Sunt câteva lucruri pe care nici chiar în vis n-am reuşit să le-nvăţ, cum ar fi, de pildă, să-mi fac o cafea de poveste…

Primele zile de noiembrie veniseră ursuze şi reci, cu dimineţi bătrânicioase, cu baticuri de ceaţă. Vremea agoniza şi, cu ultimele puteri, ziua se proptise-n zăvorul ce încă mai ţinea viforu-n prag.

Părea mereu prea subţire-mbrăcat. De alfel, dispreţuia cravata, nu se obişnuise nici până acum să-i facă nodului nod şi detesta fularul, ce-i aducea a inutil accesoriu, aruncat fără rost pe după umăr. Cu nările umflate, vântul îi adulmeca gâtul subţire, ca pe-un ultim parfum, într-o toamnă pe care începuse s-o măture cu migală din calendarul cuminte.

Din ceaşca fierbinte, se ridicau tot mai încet, parcă obosite, fantasme căprui, îndemnându-l, seducător, să le scrie într-o poveste de vis. Era a doua toamnă-n care încerca, îngânând-o, să re-compună misterioasa bagatelă pentru pian. Hmmm, pianu-nvechit şi pianistul cu dâre adânci de timp pe la tâmple îl făcuseră să revină-n locul acela mirosind a cafea.

Bătrânul nu întârzia niciodată. De la un timp, ceasul fiecăruia începe să bată mai scurt şi egal. Îi păruse curios, aşa că-i aflase povestea: fusese pianist la filarmonica de stat, iar aici obişnuia să vină să-şi soarbă, în fiecare după-amiază, la aceeaşi oră, cafeaua, cu mult zahăr, încât aducea mai degrabă a sirop. Cântase la acelaşi pian şi-n ziua dintâi, în care o femeie frumoasă se oprise la masa ei din scris şi-i venise alături, mângâind clapele cu degetele albe, subţiri. Au plecat împreună… După 40 de ani, revenise-ntr-o zi numai el, din nou singur, mâhnit, parc-aşteptând ca ea să apară din nou.

Îl ştiau chelnerii toţi şi la fără două minute îi aşezau o ceaşcă de cafea dulce pe pian. Buza de jos îi atârna tremurând, numai degetele mâinilor mai sclipeau, când îşi aşeza pălăria, cu-n gest de curtoazie, pe genunchii subţiri. Nu mai cânta însă decât primele trei note, apoi, parcă obosind, se oprea. Îşi termina plescăind cafeaua, uitându-se rugător către o masă din colţ şi-şi ascundea un oftat după clinchetul clopoţelului de la ieşire…

Săptămâna aceasta nu mai intrase deloc în cafenea şi era vineri deja. Mai făcuse odată aşa, când o răceală îl oprise la pat, acum câteva luni, însă fuseseră numai trei zile. La fără două minute, chelnerul mai tânăr întrebă din priviri despre derizoriul gestului, dar primi drept răspuns o teribilă încruntare. Aşeză repede cafeaua cu mult zahăr pe pian, fără să priceapă rostul acestei risipe.

Toată lumea  aştepta, simţind că se va petrece ceva. Nimeni nu mai comanda nimic. Garsonul înţepenise lângă bar, cu un prosop alb peste braţ… Pendula îşi strigase impasibilă ora trei, iar pianul tăcea, sugrumat de emoţii.

Nu-i venea să creadă, strângea din ochi, încercând să-şi amintească din ce bagatelă pentru pian erau cele trei note. De-ar mai cânta o dată, măcar! Oare ce-o fi cu el?… Fantasmele din cafea se răciseră şi ele, pesemne venea iarna…

Deodată, uşa se dădu de perete, iar clopoţelul sări de la locul lui: cine ştie, vreun muşteriu repezit, gata să strice momentul şi aşa mohorât, gândi calm, cu capul în mâini. Auzi ca-ntr-un vis ridicându-se capacul de la pian şi celor trei note obsedante le urmară o avalanşă de emoţii ce se desprindeau dintre clape. În sfârşit, recunoscuse bagatela pentru pianşi acum zâmbea mulţumit. Se oprise din scris şi vrăjit, se-ndreptă către pianist, să-i spună cum îl aşteptase aproape doi ani să cânte întreaga bucată.

− Tata mi-a vorbit despre tine. Aici a cunoscut-o pe mama, bănuiesc că ştii povestea deja. Acum a plecat la ea… Mă cheamă Maria. Şi beau cafeaua fără zahăr…