22                                                        CELALALT

 Totul a început in momentul când gazda la care locuiam de ani de zile m-a anunţat că trebuie să mă mut urgent. Ori, ca să-ţi găseşti casă într-o săptămână, sau în cel mult zece zile, era o adevărată pacoste. Sau te ajută norocul, sau ieşti un om pierdut. Eu mă simţeam pierdut. Am vizitat nenumărate apartamente în acele câteva zile. Am umblat pe străzi, pe uliţe, prin cartiere necunoscute, fie după informaţiile prietenilor, fie după vre-un  bilet atârnat de stâlpii de telegraf. Pe scurt eram terorizat şi de timpul care se scurgea impasibil, dar şi de posibilităţile mele pecuniare foarte reduse.. Case desigur se găseau dar, mie îmi trebuia ceva modest şi ieftin. În sfârşit am dat peste o ruină la marginea târgului, care abia dacă se ţinea în picioare. Proprietarii m-au asigurat că stă astfel neclintită  de zeci  şi zeci de ani

De voie, de nevoie am hotărât s-o închiriez. Mi-am adus bruma de lucruri şi, iată-mă instalat Camera mea era  izolată de un mic antreu care o despărţea de celelalte încăperi ale locuinţei.  Eram astfel ferit de zgomote şi aveam o anumită intimitate.  Totul îmi părea ca o adevărată binefacere. Asta  fiindcă am uitat să  spun eu mă ocup cu scrisul. Adică sunt scriitor.  Dacă mă chinuieşte inspiraţia, sau din contra,  dacă mă părăseşte, am nevoie de calm şi de linişte.

Pot spune că am nimerit chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat. Gazdele mele păreau oameni cumsecade, îşi vedeau de treburile lor, mă lăsau în pace.

Era  în vremea toamnei. O toamnă frumoasă, din acelea cu brumă dimineaţa, dar caldă imediat ce răsărea soarele, plină de arome şi culoare. În jurul casei se înălţau  copaci cu frunză căzătoare, iar pe acoperiş viţa de vie  arămea acoperişul şi pereţii. Magherniţa părea în lumina  asfinţitului poleită cu aur.  Locuiam acolo de aproape o lună, şi mărturisesc mă simţeam minunat. Totuşi vremea bună nu a durat o veşnicie.  Într-o zi cerul s-a înnourat de-ai fi spus că s-a lăsat noaptea în plină zi. Întâi s-au auzit tunete ca un bubuit de tobă în depărtare, apoi au apărut  fulgerele şi imediat a început să plouă. Dar ce ploaie….Ziceai că se apropie sfârşitul lumii  Vijelia de afară, vuietul copacilor, trasoarele luminoase al fulgerelor ca nişte bice de foc, îmi stârneau imaginaţia

Scriam de zor. Frazele se înşiruiau cu repeziciune, mâna fugea în urmărirea ideilor care se îmbulzeau în minte. Deodată, pe masă, lângă foile aranjate stivă, au început să cadă stropi mari cât bobul de mazăre. Plesneau pe tăblie pulverizându-se ca o explozie lichidă, peste truda mea Am alergat în bucătărie să caut un vas de strâns apa, de teamă că manuscrisul meu e în pericol de scufundare. ,Am apucat topul de hârtie scris, dar n-am fost destul de rapid. În băltoaca care se adunase pe masă plutea o foaie albă de hârtie, ca o corabie cu pânzele întinse. S-o recuperez nici gând. Scrisul devenise greu de ghicit. Gata s-o arunc, am observat deodată pe suprafaţa  muiată, un desen mai întâi neclar dar pe măsură ce-l priveam  liniile lui deveneau tot mai vizibile.  Absurd  şi ilogic desenul reprezenta absolut exact  fotografia camerei mele de lucru. Erau acolo toate amănuntele, fără greş. Mobila din încăpere, oglinda, peretele cu litografia unei păduri înzăpezite ba chiar şi lampa cu abajur şi ciucuri lipsă. Uşa de la intrare cu geamul în mijloc, rotund  ca un  ochi de ciclop. Toate erau acolo pe hârtie. Şi totuşi un mic amănunt, o neconcordanţă mi-a atras atenţia. Pe desen, în spatele mesei de scris se afla încă o uşă, în timp ce în camera mea  peretele era intact în locul acele.

