“VOCILE LUI PETRE TUTEA”
costin cretu
Joi 25 februarie. Mă aflam în cafeneaua Muzeului Literaturii Române. Mai mult întâmplător, am luat loc la masa la care se mai aflau filosoful Constantin Barbu, profesorul Mircea Diaconu şi ziaristul Ion Spânu. „Conferinţă despre Petre Ţuţea”, spune unul dintre cei prezenţi. Sunt fericit. Venind de la marginea unei cariere, am ocazia să mă înnobilez, sigur în măsura în care pot eu, cu spiritul lui Petre Ţuţea. Alerg nebun prin Bucureşti să caut o “sculă” pentru a înregistra “întâlnirea ” cu Ţuţea. Am un sentiment ciudat, de parcă aş merge la Taina Sfintei Spovedanii fără să fi postit în prealabil. De fapt, cred că, atunci când vorbeşti despre Ţuţea, trebuie, mai întâi, să faci un canon pentru purificare. Ajungem la I.C.R. Începe conferinţa. Este prezentat un filmuleţ „inedit”, zic ei (organizatorii), cu Petre Ţuţea. Trec primele 24 de minute din conferinţă… Nimic. Nu-mi pierd răbdarea, sunt sigur că după introducerile nesfârşite, în care cei invitaţi să vorbească despre Ţuţea nu mai sfârşeau cu laudele pe care şi le adresau reciproc (un spectacol dizgraţios, de altfel), va urma marea desfătare spirituală. Mai trec încă 40 de minute şi, cu excepţia intervenţiei marelui filosof Mihai Şora, care a constat în câteva fraze, nimic din ce se anunţase, nimic despre „Vocile lui Petre Ţuţea”. Deşi era evident ce se petrece, în prostia mea provincială încă mai speram să fie doar pauza care va preceda conferinţa. De fapt, era pauza care avea să preceadă sfârşitul unui neînceput. Abia atunci aveam să înţeleg că Petre Ţuţea fusese doar o strategie de PR. Abia atunci aveam să înţeleg că Petre Ţuţea a fost doar agentul publicitar care m-a dus pe mine în acea sală. Am fost obligat, cu câteva excepţii, să asist îngreţoşat la un concurs de gratulări reciproce. Până şi limbile pe care şi le dădeau scoteau un sunet metalic. De altfel, ce-ar fi putut transmite Ciocârlie Liviu (S), ce pare a fi produsul strungurilor de la I.M.G.B., sau Fran Cois Pamfil, pentru al cărui nume, dacă l-oi fi greşit, îmi cer iertare. Am însă două alibiuri: 1. Nu sunt francofon şi 2. Sunt miner. Pe bună dreptate, se pot întreba aceşti cărturari cine sunt eu în comparaţie cu ei şi, tot pe bună dreptate, îşi pot răspunde: „Nimeni”. Ei, în aceste condiţii, am şi eu voie să folosesc acelaşi raţionament şi să mă întreb cine sunt ei în raport cu Ţuţea? Nimeni. Deci, în faţa lui Ţuţea, suntem egali; dar nu, nu putem fi egali fie şi numai pentru faptul că m-au chemat la conferinţă, minţindu-mă că mă vor hrăni cu Adevărul revelat al lui Ţuţea şi, în realitate, mi-au servit excrementele creaţiilor lor. Poate, în alte condiţii, le-aş fi putut aprecia şi poate că lucrările lor au ceva valoare. Însă, nu şi în aceste condiţii când, conştient sau nu, şi-au bătut joc de apostolul Dumnezeului meu, pentru că, nu-i aşa, dacă acceptăm că singurul Adevăr este Dumnezeu, atunci Ţuţea nu poate fi decât apostolul revelat de însuşi acest Adevăr. Ori, în aceste condiţii, nu pot accepta ca „morala dogmelor” mele să fie batjocorită de morala normelor lor, chiar dacă printre ei se afla Liviu (S??).