apei le-am uitat...Iar când a dipărut şi ultimul...ea a plecat. Eu vă promit, că de acum încolo Deşertul fără de Margini va fi o Mare fără de Margini!

     În canalul de lângă Turn scârţâi ceva. Catargul unei nave s-a mişcat în direcţia opusă malului.

- Minunea s-a întâmplat! A strigat Inginerul valsând cu o torţă aprinsă. Lumina focului sărea pe lemnul bordului murdar de noroi uscat legănat splendid de apele ce răbufneau cu nesaţ de sub Turn.

 

   De trei ori pe zi toți locuitorii născuți în Oază, se adunau în Piața Turnului şi citeau împreună cu Arhivarul cuvintele cărții aducătoare de apă, în curând era ştiută pe dinafară chiar şi de papagalii vorbitori din gradina zoologică.

     Prizonierii din Celula cea mai sigură o duceau bine. În fiecare zi o femeie umplea până la refuz masa cu fructe, legume, carne, din când în când erau aduse dulciuri siropoase spre bucuria Sclavei. Lenjerie de pat şi hainele erau shimbate săptămânal.

- Cât vom mai sta pe aici?

     Femeia nu răspundea niciodată la întrebările Negustorului de cuvinte. Îşi continua munca tăcută apoi părăsea în grabă celula.

- Se teme să nu-i furăm cuvintele apei, a zis Sclava cu un oftat greu. Atâta grijă faţă de noi? Credeam că vom fi îngropați de vii în nisipul fierbinte, dar când colo...

- Arhivarul vrea să ne vadă în viaţă, poate chiar ne va numi consilieri, a zis zâmbind Negustorul, Deşertul mereu va ameninţă viaţa din Oază.

     Timpul din celulă picura greu. Uşa îmbrăcată în fier, se deschidea şi se închidea, la aceeaşi oră, apărea aceeaşi persoană, îşi facea lucrul într-o tăcere exactă şi plictisitoare. Apoi totul a rămas nemişcat poate câteva ore, poate câteva zile nimeni nu a ştiut cât. Cei din celulă au renunţat extenuaţi să lovească în uşă şi ziduri cu speranța că cineva îi va elibera. S-au culcat în paturile lor rugandu - se ca sfârşitul sa nu fie lung şi chinuitor.

    

- Unde sunteţi? Vagabondul încerca să-și aducă aminte conjugările din limba călătorilor pe care le-a învățat la școală.

     Prizonierii se priveau nedumeriţi, crezând că peste mintea lor a pus stăpânire delirul trecerii.

- Mai e cineva acolo? Au urmat lovituri insistente în uşă.

- Aici! Suntem aici! Salvaţi-ne... vă rugăm din tot sufletul fiţi marinimos... nu ne părăsiţi! Veţi fi bogat până la adânci bătrâneţe...

- Sunt eu, Cerşetorul din bazar, aveţi răbdare că vă scot eu de aici! Să caut ceva potrivit pentru uşa asta blestemată, abia a reuşit el să strecoare câteva cuvinte prin trilul neobosit al fetei.

     S-a auzit o lovitura peste lacătul uşii, ecoul căruia s-a rostogolit asurzitor prin pietrele zidurilor. A urmat o altă lovitură, mai asurzitoare decât prima. Lacătul s-a spart, uşa deshizându-se larg. Cerşetorul era de nerecunoscut în halat de amiral brodat cu fire de aur, pe cap avea turban de mareşal, iar pieptul îi acoperea regalii militare din bătălii glorioase.

- Mai sunteţi în viaţă? V-am văzut când eraţi duşi în celulă... Paznicii mei au plecat murmurând nişte sunete stranii, iar eu aşa ocazie de evadare nu pot să ratez, mă pregăteam să fug din oraş, dar mi-am adus aminte de voi. Nimeni în viaţă nu mi-a adus atâta fericire şi nenorocire la un loc. Veniţi jos. Între timp s-au schimbat multe lucruri! Haideţi o dată!

     Fără să mai aştepte, Cerşetorul a pornit zgomotos pe scări în jos cântând ceva, urmat la câţiva paşi de foştii prizonieri. În Sala Fântânii au fost întâmpinati de o camilă, avea pe ea resturi de haine, se adăpa fără grabă din locul cel mai sfânt al Oazei atingând cu limba sur - violetă paginele cărţii de pe gratiile de aur.