În culmea emoţiei, am tras masa deoparte ca să mă conving şi…incredibil, pipăind cu degetele tapetul înflorat, am simţit cadrul uşii. Uitând de furtună, de apa ce mi se adunase pe masă şi  pe duşumea, am apucat cuţit de tăiat hârtia şi am sfâşiat tapetul pe toată lungimea lui. Imediat uşa a apărut la vedere.  Dintr-o mişcare eram dincolo

În faţa ochilor o cameră  absolut identică cu a mea. Interiorul cunoscut, masa cu foile rânduite stivă, scaunul cu spătarul scrijelit…. şi cineva aşezat acolo de parcă m-ar fi aşteptat.

--Cine eşti dumneata? am întrebat vădit surprins. Credeam că-i cunosc pe toţi locatarii                                                       

Omul a zâmbit

-- Eu nu sunt locatar. Eu sunt celălalt.

--Celălalt­? Nu înţeleg ce vrei să spui  Care celălalt?

--Foarte simplu. Celălalt tu.

-- Nu că asta-i prea de tot. Adică eu sunt eu şi tu….eşti tot eu?

 --Ai ghicit. Un fel de alter ego. Eu sunt cealaltă jumătate.  Cea opusă.  Numai împreună creem întregul. De fapt nu e nimic  extraordinar. În fiecare om există cele două extreme, partea  divină, partea spirituală şi cea negativă, diavolească. Astfel să păstreze echilibru.  La fel ca în natură. Câteodată domină unul, altă dată celălalt.  De exemplu, ziua şi noaptea, întunericul şi lumina  albul ţi negru… Sunt sigur că înţelegi despre ce vorbesc. Eu sunt celălalt.

--Care din ei? am întrebat pripit. Mintea începu să lucreze cu rapiditate Dacă el e partea mea negativă, aş putea s-o distrug. Era cea mai bună ocazie să-l suprim pentru totdeauna şi astfel spiritul să domine în orice situaţie. Puteam deveni perfect.

El a început să râdă ironic şi mi-am dat seama că ştie exact ce mi-a trecut prin cap.

--Ai dreptate, a răspuns gândului meu. E uşor să mă termini. Destul o atingere. Când mă aflu înafara corpului sunt foarte vulnerabil… Închipuie-ţi sunt numai o jumătate. Dar, însuşi gândul de a mă distruge… e demonic, nu crezi? Poate tocmai eu sunt spiritul? Îndrăzneşti să rişti?

Avea dreptate.  Cu siguranţă tocmai partea negativă a fiinţei mele urmărea să distrugă jumătatea divină

Un trăsnet cumplit, a brăzdat cerul, urmat de zgomotul infernal al pereţilor care s-au prăbuşit peste mine. „S-a dărâmat magherniţa”, a fost ultimul gând înainte de am-mi pierde cunoştinţa.

Când m-am trezit, proprietarul casei şi familia lui erau adunaţi în jurul meu. Mă priveau de parcă înviasem din morţi.

--Ce s-a întâmplat? am întrebat ameţit,  fără să văd mormanul de cărămizi şi moloz din jur..

--N-ai să crezi, mi-a răspuns omul, a trăsnit undeva în apropiere şi peretele camerei dumitale s-a prăbuşit blocând intrarea.  N-a rămas nimic. Nici un şoarece nu s-ar fi putut salva de acolo Toată s-a făcut una cu pământul.  Şi totuşi…Iată-te viu şi nevătămat.  Unde ai fost?

Îl ascultam fără să înţeleg .  Dintr-odată am ştiut adevărul.

Am fost dincolo…  Şi, de fapt, nici măcar nu eram eu.  Era celălalt…  Dar care din ei?

.