Cântec străvechi

Fir de iarbă-n reavăn lut,

Aşteptând nou început,

De lumină albă, lină,

Ninsă peste-a mea grădină,

Peste-a mea şi peste-a ta

Şi-altele, de s-o-ndura

Să mai fie lumea lume,

Să mai fie zile bune,

De iertat şi de iubit -

Dacă-i neamul rânduit;

De dorit şi de-mplinit,

Ce ţi-e dat, ce ţi-e ursit.

Ş-apoi, când va-ngălbeni

Frunza toamnelor târzii,

Ţol s-aşterne, către iarnă,

Peste firul cel de iarbă

Reîntors în reavăn lut,

Pentru somnul de-nceput.

Peisaj

Se-ngânã arome
De maci şi de soc, 
De flori de salcâm
Împlinite de rod,
E vreme aleasã,
Pe câmpuri fac pod
Ierburi bogate
Şi moi de mãtasã.

Drumul se-ntinde
Peste pajişti pestriţe
Cu albul cornutelor
Ce pasc în dezmãţ,
Întoarse la cuiburi,
Gureşe pãsãri
Aprig se bucurã,
În dulce rãsfãţ.

Pacea-i deplinã,
Din munte în vale
Şi drumul coteşte, 
Suind, coborând,
Lângã mine e Raiul
Şi Raiul îmi pare
Anume fãcut
În braţe sã-l strâng.

Joc

Un ţânc bălan

Şi-o blândă fetişoară

Bat sfat la poartă,

Către-nceput de seară:

-         Adună  fulgii de zăpadă

Şi-tr-un căuş pune-i să şadă;

Zâmbind şăgalnic spre azur,

S-ajungă strop de rouă pur.

-         Adună boabele de rouă

Şi le vom împărţi în două:

Ia-le pe cele colorate

Şi eu rămân cu celelalte.

Cântec de leagăn

Legănel,

Lin legănel,

Culcă-mi pruncul mititel

Şi mi-l huţă,

Şi mi-o huţa,

De-o fi Radu ori Anuţa;

Tu mi-l legeni,

Eu îi cânt,

Duios cântec de pământ,

Duios cântec de pe ape,

Somnul să-l aduc aproape;

Duios cântec de la soare,

Să-mi crească pruncuţul mare.

Haida lin, somnule lin,

În legănuţul divin

Şi pe tine să te-alin !

Câte cântece de pui,

Ca al meu, niciunul nu-i,

Că-i din poala cerului.

Şi păsările mor

Şi păsările mor,

Dar nu-nainte

De-a învăţa

Să zboare şi-a clădi,

Măcar un cuib, al lor,

Din fân şi beţişoare,

Pământ străbun și reavăn,

Şi puf de păpădii.

În cuib,

Vor pune-apoi

Rotundele cuvinte,

Să fie apărate

De viscol şi de ploi;

Sub aripi le vor ţine,

Să îşi dospească gândul,

Să-nveţe apoi să zboare,

Spre ceruri şi spre noi.