- Asta ai vrut să-mi arăţi? a întrebat ironic Negustorul.

     Cerşetorul a pus mâinele pe blana cocoşatei. A încercat să o împingă mai departe de Carte, însă animalul continua să bea, impasibil la cele ce se întâmplau lângă el. Negustorul de cuvinte şi Sclava au ieşit din Turn, li se arată o priveleşte cuidată: mii de cămile având pe ele resturi de haine se plimbau prin Piaţă şi străzile alăturate. La câţiva paşi de ei era răsturnat un coş cu fructe din care vagabondul deja se ospata zgomotos.

- Nu am mâncat nimic de câteva zile bune, încerca el explice, nectarul zemos îi curgea pe barba murdară adunând bâzâitoare în jurul său. Un singur lucru nu pricep, cine a lăsat animalele să se plimbe nestingherit? Şi când se vor întoarce oamenii, îmi datorează nişte galbeni, aveam şi eu începută o afacere prosperă!

     Apăru cămila ce se adapa din fântână. Şi-a întins botul ud de pe care picura apa peste coşul cu fructe trăgând cu poftă în nările păroase şi mucoase aerul înmerismat.

- Pleacă! Pleacă o dată de aici nesuferito!

     Vagabondul supărat gesticula şi striga fioros pentru a-şi apăra hrana. Cămila s-a îndepartat, apoi s-a culcat pe pietrele calde ale pavajului lângă celelalte cocoşate aşteptându-şi rândul la ospăţ.

     Pe faţa fetei s-a schiţat un zâmbet. Acelaşi zâmbet misterios a apărut şi pe faţa Negustorului.

- Nici acum nu ţi-ai dat seama unde sunt ceilalti?

     În loc de răspuns Cerşetorul a deschis larg gura de parcă nu îi ajungea aer în plămâni. Buzele sale se închideau şi se deschideau haotic.

- Toţi aceste ani... oame... brr-r-r-r, toate aceste animale sunt oamenii de ieri? Ei sunt cei ce construiau palate, faceau... averi, descopereau şi cucereau ţinuturi îndepărtate? De ce nu mai sunt ce au fost?

- Ce este scris se citeşte în gânduri şi înfăţişare.

- Vorbiţi despre cartea din fântână?

- Da.

- De ce doar asemenea cugete? a întrebat Cerşetorul încruntând fruntea.

- Altele nu au fost, i-a răspuns trist Negustorul.

- Să afle duşmanii pe care i-am aruncat în ghiarele uitării că eterna şi frumoasa Oază a fost înfrântă de nişte sunete sacadate, ar inunda deşertul cu lacrimi ale disperării.

- Cuvintele sunt la fel de ameninţătoare precum o armată condusă de generali talentaţi, au înfrânt cetăţi fără a fi vărsată nici o picătură de sânge, fără vre-un geamăt...a zis Negustorul.

     Cerşetorul a aruncat o piatră în canal privind cercurile jucăuşe ce se îndepartau unele de celelalte, unele mai repede, altele mai încet printre oasele albe a balenei albastre.

- Ei, cel puţin avem apă destulă şi cred că prea curând nu va dispărea. Cei care-i cunosc acum cuvintele nu le vor uita şi nu le vor vinde, aşa e? El a privit întrebător spre camile. Sunt nişte paznici ideali ai vieţii.

  S-a auzit un tuşit delicat, era un necunoscut, locurile Oazei îi erau străine, ținea de căpăstru un măgar, pe spatele său erau agățați saci, câțiva s-au dezlegat. Vederii s-au arătat nestemate, mai ademenitoare decât cele mai dulci fructe din lume...Străinul a arătat cu degetul că doreşte ca toate cămilele să plece cu el în schimbul sacilor, apoi a întins mâina Cerşitorului semn că vrea să bată palma...

 

     Sfârşit.

 

 

Panou de comentarii (1 comentariu)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

La 10:56am în Aprilie 11, 2021, Adrian Scrimint a spus...

O împletire a tâlcului cu arhaicul. Am constatat întotdeauna că literatura este mai bine conservată în Moldova. Textul necesită însă mici corecturi pe alocuri. M-a bucurat popasul!

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor