victoritadutu
  • Feminin
  • bucharest
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Victoritadutu's Prieteni

  • CORNEL C. COSTEA
  • Miriam Casian , Maria M.Casian
  • jojo marengo
 

victoritadutu

Informaţii pentru profil

Geniu pustiu -după Eminescu

1
Geniu pustiu -după Eminescu
VICTORIŢA DUŢU
2
www.victoritadutu.wordpress.com
www.vicdutu.wordpress.com
victoritadutu@yahoo.com
0740.27.99.08

Geniu pustiu
După
Eminescu

***
El plutea prin univers şi gândea.

***
Ea voia să fie desupra lumii. Să gândească, să îşi pună probleme şi să le rezolve. Voia să vadă. Să-i înţeleagă pe oamenii care sunt tot mai departe de acel ceva esenţial pentru viaţa lor şi pentru viaţa noastră spirituală.Voia să ajungă o vedetă culturală şi nu prea ştia cum. Voia să spargă aceste pârgii ale socialului şi economicului. Pentru ea să fii scriitor era ca şi când ai fi şeful unei companii. Trebuia să fii un mare om de afaceri ca să fii scriitor. Asta voia să facă permanent şi la asta se gândea. Cum să facă să devină cunoscută şi în felul acesta să schimbe lumea. Pentru ca ea ştia că putea să devină cunoscută şi să schimbe lumea. Să încânte oamenii cu ideile ei şi cu părerile ei şi cu tot ceea ce ea voia să facă. Ştia că ceea ce face este pentru devenirea ei spirituală. Ştia că poate să devină această vedetă, să fie cunoscută de oamenii din lume. Trebuia doar să se folosească de aceste pârghii care sunt televiziunea, radioul, magazinele, pieţele. Trebuia să ştie şi să cunoască, să vadă ce nu merge şi ce merge, să găsească aceste soluţii ale vânzării. Suntem într-o epoca a marilor vânzări nu, într-o epoca a megacomeţului şi cartea până să fie o mare idee materializată este un obiect ce trebuie vândut. Deci ideea în epoca noastră se şi vinde. Pentru antici asta era o mare blasfemie, pentru noi, o mare onoare, o glorie, ai dat lovitura, eşti mare.
Şi mai ştia un lucru, că în această afacere era singură, că lupta de una singură şi în felul acesta trebuia să se înconjoare de oameni cât mai cinstiţi şi mai
corecţi pe care să se bazeze, dacă aceştia există. Oamenii care mint o dată mint mereu, oamenii care jignesc o dată jignesc mereu. Oamenii care sunt buni, sunt la început fraieriţi dar după aceea ei se învaţă minte şi fug.
O, nu, marea ei problema era creştinismul. Citea prin ziare expresii de genul “creştinismul se află în agonie pentru că oamenii nu mai cred în Dumnezeu”.
Ce tâmpenie. Ei, da, asta este problema, că oamenii chiar cred în Dumnezeu, că oamenii fără Dumnezeu nu pot să trăiască.
Ea voia să creeze aceste personaje puternice care să-şi ducă viaţa lor cu şi prin puterea lui Dumnezeu. Cum să faci asta? Ea însăşi trebuia să traiască ca o călugariţă în lume şi să nu-i fie frică de nimeni şi de nimic. Călugăria aceasta lumească o speria şi o înălţa totodată. Fuga de răutăţile din sufletele oamenilor o făcea să fie temătoare dar în acelaşi timp o determina să se îndepărteze de toate aceste realităţi care o înjoseau, care o făceau să sufere şi care o determinau să fie undeva tot mai departe de această existenţă.
Îi plăcea foarte mut să zboare şi chiar făcea acest exerciţiu al zborului, al desprinderii mentale de tot ceea ce este rău în lumea asta a noastră, şi totul devenea în mintea ei clar, sigur, precis. Oamenii o speriau, şi asta o făcea să se gândească şi mai mult la neputinţa noastră de a fi buni. Noi nu putem fi buni fără Hristos. Voia să cerceze cât mai adânc în sufletul ei şi în sufletul altora ce înseamnă să fii bun. Cu alţii o ducea mai prost pentru că nu puteai să fii bun şi să cercetezi asta la altul. Dar putea să o facă într-un fel deosebit. Se putea cerceta pe ea însăşi şi apoi încerca să vadă rezultatele acestei neputinţe şi la cei din afara şi la ea însăşi.
Cât de mult căuta puterea lăuntrică, cât de mult căuta această putere, care era una spiriuală. Voia să aibă această forţă şi să steargă cu buretele tot ceea ce era în mintea ei rău. Sau să oprească acest rău ca venind de la alţii şi să fie curată şi liberă fără nici un fel de compromis. Cum puteă să aibă în ea această putere şi să nu mai trăiască nici un fel de moleşeală, nici un fel de neputinţă sufletească. Să fie puternică şi să creadă aşa de mult în Dumnezeu încât să nu mai poată trăi fără această stare şi asta să fie totul pentru ea.

***
Pentru fiinţa ei interioară lumea era o durere. Privea de undeva de deasupra celor care se întâmplau şi nu ştia ce să creadă. Se îndepărtase de această lume şi trăia undeva doar în propria ei minte. Nu voia să ştie ce este durerea. Sau poate numai durerea acestei singurătăţi aşa de mari care este lumea aşa cum este ea. Această realitate a lumii nu poate fi cunoscută pentru că mai întâi trebuie să cunoşti realitatea asta a noastră, văzută, aşa cum este ea şi apoi să ştii ce este dincolo de ea sau ce se ascunde în ea. Aproape că trăia un sentiment de nepăsare pentru că nu voia să ştie de oamenii pe care nu îi cunoştea şi trecea aşa pe langă ei fără să le mai poată spune
ceva. De ce oare atâta limitare. Dar ce anume să le poată spune ea, care nu ştia încotro merge şi încotro se duce, şi de unde se duce ca să poata veni. Nu putea decat să observe şi să tacă, ori să ascundă suferinţa şi durerea celor care se vedeau. De multe ori se întreba oare omul acesta nu poate fi o fiinţă abstractă ca să nu mai fie aşa de mult concreta. Oare acest om nu se poate sustrage propriilor lui nevoi, astea vitale, care sunt aşa de ridicole pentru că sunt expresia decăderii. Fiinţa aceasta aşa de ridicolă stă să se plânga de nişte lucruri pe care daca le-ar avea s-ar căi amarnic că le are. Şi aşa, pentru că nu le are, suferă. Oare omul acesta aşa de subjugat unor lucruri mărunte şi de nimic, nu se poate sustrage celor aşa de neînsemnate. Dar dacă ar face asta, ar însemna să nu mai poata face lucruri mareţe şi că stă degeaba? Dar de unde atunci apariţia unei indei în mintea lui atât de omenească? Dacă îi iei omului serviciul el constată că nu mai are ce face, că nu mai are din ce trăi şi că există ca un parazit. Fuga de muncă nu înseamnă nimic, nu
înseamnă decât să te degradezi şi mai tare. Cine fuge de muncă nu mai poate să evolueze. Atunci care e munca ta? Dar munca la o idee? Pentru cei mai multi asta e o imensă pierdere de vreme. Şi totuşi numai ideile au făcut ca lumea să evolueze, şi numai cei care au lasat tot şi s-au lăsat dominaţi de ea au putut să mişte umanitatea cu un pas înainte. Dar ei nu au avut nimic. Au vândut ei idei? Asta face secolul nostru, e specialist în comerţ. Dar spre ce vrea să evolueze acest om care nu spune nimic, care nu face nimic esenţial pentru el însuşi. El trăieşte în acest univers infinit care e aşa de mare
încât fiinţa asta aşa de mică şi de mărginită nu se limitează decât la această suferinţă care este permanentă şi nu se poate elibera de ea, pentru că nu poate să privească undeva mai departe de ziua de astăzi şi de ziua de ieri.
De ce această dependenţă de ceva aşa de concret şi de viu, de real, pentru această lume aşa de limitată în cunoaştere. Oare ce se întâmplă cu această lume a omului aşa de mică şi de maruntă, cu sufletul acestui om aşa de neputincios, cu trăiri mici, la nivelul trupului. E aproape ridicolă orice suferinţă în faţa universului. Dacă noi am putea să trăim la nivelul acesta abstract al lumii, şi să privim către universul acesta dincolo de noi, să privim către un cer lăuntric, către o înălţare cosmică care este creaţia celui mai presus de noi, poate că am putea vedea altfel aceste lumi şi aceste lucruri care ne sunt aşa de grave şi de neputincioase faţă de ceea ce suntem noi
înşine.

***
Ea a călătorit undeva departe de lumea asta şi a stat în meditaţie. Parcă ar fi zburat undeva aşa de departe de tot ceea ce este în lume şi ar fi stat într-o peşteră. Aici lumea era aşa ca la începuturi, înainte de cădere sau imendiat după cădere. A vrut să devină ea în această lume. Nu îi era jenă de trupul ei, nu îi era jenă de ceea ce ea ar fi vrut să facă, să devină, să ştie, să cunoască, să vrea, să facă ceva. Nu îi era frică de puterile ei pentru că ea nu mai trăia la acest nivel al trupului. Pentru ea trupul era cumva aşa de îndepărtat pentru că trăia doar la acest nivel al minţii şi al însingurării. Trupul ei participa la spiritul ei. Se obişnuise aşa de mult cu singurătatea şi cu tăcerea încât, parcă era o umbră pentru această lume şi pentru această realitate a oamenilor pe care aceştia o trăiau. La început îi fusese extrem de frică, de ceea ce ar fi putut să devină. Dar îşi descoperise parcă ei însăşi că în felul acesta avea parte de o cunoaştere, alta decât aceea pe care ar fi vrut să o poată domina şi să o poată şti. Stătea departe. Pădurea o alina acuma cu vântul, iar fascinaţia oamenilor o trăia la intensitatea maximă. Cât de importante i se păreau suferinţele mărunte care erau aşa de legate de stres, de neputinţa vederii către ceva mult mai înalt faţă de lumea aceasta a noastră. Căt de ridicole sunt stările noastre, dorinţele noastre, cât de mici, cât de mărunte, faţă de această veşnicie a lui Dumnezeu care ne-a creat.

***
E seara de Crăciun. Ninge afară cu fulgi mari şi poeta primeşte câţiva copii pe care-i învaţă la şcoala din sat. Îi primeşte s-o colinde, îi primeşte s-o
vestească. Acum, în astă serară cu două mii de ani în urmă s-a născut Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Cel ce s-a jertfit pentru păcatele noastre, Cel ce ne-a chemat spre lumină la desăvârşire. Ca nişte magi călăuziţi de o stea copiii au urcat până aici, în vârful dealului. Mult, prea mult drum au făcut faţă de sat. Dar ei au venit la domnişoara învăţătoare s-o colinde, s-o vestească despre marea minune, unica în lume. În timp, atunci, Dumnezeu a venit pe pământ şi de atunci până acum El este prezent peste tot şi mai ales în sufletul celor care Îl caută. Copiii colindă! Sunt încărcaţi de zăpadă. Roşii la faţă de frigul de-afară, dar sunt fericiţi. Rafaela era în genunchi, în casă şi se ruga adânc şi tainic. Abea auzi strigătul copiiilor de-afară!
-Primiţi colindul?
-Da, raspunse ea, aproape inconştientă. Şi acest da se prelungi în interior ca un răspuns parcă la o întrebare ce şi-o pusese în simţirea ei mai demult, despre Dumnezeu şi la care încă nu-şi răspunsese. Copiii colindau afară cu glasul lor de cristal pur şi curat. Focul ardea în sobă. În casă e cald, trosnesc lemnele, şi ea, învăţătoarea se roagă. Şi rugăciunea ei e atât de pură, e atât de alba şi fulgii cad afară şi măresc înălţimea zăpezii. În casă nu e nici lumină, nu e nici întuneric. Afară nu e nici noapte nu e nici zi. Şi ea se roagă, se roagă şi lacrimile îi curg. Copiii şi-au terminat colinda! Au început alta!
Rafaela se trezeşte amintindu-şi că trebuie să-i primească în casă. Sunt o ceată de băieţi şi de fete, îi primeşte lângă sobă, se strâng toţi ciorchine la căldură. Ea merge şi le aduce mere, dulciuri, bani, îi sărută pe fiecare şi-l strânge la piept. Le dă la fiecare darul şi-i mai pune să mai cânte o dată colinda care-i place cel mai mult şi pe care chiar ea i-a învăţat. Şi copiii sunt aşa de fericiţi şi atât de puri în glasul lor. Colinda e atât de frumoasă, parcă toţi ar fi în cer şi i-ar cânta lui Dumnezeu. Copiii s-au încălzit la foc, au băut vinul fiert cu scorţişoară şi zahăr şi au mâncat dulciurile făcute de învăţătoarea lor şi pentru că nu mai e mult până ce vine noaptea cea întunecată, ei trebuiau să plece.
Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipita de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită. Avea un simţământ de linişte şi pace cum nu avusese niciodată pâna acum. Copiii cu frumoasa colindă o înălţaseră şi mai mult, dar parcă ceva aparte se întâmpla cu ea. Nici ea nu sesiza decât foarte puţin.
Retrasă aici în acest sat de munte a putut fi mult mai aproape de Dumnezeu decât în oricare alt loc ar fi fost. Aici nu îi era frică nici de oameni, oamenii
aceştia concreţi, fără complicaţiii de cuvinte şi idei, oamenii aceştia simpli, prinşi în grijile lor lumeşti şi copiii aceştia curaţi o purificau şi îi dădeau o mare putere. Lucra cu ei şi ii iubea foarte mult, ei erau bucuria ei. Simţea că este aproape de Dumnezeu. Mai ales atunci când scria, când îşi picta pe foaie toate imaginile şi cuvintele care deveneau culoare, deveneau sunet,
deveneau gand, deveneau lacrima. Atunci era fericită cu adevărat, când putea să scrie despre Dumnezeu şi lui Dumnezeu, când îi scria dorinţele, visele şi neajunsurile sau căderile ei. Dar în această seară, starea ei sufletească era cu totul şi cu totul alta. Nu i se mai întâmplase să fie într-o asemenea stare niciodată până acum. Era ceva mult mai înăltător decât atunci când ea scria sau studia cu îndârjire, privind şi gândind cu atenţie la tot ceea ce este mai înalt şi mai valoros pe acest pământ. În seara aceasta
poate era mai sus şi decât în alte seri când se ruga. Era bucuroasă că nu poate să scrie ci doar că poate să trăiască fericirea asta. Se putea gândi la Dumnezeu într-un fel uluitor, pe care nu ştia cum să-l controleze şi cum să-l primească. Cum să facă să se înalţe şi mai mult de la o aşa mare bucurie.
Statea ca înţepenită lângă sobă şi parcă într-o stagnare a gândului, a minţii şi a inimii sale. A stat aşa foarte mult timp fără să se gândească la ceva anume şi parcă percepea o lumină ce venea de undeva de sus şi-i intra în ochi şi în toată fiinţa ei. Lacrimile ii curgeau atât de puternic ca nici nu le putea opri şi culmea, nici măcar nu putea să le sesizeze. Era cu o bucurie mare în interior. În cameră era întuneric şi numai lumina flăcărilor din sobă juca pe icoanele ce-i împodobeau pereţii. Deodată Rafaela simţi un îndemn de a scrie. Îşi aprinse cu viteza lampa, masa era la geam, puse mâna pe condei şi slobozi scrisul din inima ei. În această revelaţie şi beatitudine a cuvântului ei simţi ca şi cum cineva se asează lângă ea la masă şi-i spune să se pregătească de luptă pentru că ea este vrednică de a purta sabie de lumină şi sabie de cuvânt.
-Vei primi un semn iar tu atunci să ieşi din casa ta şi să pleci în pustiu pentru ca acolo alături de ceilalţi ostaşi va trebui să lupţi pentru a elibera Muntele cel Sfant al Romanilor de puterea răului şi vei construi acolo, alături de ceilalţi fraţi ai tăi, „Cetatea sfinţilor”. Era îngerul lui Dumnzeu ce venea să-i vestească ei despre această luptă. Dar totul se petrecea în mintea ei aşa de clară ca un diamant.

***
Ea adormi cu greu punând capul pe caietele sale. Şi când se sculă a doaua zi pe la prânz afară era zăpadă mare şi un soare atât de puternic încat ea căzu în
cerdac străpunsă de atâta lumina. Câtă lumnină avea acum ziua de zăpadă şi cât de fericită era în singurătatea asta aşa de frumoasă. Se ruga lui Dumnezeu şi mai adânc să-i arate cum anume trebuie să-i slujeasca Lui, cum anume trebuie să fie pregătită de luptă şi când să plece în pustiu. A intrat în casă şi s-a dus la masa de scris. Acolo şi începu să citească poemul pe care îl scrisese noaptea.

Poem
Doamne, mi s-a părut o dată
Că dacă întind mâinile spre cer
E cineva acolo şi le prinde…
Doamne…mi s-a părut o dată
Că mâinile mele întinse,
împreună cu mine
s-ar prelungi şi s-ar înălţa
şi cineva m-ar trage sus la Tine…
şi parcă ceva uşor, a plutire
un fâlfâit de aripi poate,
mă-nalţă şi-l aud aşa de lin
suna încet cugetarea mea…
Doamne, gândul acesta
îmi luminează chemarea
şi privirile mele sunt prinse de stea.

***
E atâta zăpadă în jur. Mănăstirea e pe malul apei, ce vine vijelioasă din munţi. E o mănăstire mică, tainică, cu foarte puţini călugări. Viaţa aici e foarte aspră. Şi ninge, ninge cu fulgi mari şi deşi, ninge atât de frumos peste toată zarea de munţi. În cele câteva chilii ale monahilor, ard numai candele, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt gata de slujbă. Se auzi un ciocănit tăcut în uşa chiliei părintelui Calinic, un fecior cam de douazeci si cinci de ani.
-Parinte Calinic! Parinte Calinic! Nu vii la slujba? E miezul nopţii.
Se deschise uşa chiliei şi un frate întră în lăuntru.
-Stai aici Calinic cu capul în cot şi nu vii la slujbă, spuse acesta zâmbind. Iar te-ai înlenit, nici focul nu ţi-ai făcut. E o zăpadă afară! E atât de frumos şi ninge, ninge. E Craciun, haide şi nu mai dormi, am să te pârăsc. Şi fratele Irineu nu mai zise nimic, se indreptă spre biserică. Calinic se trezi din visare, nu răspunse nici un cuvânt, nici nu avea ce spune. Visător, la fel ca şi Irineu, paşi spre biserică singur, rugându-se. „Da, astă noapte s-a născut Iisus, Iisus Hristos. Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Fecioară Marie, Fecioară Marie...” Ajunse între timp în biserică, străbătând cărarea proaspăt înzăpezită. Câţiva fulgi îi sărutară fruntea şi ochii. Căzu în genunchi sfâşiat şi începu să plângă cu amar, tăcut, rugându-se tainic şi singur, şi nevăzut de nimeni. Asta îi era poezia, poezia lui cea mai înaltă. Şi fără să ştie lacrimile lui deveneau diamante în lumina de candelă, dar nu puteau să fie văzute încă de nimeni.
Slujba era începută când el întră şi se cufundă în esenţa ei. Totul era o unire între sufletul lui pur şi lumina lui Dumnezeu. Toţi aceşti călugări de aici erau aproape desăvârşiţi fără ca ei să ştie asta. Calinic în seara aceasta mai puse încă o umbră înălţătoare eternităţii prin gândurile lui.
Deodată îi apăru în gând un glas, parcă era al Mântuitorului: ”Propovăduieşte! Propovăduiţi legea nouă prin cuvântul vostru lăuntric şi creator, prin viaţa voastră de sfinţi, căci Împărăţia cerurilor este aproape!’”
Slujba era spre sfârşite, dar el nu mai percepu acest lucru. Începură să-i apara în faţa ochilor atâtea imagini şi atâtea gânduri, încât era pur şi simplu rupt de realitatea concreta. Se obişnuia ca în astfel de stări, fratele să fie lăsat în continuara în biserică, fără să fie deranjat de ceilalţi. După terminarea slujbei, ceilalţi patru monahi se retrăseseră în chiliile lor, pentru a-şi continua rugăciunile şi părintele Calinic rămase în biserică singur.

***
„Iisus, Mântuitorul, în cămaşă lui albă, de lumină, rezemat de o stâncă de piatră, vorbeşte cu Emin.
-Emin, eşti prinţul românilor, ţi-ai ispăşit păcatele tale, eşti călugăr desăvârşit în mănăstirea eternă a creaţiei. Du-te la cei de jos, la toţi cuvioşii călugări şi pregăteşte-i pentru războiul nevăzut al răului. Mergi în sus, în munte, spre izvorul acestui rîu, că te vei întălni cu cineva care te va ajuta.
Călugărul Emin se înclină şi plecă gânditor la cele ce-i spusese Mântuitorul şi se întrebă:”oare tot ce am scris eu, ce m-a îndemnat Dumnezeu să scriu, un este suficient?”
-Emine, ai vorbit cu Împăratul slavei, cu Mântuitorul?
-Să trăieşti Măria Ta, Ştefane cel Mare şi Sfânt, spuse tresărind Emin, nu-l observase pe călugărul Ştefan.
-Emin, dragă poete, ai cătat spre pământ, la românii tăi, la cei de jos? Cu mine trebuia să te întâlneşti, nu sunt decât un călugăr de treizeci de ani, sunt frate cu tine şi avem ceva de făcut.
-Slăvite împărate, nu m-am mai uitat de mult spre pământ, la oameni. Oamenii mă plictisesc şi îmi vine să plâng când îi privesc. Şi nu mai voiam să ma mai uit, nu mai voiam să plâng. Am zis că nu mă mai uit niciodată spre pământ, spre oameni. Mi-au dat foc la operă în loc s-o continue. Mi-au distrus frumuseţea versului meu, mi-au pângărit numele, la fel şi cu tine Ştefane, au făcut. Ce să facem, ce să facem? Să mergem spre pământ şi ce să le spunem şi ce să le spunem, să-i trezim, dar cum să-i trezim?
-Prinţ neastâmpărat, priveşte, hai priveşte spre cei de jos, de pe pământ. Sunt câteva lumini care strălucesc prea puternic, singuratice, prin ele putem lucra. Hai să le unim. Prin acele luminiţe putem comunica şi lumina lor va fi mai puternică dacă vom reuşi să-i unim. Îi putem uni pe toţi într-o singură lumină şi-i vom chema să lupte. Ştiu că nu putem elibera tot pământul de rău, dar vom elibera numai o parte din ţara noastră străveche şi vom construi acolo o cetate de sfinţi. Du-te şi scoală-i către lupta cea mare.

***
E vară şi-i cald şi cânta greierii prin ierburi. După slujba de miezul nopţii, călugării s-au retras tăcuţi în chiliile lor. Stau toţi treji, în genunchi, rugându-se. Sunt în aşteptarea unui semn de la prinţul Emin. Emin, în hainele lui de prinţ viteaz, în haine de călugăr, întră visător şi hotărât, pluteşte încet peste ierburi şi bate încet la uşa fiecărei chilii. Ies monahii la acest semn, cu ochii lor de diamante, strălucitori în lumina razelor de stele şi de lună.
-Haideţi feciori, luaţi-vă rasele pe voi, să fiţi în ţinuta voastră de călugări adevăraţi, altfel sunteţi nişte statui de zeităţi, cu bucăţi rupte din ele, datorate trecerii timpului. Luaţi-vă caii, spada şi fiţi gata de zbor, căci caii voştri au aripi.
Toti o porniră tăcuţi spre şes unde păşteau liniştiţi caii.
-Unde e Marian, ucenicul cel mai mic dintre voi, iînrebă Emin.
-Da, sunt aici, sunt aici Emin.
-Bravo, hai, eşti şi tu vrednic ca şi cei mari, chiar dacă eşti un băieţandru! Suntem toţi, da?
-Da!
-Mă duc la Golia, să-i luăm şi pe cei câţiva călugări de acolo, pentru că sunt şi ei desăvârşiţi.Vin imediat, vă ajung din urmă.
-Vin şi eu cu tine Emin, strigă Marian în noapte.
-Du-te la ceilalţi, numai eu trebuie să merg, trebuie să merg singur.
Plecă Emin plutind lin şi repede ca gândul. Bătu încet la fiecare chilie, erau pregătiţi, aşteptau.
-O, Emin, ai venit!
-Eraţi pregătiţi, da?
-Bineînţeles!
-Ceilalţi fraţi sunt la slujbă, da?
-Da, se roagă tainic în altar, în genunchi. Ei se roagă pentru ca Dumnezeu sa dea forţa celor aleşi de tine, Emin, să-şi poarte cu desăvârşire spada metaniei lor.
-Se pare că au dobândit forţa credinţei. Haideţi să-i ajungem pe ceilalţi.Toţi erau tăcuţi prin meditaţia lor, prin rugăciunea lor.
-Calinic, poetul, unde e? întrebă Dosoftei în şoaptă pe Emin?
-Lasă, acum suntem toţi ostaşi ai Măriei Sale Ştefan. Îl întâlnim sus şi pe el.
Îi ajunseră pe ceilalţi din urmă. Între timp merseră pe câmp atât de mult, tâcuţi, îşi luă fiecare calul său şi aşteptau cuvântul lui Emin.
-Încălecaţi acum, acum! comandă Emin. Suntem gata de zbor?
-Gata!
-Tineţi-vă bine în şa! Eşti gata, Marian?
-Foc!! Strigă Emin şi toţi plutiră spre lună. Părăsiră pământul, se depărtară de el. Îl văzură ca o minge de foc, înconjurată de pete negre. Ajunseră pe un loc verde, era acolo o oaste de călugări, nu prea mare dar suficientă. Le ieşi în întâmpinara Calinic.
-Hei, Emin! I-ai adus şi pe moldoveni.
-Pe ai mei i-am adus mai la urmă, să fie cu mine.
-Să trăieşti Măria Ta, Ştefane! Salută Emin, împreună cu ceilalţi care veniseră.
-Bravo, ostaşi, suntem puţini dar destui, pentru a doborâ răul. Conteaza cât de sus sunteţi în libertatea voastră, nu cât de mulţi. Eminule, încă o dată repetiţia de luptă. Tu eşti cel care vei conduce oastea. Hristos este cu noi. Dumnezeu ne aşteaptă să ieşim biruitori. Putem asta, avem forţa asta în noi.
Săbiile lor erau raze de lumină a dreptăţii, cuvântul lor, rugăciunea lui Iisus, gândul lor, gândul la Dumnezeu şi la biruinţă, imaginea lor înterioară, înfăţişarea de sfinţi. Măria Sa, Ştefan Cel Mare şi sfânt, dădu ordinul de începere a luptei.
-În numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos „înaite ostaşi!”
Începură cu eliberarea fiecarui munte înalt şi frumos, nu mai rămase nici urmă de umbră, de pete de întuneric aici, nici urmă de rău. Pe unde treceau lăsau lumina în urma lor şi făceau ca raul să dispara. Prinţesele sfinte îmbrăcate în hainele lor albe, veneau cu ploaia zeiască a florilor de tei. Odată patrunsă împărăţia Mântuitorului pe pământ, aceasta nu mai putea fi distrusă. Ea nu mai putea fi înlocuită, gândea Calinic.
-Măria Ta, ai sunat din corn şi m-ai chemat. Am eliberat munţii şi nu mai putem de oboseală.
-Se pare ca oamenii nu ne primesc. Uşile lor sunt închise luminii, spuse amărât Emin.
-Nu-i nimic, răspunse Ştefan. Lăsăm ostaşii să se odihnească. Dacă am eliberat aceşti munţi ai Vrancei, şapte la număr, să înfiinţăm cetatea sfinţilor aici şi cei însetaţi de Dumnezeu vor veni aici să se lumineze.
-Luminile mici, spuse Emin, care erau separate, s-au unit printr-un singur cuvânt, formând o lumină puternică, luminând toată această ţară, acest neam prin cuvântul care zideşte. Emin şi cu Ştefan se îndreptară spre ostaşii care se odihneau pe iarbă jos.
-Prinţul Emin seamănă cu Toma Nour, spuse Marian.
-Voi toţi sunteţi Toma Nour, voi aţi continuat romanul Geniu Pustiu, iar generaţii şi generaţii de-a rândul îl vor continua prin viaţa lor creatoare, viaţa traită în adevărul şi lumina lui Dumnezeu.
-Voi aţi înfiinţat aici, spuse Ştefan, Cetatea sfinţilor, v-aţi eliberat neamul pentru o vreme de ceea ce este urât şi aţi redat tinerilor frumuseţea gândului şi puritatea sufletului şi a trupului. Întoarceţi-vă, priviţi către răsăritul de soare!
S-au întors toţi către răsărit, toţi aceşti feciori minunaţi şi deodată o lumină, toţi erau siguri că seamănă cu cea de pe Tabor, o lumină plutind uşor şi venid spre ei.
-E Iisus, Mântuitorul, toţi îngenuncheară, căzură fără să ştie în genunchi şi apoi cu faţa la pământ, şi Ştefan şi Emin, şi Daniel, şi Calinic, şi Marian, toţi din oastea cea mică, care era aşa de mare. Da, minunea aceasta negrăită ochii lor o puteau vedea acum, priveau toţi la Hristos. Hainele lor de călugări se transformară în haine de lumina, iar Iisus Hristos, iubirea lor dumnezeiasca, le spuse cu glasul lor de fericire, îmbrăţişându-i pe toţi.
-Haideţi, feciori şi fecioare, tineri adevăraţi ce v-aţi eliberat şi aţi dobândit fericirea divina prin trudă, veniţi, veniţi la masa luminii, la masa de lumină a minţii voastre, căci sunteţi aşteptaţi, nimic nu se începe fară cei ce vin. Iisus, unica iubire a celor ce plâng, îi conduse în palatul de luminâ a împărăţiei Sale.

***
Deschide ochii Calinic şi vede altarul în faţă. Se uită în jur şi înţelege că a rămas singur în biserică. Ardea o lumină de candelă sus, sus, iar el era înca în genunchi.
-Doamne, Iisuse, Iisuse Hristoase, Mântuitorul meu, ce e cu mine Doamne? Ce s-a întâmplat? Doamne...cetate ...de...sfinţi!!!
Plângea mai cu amar Calinic.
-Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!! Stau în genunchi de atâta timp, slujba s-a terminat de mult, ceilalţi călugări sunt plecaţi în chiliile lor, iar eu sunt în faţa altarului. O, Doamne, eu nu mai pricep nimic. Cetate de sfinţi, cetate de sfinţi, cetate de sfinţi!! Uşa e încuiată, i s-a mai întâmplat asta de nenumărate ori, ce mai poate face, decât să se roage în continuare. Să plângă mai mult în noapte, în faţa altarului în genunchi.
-Doamne, Dumnezeule, ce pot să fac? Dumnezeule mare.
Plângea mai cu amar Calinic, cu lacrimile lui de diamante, ce devin parcă icoană în lumina eternă de candelă.

***

Dimineaţa, când au venit ceilalţi fraţi, şi l-au găsit adormit pe covoare, jos, cu faţa la pământ, foarte aproape de altar l-au întrebat:
-Hei, Calinic, ce faci aici?
L-au tras uşurel de mână.
-Nu ştiu ce face băiatul acesta, spuse Daniel, dar cred că se întâmpla ceva cu el, când se trezeşte, sunt sigur că o să ne spună. N-a scos nici un cuvânt de o săptămână de zile, scrie în continu tot ce-i trece prin cap şi plânge.
-Trebuie să-l scoatem din starea asta că se distruge singur, spuse Dosoftei.
Se trezeşte din nou Calinic şi uitându-se speriat în jur le spuse la toţi:
-O, Doamne, fraţilor, vă rog din inimă, nu plecaţi, că avem de discutat foarte mult. Despre ceea ce vreu să vă zic este chiar în sufletul vostru, în inima voastră, în aşteptarea voastră. Noi despre aşa ceva am mai discutat de multe ori şi de aceea suntem în nevoinţă în această mănăstire din creierii munţilor, mănăstire uitată de lume dar nu şi de vrăjmaş. Suntem aici cinci călugări care au trecut prin cultura lumii, toţi studenţi de înaltă valoare, suntem studenţi si acum pentru că nu am făcut decât sâ ne luăm întregile tratate cu noi şi să continuăm cercetatrea începuta la facultate. Unul poet cu filosofia terminată, Daniel medic şi cu teologia terminată, Dosoftei cu
facultatea de litere şi teologia terminată la fără frecvenţă. De fapt toţi avem teologia terminată pe lângă facultăţile noastre. Rafael matematica, Marcu fizica iar Daniel e pe cale să ajungă Mitropolit. Nu ştiu, cred că a sosit momentul unei răscruci în viaţa noastră de călugări şi trebuie să facem ceva pentru ţara noastră. Daniele, trebuie să fim călugări desăvârşiţi şi să ne străduim, să avem mai multă nevoinţă, să trăim mai izolat, să citim enorme, să avem o cultură extraordinară. Să fim călugări adevăraţi ca
să depăşim cultura prin înţelegere, prin inteligenţa noastră şi prin dorinţa noastră de Dumnezeu. Trebuie să fim cei desăvârşiţi, cei care vorbesc cu Iisus în inimile lor, în serile de taină a rugăciunii lor, dar fără să ştim lucrul acesta şi fără să ştim unul de altul, să fim absolut liberi în căutarea noastră.
-Trebuie să organizăm marea revoluţie culturală a românilor, să fim cei care unesc luminile ce stau izolate prin munţii şi codrii ţării noastre şi mai ales aşa de legaţi de gândurile noastre, determinând o adevărată avalanşă de opre de valoare în toate domeniile de cultură. Creaţia să fie singura devenire a tinerilor şi astfel unim devenirla prin spiritul creator într-un singur sens, adică acela către Hristos. Acesta să fie răspunsul dat la chemarea divină din noi. Şi astfel întreaga creaţie a omului devine comuniune cu Dumnezeu, prin toate formele ei de manifestare şi exprimare a adevărului revelat.
-Da, da, pentru că de fapt cultura este răspunsul umanităţii dat lui Dumnezeu la chemarea divină din noi.
-Şi astfel realizăm comuniunea cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
-Trebuie să fie cineva care să-l readucă pe Iisus în rândul oamenilor şi asta numai prin cultură.
-Pentru că această cultură este şansa existenţei umane. Este expresia evoluţiei sale, este dovada vie a dezvoltării sale în lumea de aici şi de acum şi din timpul său şi din istoria timpului său.
-Călugării nu mai pot fi în afara mersului cultural al timpului în care suntem acum.
-Să-l readucem pe Mântuitorul în rândul oamenilor, al acelora care au făcut din cultură un idol şi astfel au pierdut legătura cu Dumnezeu, spuse Marcu. Cultura s-a pus ca un zid între individ şi divinitate şi impiedică lumina să vina în plinătatea ei. Cultura a fost înălţătoare, i-a înălţat numai pe cei ce care au creat-o, ceilalţi oameni care iau de-a gata toate aceste adevăruri nu au făcut decât să-şi adoarmă conştiinţa. Toată aceasta hrană spirituală nu le-a trezit la cei mai mulţi dorinţa de a-l căuta pe Dumnezeu şi i-au ajutat să-şi găsească o ameliorare. Şi pe altii să uite de adevăratul sens al vieţii…
-Trebuie să dăm culturii un nou sens, acela al luminii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.
-Trebuie să-i adunăm pe toţi aceşti preoţi, prinţi ai culturii care sunt sigur că există în ţara asta şi sunt destui.
-Să dăm un sens de muncă trainică tineretului.
-Să-i unim pe toţi, să-i chemăm pe toţi spre viaţa luminată şi curată.
-Tu, Daniele, dacă ajungi mitropolit poţi face lucrul acesta.
-Şi în decurs de caţiva zeci de ani vom avea un adevărat vulcan de opere şi lumina va lumina din nou frumoasă şi limpede în ochii tinerilor şi a celorlalţi.
-Şi astfel, aici, în munţi, în această mănăstire şi în altele ca acestea va fi un templu etern al înţelepciunii şi al rugăciunii.
-Trebuie să construim câteva mănăstiri cu bibliotecă, având cărţi şi tratate din toate domeniile şi să oferim şansa tinerilor de a studia. Rupţi de păcatele lumii din jur să cerceteze în hainele lor de călugări sau mireni, dar numai cu dorinţa de a vedea lumina lui Iisus…
-Să le asigurăm un minim de existenţă materială, să fie asceţi desăvârşiţi în trup şi în minte, să fie uniţi cu lumea lui Dumnezeu.
-Să chemăm întregul tineret al ţării la desăvârşire, la puritate, la curăţenie, prin propia lor devenire spirituală, prin capacitatea lor de a se jertfi prin creaţie.
-Toate aceste idei de trezvie a naţiunii adormită de spiritul satanic al comunismului trebuie să lucreze în tineri, să-i trezim prin versurile noastre, prin scrierile noastre, prin viaţa noastră desăvârşită.
-Putem acest lucru, sunt sigur că şi Dumnezeu ne va ajuta. Mântuitorul e aici lângă noi, prezent chiar acum, cand noi discutăm aceste lucruri.
-Cred că există şi vor exista întotdeauna cei ce caută sensul adânc al existenţei umane. Dar trebuie să existe ceva, o forţă, o putere din afară care să-i mobilizeze pe cei mulţi şi singuratici.
-Să scoatem o publicaţie nouă, o revistă nouă la Golia, exista deja o tipografie în care să ne publicam tot ce scrie tineretul nostru creştin, toate operele. Să scriem numai cultură, numai despre Dumnezeu, numai esenţa să scriem, fără politică bisericească şi politica ţării.
-Să ne rupem de toată prostia de-afară, să scriem şi să publicăm, să continuăm vremea aceea minunată a lui Eminescu când erau convorbirile literare ale junimiştilor.
-Trebuie să avem această libertate în creaţie şi în a căuta adevărul.
-Trebuie să depăşim cultura.
-Trebuie să fim ca nişte genii sfinţi şi ca nişte sfinţi de geniu. Păcatele pe care geniile le săvârşeau să le alungăm de la noi, să ducem o viaţă de sfinţi, să acumulăm şi să răsturnăm cultura, să o depăşim prin creaţia noastră.
-Să fie câteva mănăstiri în care timpul dedicat activităţii fizice să fie mai mult orientat spre activitatea intelectuală. Să fim în mijlocul naturii. Aceste locaşuri sfinte ale culturii să fie advărate centre de revigorare spirituală şi de dialog întru Hristos. Şi călugării să îmbine perfect activitatea fizică cu cea psihică. Să li se ofere o hrană minimă, o viaţă de ascet foarte aspră, o hrană suficientă şi timp îndelungat pentru studiu foarte bine organizat. Să poţi să îmbini armonios timpul de lucru în aer liber şi cel de slujbă.
-Trebuie să scoatem în evidenţă prin cuvântul nostru legătura adâncă a culturii cu religia, cu teologia, cu viaţa trăită în adevăr, prin iubirea revelată de Dumnezeu.
-Nu ştiu, dar cred că există tineri adevăraţi, care-şi pot continua viaţa lor de puritate.
-România are mare nevoie acum de astfel de mănăstiri de feciori şi fecioare, de astfel de tineri desăvârşiţi. Mănăstiri în care cercetarea să fie continuă, să se păstreze în permanenţă legătura cu universităţile din toată ţara şi din toată lumea, înternetul este baza fantastică de acces la înformaţie. Şi să-i învăţăm pe cei care au ajuns la o înălţime mare cu mintea să fie şi cu sufletul, altfel nu se poate.
-Mănăstirea să fie un adevărat centru de cercetare unde monahii pot realiza legătura dintre cultură şi Dumnezeu.
-Păi da, pentru că un calugar adevărat este ca un cercetător ce caută în permanenţă legătura dintre el şi Dumnezeu.
-Perfect…perfect, călugării preoţi sunt cei care au cel mai mult timp liber şi România tocmai de aceşti feciori şi fecioare are nevoie. De cei care să-şi consume energia în studiu, să cerceteze matematic, fizic, teologic, să creăm artă, pictură, muzică, poezie, proză, sculptură, ştiinţă, toate acestea în numele lui Iisus.
-Avem nevoie de tineri învăţaţi în conformitate cu ideile sacre, cu frumuseţea sacră, să se raporteze permanent la ce s-a creat până acum, să fie în lumea lui Dumnezeu. Tineri eliberaţi de toată grija lumească, săraci materialiceşte şi numai cu dorinţa de a fi geniu prin cultură şi sfânt în toate.
-Fraţi monahi, să realizăm această formă de existenţă a vieţii noastre. O viaţă pur spirituală, curată, care dă sens chemării divine din noi, prin lumina lui Dumnezeu.
-Să facem din neamul acesta ajuns de ocară să dăinuie printr-o cetate de sfinţi.
-Perfect, perfect, asta voiam să spun şi eu.
-Să devenim noi înşine, sfinţi români ce au trăit pentru o clipă prin propria lor creaţie revelată de Dumnezeu aici pe pământ. Am trăit prin sensul adevărat al Legii Noi a Mântuitorului, reactualizată în cultură.
-Daniele, tu vei ajunge mitropolit şi vei face toate aceste lucruri, poate chiar pariarh. Noi vom pleca fiecare pe câte un munte, vom lua cărţile şi caietele noastre şi-ţi vom trimite pe rând tot ce-am scris până acum şi tot ce vom scrie spre a le publica în revista ta. Vei găsi acolo la Iaşi, tineri care au în inima lor dorul după Dumnezeu, dorinţa de desăvârşire. Tu luptă şi-ţi continuă opera, nu o lăsa baltă, nu fi trist că nu eşti ca noi, în pustiu sa mergi, că tu vei trăi în pustiul lumii. Tu eşti mai deştept, ai o cultură mai mare ca noi, ştii atâtea limbi străine, asta e chemarea ta. Tu asta trebuie să faci, fără tine e mult mai greu, trebuie să ajungi la propriul tău sistem dogmatic. Poţi asta, crede-mă, îi spuse Calinic.

***

Dupa dialogul acela aprins din biserică toţi rămaseră trăsniţi cum putură să discute atât de înalt. Erau idei, erau gânduri care mistuiau, clocoteau în fincare din ei şi a ieşit în lumina gândirii lor tocmai acum şi au putut vedea toată această înălţare minunată. S-au retras tăcuţi în chiliile lor şi nu ştiau nici ce să spuna nici ce să găndească de fericire, de uimire. Erau fericiţi că le-a dat Dumnezeu această forţă de a se putea izola şi mai mult. Erau fericiţi că a sosit ceasul din care puteau începe pregătirile pentru tentativa pustiului. Atâta tăcere, atâta muncă, atâta meditaţie. S-au adunat în această mănăstire dintre munţi şi au trăit împreună timp de şapte ani. Au
lucrat şi au studiat, au studiat şi s-au rugat, au discutat împreună şi au trăit adevărate momente de înălţare până la Dumnezeu. Erau conştienţi că trebuiau să scrie, că trebuiau să creeze, că trebuiau să ardă prin această flacără, să dea lumii întregi din lumina lor, din gândul lor, din viaţa lor. Iubeau atât de mult frumuseţea şi orice păcat oricât de mic al lor sau al oamenilor devenea pentru ei o adevărată tortură. Aveau în ei dorinţa sinceră ca tot omul să fie cât mai luminat. Cu oricine s-ar fi întâlnit aceşti
tineri minunaţi nu discutau decât despre Dumnezeu. Dădeau din ei această lumină ce te-nălţa. Încercau să răscolească în fiecare om lumina ce o purta în suflet, sa-l provoace la discuţie. Se străduiau şi îi chemau pe oameni să cerceteze şi să vadă singuri lumina şi lumea lui Dumnezeu. Erau cuminţi, tacuţi, frumoşi, o frumuseţe de îngeri aveau. Erau puri la gând şi la fapta, puteau lupta cu ispitele care veneau asupra lor, căutau în permanenţă lumina,
erau cu gândul la Hristos şi tot timpul Mântuitorul era pentru ei unicul sens al vieţii. Nu erau în afara culturii ci trăiau prin ea şi au reuşit să o depăşească, au reuşit să treacă dincolo de ea, pentru că ei trăiau prin actul creaţiei şi îşi doreau să ajungă să-l vadă pe Dumnezeu. Izbucnirile în discuţii de acest gen erau tot mai multe, dar majoritatea timpului îl petreceau în tăcere şi rugăciune. S-au hotărât să stea împreună până când se va topi şi ultima zăpadă din munţi. Până atunci îşi vor revizui tot ce creaseră şi vor pune deoparte la păstrare pentru mai târziu. Erau conştienţi ca plecând în pustie vor scrie altfel decât până acum, fiecare ajunsese să-şi dea expresie luminii sale prin opera creată, şi era totul aşa de romănesc şi atât de specific acestei ţări, România.

***
Sosi primăvara, sosi căldura soarelui, sosi momentul când trebuiau să se despartă, s-au pregătit de drum pentru a-şi alege locul în pustie, unde trebuiau să stea fiecare dintre ei. Daniel trebuia să rămână singur în mănăstire, până când vor veni cei din lume să-l pună în rangul lui ce-l merita prea bine. S-au adunat toţi tăcuţi şi fericiţi, au mai făcut pentru ultima dată slujba împreună, fiecare îşi găsise locul său pe câte un munte singuratic. Şi-au luat cărţile, caietele, două rânduri de haine, stilorui cerneală. După terminarea slujbei s-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi ca nişte fraţi adevăraţi şi s-au despărţit, îndreptându-se fiecare cu raza de soare în priviri şi spre răsăritul ce le îmbrăţişa paşii. Daniel a rămas singur de strajă munţilor şi manăstirii iar ceilalţi patru au plecat în locuri pustii în căutatrea luminii lui Dumnezeu. Aveau să se întâlneasca toţi, laolaltă, odată cum primeau semn de la Dumnezeu că oamenii din lume aveau nevoie de duhovnicii lor şi de cuvântul lor minunat şi luminat. Plecară în sfântul post al Paştelui. Erau hotărâţi să-l petreacă în singuratate, de vorba cu natura, cu frumuseţea lui Dumnezeu.

***

Calinic, poetul plecă spre răsăritul de soare, căldura de primăvara îl privea din faţă. Avea o traistă în care-şi pusese cele câteva lucruri necesare, avea un băţ în mână cu care se sprijinea în a urca muntele. Ocolea orice cărare bătută, se îndepărta de ea. Traversa un munte, se îndrepta în jos. În vale era o apă ce venea vijelios din munţi. Copacii încă nu-şi dăduseră frunzele. Cele căzute şi udate de zăpada iernii lăsau să se înalţe spre cer aburii diafani ai căldurii .Nu era hotărât unde să rămână, ştia că trebuie sa-şi facă o colibă sau chiar un bordei din pământ, deşi ceva îl chinuia din lăuntrul lui. Pe frunzele moi se aşeză, se lungi, îşi puse tolba sub cap şi adormi îndată. Când se trezi era întuneric, putea vedea luna şi stelele printre crengile copacilor gata să dea în muguri. Se scula şi începu să meargă fără să conştientizeze că de fapt mergea în noapte. Era parcă într-un vis, într-un vis frumos de iubire. Era în căutarea unei frumuseţi şi era sigur că o va găsi cândva. Merse aşa prin noapte, parcă condus de o stea, de o stea anume condus, şi urcă pe un munte, şi tot urcă. Obosit se aşeză jos pe un strat gros şi moale de frunze şi fiind noapte adormi din nou. Raza luceafărului îi mângâia ochii lui închişi şi obosiţi de drum. Toată această frumuseţe a naturii i se supunea ca unui stăpânitor, ca unui împărat, chiar dacă el nu se considera aşa. Se trezi înainte de răsăritul soarelui şi când se uită spre nord, spre steaua polară ce n-o mai zâri, luceafărul încă nu dispăruse. Văzu în depărtare gura unei peşteri, în stânca unui munte. Fericit, îi mulţumi lui Dumnezeu că-i arătase calea şi se îndrepta acolo. De fapt nici nu ştia cât mersese şi pe unde. Foarte mult călatorise, pierduse noţiunea timpului, se depărtase de mănăstirea lui, ocoli satele şi locurile populate de oameni, timp de o săptămâna. Peştera era minunată. Din ea putea privi răsăritul de soare şi apusul de soare. Putea privi stelele, putea privi cerul în noapte, în zi. Fericit că însfârşit îşi găsise locul, îi spuse inima că acolo va sta, se apucă să-şi facă câteva lucruri necesare traiului. Un pat din crengi şi din frunze uscate, mâncă cele câteva ciuperci pe care şi le găsise pe drum şi fructe uscate, stafidite de anul trecut, parcă pregătite pentru el anume. Pesmeţii ce-i avea în traistă îi lăsă pentru altă dată şi se duse prin împrejurimi să cunoască locurile. Colindând îşi aduse câteva rădăcini de plante, necesare hranei, găsise un loc nu departe de aici unde să-şi cultive câteva legume. Tot timpul se ruga. Întors din scurta lui călătorie se puse pe scris, şi aşternea pe hârtie tot ce-i trecea atunci prin minte. Deodată auzi câţiva paşi şi se îndreptă spre gura peşterii, crezu că e poate un urs şi-l lăsă în pace, în gândul lui. Nici nu se uită. Zgomotul încetă, dar zări o umbră în gura peşterii, se uită, nu-i venea să-şi creadă ochilor. În faţa lui un sfânt, un bătrân, anii lui nici măcar nu-i mai puteai număra, cu barba albă, plete lungi, cu o haină neagră ce abia se mai ţinea pe el din cauza peticilor. Nu ştia ce să creadă de e vis sau realitate.
-O, îţi mulţumesc Doamne că mi l-ai trimis pe acest fiu al Tău şi nu am murit singur, neştiut de nimeni în această pustietate. Bine ai venit fiule în împărăţia mea. Şiu că eşti ales şi binecuvântat de Dumnezeu să-mi continui viaţa, acest trai deosebit de aspru pe care şi eu l-am dus. Eu nu mai am de trăit decât câteva ceasuri. Ai grijă, te rog de trupul meu ce vei face cu el. Eu sunt călugărul Emin şi ştiu că tu eşti poet şi vei ajunge un mare poet al neamului tău, un poet al lui Dumnezeu. Vino, te rog să-ţi arăt locul meu unde mă vei pune pe mine şi după aceea vom putea discuta tot ce vei voi. Ştiu că eşti nerăbdător să afli ce-ţi voi spune, că abia aştep să mă auzi vorbind despre Dumnezeu şi să te minunezi de toată această întâmplare. Noi nu suntem nimic, Dumnezeu le face pe toate.
Bătrânul îl luă de mână şi-i arătă locurile sale şi fericit că îi trimisese Dumnezeu pe cineva, se întoarseseră împreună la peşteră.
-Părinte Emin, nici nu ştiu ce să spun, pentru mine tot ce mi s-a întâmplat până acum sunt minuni ale lui Dumnezeu. Nu pot să spun absolut niciun cuvânt. Abea aştept să te aud vorbindu-mi. Îi sărută mâna lui şi îl ajută să se pună pe scaunul lui ce era o lespede din piatră. Abea atunci observă Calinic că peştera arăta locuită de cineva, lucru pe care nu-l văzuse.

***

Ajunse în peşteră şi uitându-se în fund, găsi semne că cineva locuise sau locuia acolo. Semnele de ierburi uscate şi de neorânduiala arătau trecerea timpului nelocuibil. Uimit, merse puţin mai în fund şi uitându-se pe unul din pereţii de la intrare câteva icoane agăţate pe piatră zidului te priveau, câteva carţi bisericeşti, un toc şi o călimară deschisă, cu cerneală uscată în ea, un caiet deschis, scris mai bine de jumătate te aşteptau să le cercetezi. Toate acestea erau pe o masă mică cu trei picioare şi un scăunel mic lângă ea, semn că cineva stătuse şi scrisese aici. Câteva linguri de lemn, un ceaun mic, afumat şi o farfurie puse într-un colţ pe o masă, ca un bolovan
de piatră. Şi un pat din scânduri puţin mai în fund, cu o blană miţoasă de oaie. Toate acestea erau pline de praf, lăsate în uitare, iar păianjenii ţeseau în cea mai mare linişte şi hărnicie plasa lor de mătase. Pe un raft din scânduri găsi mai multe caiete adunate cu grijă şi legate cu o sfoară. Calinic se duse imediat la caietul rămas deschis pe masă şi descoperi un scris ordonat şi tremurat, un scris înţelept şi clar din care citi: “Acesta este Muntele
Sfânt al Romanilor. Cred că Dumnezeu nu va lăsa în uitare această peşteră şi va aduce aici tineri minunaţi, dornici de desăvârşire, care să-mi continue opera şi să ducă mai departe lumina. Doamne, ai grijă de bătrâneţile mele, ajută-mi Doamne, Dumnezeule să mor liniştit! În această pustietate şi Doamne, aşa cum mi-ai dat puterea să scriu toate aceste lucruri, ai grijă Doamne, ca toată această lumină pe care Tu ai adus-o în cuvinte să nu se piardă. Adu Doamne aici pe cel care poate continua sa ţină aprinsă această lumină. Doamne, îţi mulţumesc din toată inima mea de om păcătos că m-ai ajutat să-ţi percep măreţia. Prea semeritul pustnic Emin.”
-Doamne, Iisuse Hristoase, dacă eu sunt cel care trebuia să vină dă-mi Doamne forţa de a duce mai departe lumina. Doamne, Dumnezeul meu, eu am visat, eu am scris despre aşa ceva. Cetate de Sfinţi, Muntele Sfant al Romanilor. Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Fecioară Marie, de fapt, de fapt unde sunt. Cum am ajuns aici? Nici nu ştiu. Doamne, şi soarele-n asfinţit. Fantastic. Cum se vede de aici, de pe aceşti munţi, de pe această înălţime. Toată frumuseţea Ta, Doamne parcă am ieşit din timp, parcă sunt în lumea de vis a poeziei mele, parcă Doamne, ajuta-mă să înţeleg, nu mă lăsa să mă rătăcesc în această tăcere. Părintele Emin trebuie să fie un geniu sfânt aici
Doamne, Dumnezeul meu, Dumnezeule mare. Se făcu deja întuneric şi Calinic nu mai putea citi. Scoase din buzunar iasca şi cremenea şi cu ajutorul câtorva fire de iarba uscată aprinse repede un foc la lumina căruia continuă, continuă să răsfoiască caietul găsit pe masa. Se pare ca în acest caiet erau ultimele ganduri ale lui Emin, da, pentru că părintele Calinic îl numise sfăntul Emin, pe acest poet al lui Dumnezeu. Dădu înapoi câteva file de versuri şi se opri asupra unor scrieri din care citi:
“Învingeţi răul şi uitaţi-vă cu demnitate la el, nu vă minţiţi în sinea voastră, nu decădeţi în lăuntrul vostru! Răul nu are ce vă face, nu are ce să vă ia, vă ia doar ceea ce-i pământesc, ceea ce-i al lumii, nu are puterea să vă ucidă. Ridicaţi-vă şi priviţi-l în tăcere, drept în faţă. Prin meditaţia şi rugăciunea voastră alungaţi-l, alungaţi-l pe acest bufon care se crede stăpân peste toate ale lumii. Aduce numai suferinţă, dar tu prin suferinţă te înalţi şi te îndepărtezi de el. Ajungi atât de departe încât nu te mai poate ajunge nimeni. Nici măcar nu te mai vede. Îţi vede trupul tău stors de muncă, îţi vede fruntea ta încreţită de gânduri, îţi vede ochii tăi cu atâta lumină, îţi vede privirile tale atât de frumoase. Doar atât, mai departe nu poate ajunge. Leagă-te de Dumnezeu, fii cât mai aproape de El, nu căta la micimea oamenilor, la păcatul lor. Apropie-te de Dumnezeu şi vezi lumina. Atunci vei fi veşnic tânăr, vei fi veşnic frumos. Cu ochii tăi plini de inteligenţă, devii torţă şi deveniţi torţe creatoare ale acestei lumi create de Dumnezeu prin care El vă cheamă să fiţi cu El. Apoi un poem.

Munţii răscoală munţii
Timpul răscoală vremea
Locul aşteaptă să vină sfârşitul
Omul aşteaptă să vină iubirea
Mântuitorul priveşte de sus
Cu ochii de cer şi glas de izvoare
Şi cheamă, cheamă pe sfinţi
Somn…somnul răspunde acum
Peste toată privirea de stele
-Mă duc să-i trezesc,
răspunde în taină un glas de fecior.
-Hai du-te, iată cărarea!
Apare îngerul, ţinându-i făclia în noapte.
Pământul are nevoie de sfinţi
cum are nevoie o floare de soare.
Răspunde feciorul în taină şi şoapte
Prin noapte.
Focul s-a terminat de ars şi Calinic rămâne uimit că i s-a terminat lumina. Se tot întreaba ce s-a întâmplat de nu mai vede să citească şi gândindu-se, tot uitânadu-se la jar îşi dădu seama că lemnele au ars complet. Ieşi afară şi-l izbi lumina lunii în faţă şi un miros călduţ şi dulce de mugur gata să crape a viaţă se auzea în depărtare. În adânc vuietul apei răscolea tăcerea. Stând în picioare se rezemă de zidul de piatră al peşterii şi cu mâna în barbă începu să cânte încet şi din frunză singurătaţii, munţilor, codrului de stejari, stelelor şi lui Dumnezeu.

***

Întotdeauna am asemuit poezia mai degrabă cu filosofia şi teologia decât cu literatura. Forma de literatură care se practică acum e ceva aşa de estompat, se amestecă aceleaşi idei şi aceleaşi întrebări ale existenţei umane, dar în alte forme, mai sofisticate şi goale de conţinut, e o îndepărtare de fiinţa umană. Spre exemplu, oala minune cu microunde. Îmi gătesc mâncarea la ea şi nu la focul de vreascuri sau gunoaie nefolositoare sau paie. Gătesc la curentul electric, la gazele naturale şi la alte forme de încălzire. Parcă literatura scoate în evidenţă urâtul existenţei umane. Şi urâtul este o parte a noastră, o realitate a vieţi noastre, dar uitându-ne mereu la el ne îmbolnăvim şi mai tare. Ori această realitate ar trebuie corectată prin forţa credinţei şi a frumuseţii care ne vine din credinţă, nu descrisă cu lux de amănunte ca să ne şocheze, îmbolnavindu-ne sufletele. Ori literatura pentru mine e foarte strâns legată de harul lui Dumnezeu coborât peste noi, în comuniunea noastră cu El, iar poezia, literatura, cultura în sens larg,
tocmai acest lucru trebuie să exprime, aşa cum e poezia sacră. Tocmai această izbândă a spiritului asupra lucrurilor triviale trebuie să o aducă. Dar cum, printr-o suferinţă şi o muncă permanentă a fiinţei umane. Tocmai această scuturare de imperfecţiunea noastră trebuie să exprime poezia. Ideea poeziei trebuie să fie una teologică, pentru că teologia este cea care-l invită pe om să fie tot timpul cu gândul la Dumnezeu. Filosofia la fel trebuie să fie, parcă ea e mai concretă şi mai apropiată de modul cum Dumnezeu este văzut de fiinţa umană în diferite trepte sau etape ale istoriei sale, care rămâne eternă. Cred că acest lucru trebuie să exprime poezia. Ea trebuie să fie această căutare a drumului către Dumnezeu şi atunci poezia din tine este perfectă şi tu trebuie să lupţi să fii plin de Dumnezeu. Eşti tot mai mult timp în căutarea ta, pentru a putea tinde spre perfecţiune şi asta cât mai mult cu putinţă. Iar după mine un poet desăvârşit este cel care-şi părăseşte toate lucrurile neînsemnate ale lumii, este cel care se leapădă şi de sine însuşi şi-l urmează pe Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul. Asta cred eu că e poezia, această căutare. Iisus a fost poet, un poet mare, un mare poet, un poet desăvârşit, cel mai mare poet al tuturor timpurilor. Este poetul lui Dumnezeu pentru că El însuşi este Dumnezeu. Poezia noastră trebuie să exprime lumina iubirii lui Dumnezeu, îl avem drept model pe Mântuitorul şi din acest
punct de vedere il putem deci şi urma. Şi poţi face lucrul acesta numai dacă eşti călugăr, călugar într-o mănăstire, sau printre miren, dar să duci o viaţă de curaţie şi puritate şi să-l cauţi şi să fii şi să te apropii cât mai mult de Dumnezeu. Lupta e puternică, e crâncenă, dar ea merită să fie dată, purtată. Ce altceva pe lume am putea face mai bun. Să căutăm iubirea lui Dumnezeu. Sunt sigur că acum când noi vorbim despre Dumnezeu, când punem început bun luptei noastre, Mântuitorul este lângă noi iar Dumnezeu din ceruri zâmbeşte. Aşa că feciori şi fecioare să facem acest lucru pentru că altfel nu ni se vor mai părea căile Domnului prea aspre. Dumnezeu să ne ajute, iubiţii mei fraţi şi să izgonim răul de pe aceste meleaguri străvechi şi să întemeiem Cetatea sfinţilor pe Muntele Sfânt al românilor, al nostru.
Şi-au dat toţi mâna, ca haiduci luptători din atâtea armate biruitoare ale strămoşilor şi şi-au pus jurământul de credinţă, de luptă cu răul, în faţa altarului, aici pe pământ şi în fata lui Dumnezeu din ceruri.
-Vedeţi, noi trebuie să facem ceva pe calea luptei, a armelor spiritului şi a gândirii, a creaţiei şi rugăciunii, dar nu cu săbii şi omor de oameni cum se duc astăzi în lume bătălii, de nu mai încetează războaiele. Nu trece o secundă măcar, ca pe pământul nostru drag, care este casa noastră, să nu fie un loc unde să nu fie razboi. Oamenii de astăzi luptă căutând cele
mai sofisticate şi tehnicizate forme de distrugere a fiinţei umane. Strămoşii noştri au fost războinici desăvârşiţi aş putea spune dar lupta pe care ei au dus-o nu a fost pentru a cuceri. Nu au făurit imperii, nu au fost mari în toată lumea, ca romanii, turcii, ca germanii, ca americanii acum. Vedeţi, noi trebuie să dăm o altfel de luptă, pe calea spiritului, armele noastre trebuie să fie rugăciunea, iar izbânda este lumina lui Dumnezeu. Trebuie să-i urmăm pe înaintaşii noştri, să fim războinici, viteji desăvârşiţi, dar împotriva răului nu împotriva omului. Câmpul nostru de luptă să fie spiritual, înţelegeţi.

***

Principalul scop al luptei noastre să fie sfinţenia. Răul, răul, nu poate fi înţeles, el nu are nici o logică, vine de undeva de aiurea, din partea unor minţi bolnave. Răul nu poate fi explicat, el este în afara fiinţei umane, dar a pătruns în gândul omului şi l-a îndepărtat de Dumnezeu. Atâtea războaie, atâtea dezastre, atâtea decimări, câte s-au petrecut de-a lungul timpului, de-a lungul istoriei, nu pot fi explicate. Eu nu pot pricepe răul. Dar cu ajutorul puterii lui negative se distrug vieţi şi se îngenuncheaza popoare. Când apare binele cu puterea lui Dumnezeu răul nu poate fi explicat în tine, pur şi simplu vezi că el nu mai este, a dispărut. Răul se explică numai prin rău…după cum lumina se explică cu ajutorul luminii lui Dumnezeu.

***

Starea de luptă.
-Hei, părinte Emin, eşti cel mai învăţat dinte toţi, dă-i în cap atunci acestui duşman, care ne biruie, nu vezi că vin peste noi, cu o armată întreagă. Hai părinte, eşti urmaşul lui Ştefan, căpitanul oştirii noastre, sunt în oastea de tineri ce-ţi aşteaptă ordinul. Hai căpitane, ostaşii aşteaptă să lupte, dă un ordin şi vom învinge cu săbiile cuvânului asupa râului ce mistuie şi pluteşte deasupra.
-Căutăm eşenta devenirii umane, devenirii noastre întru lumină!!
-Mănăstirea aceasta prin slujba ei este aproape de cer, dar uitaţi-vă părinte Dosoftei spre pământ şi vedeţi câtă nelumină este! Vedeţi.
-Prin creaţia noastră trebuie să luminăm pământul.
-Emin, te rog, pătrunde în vis la fiecare călugăr, mirean, călugăriţe şi fecioare din lume ce sunt desăvârşite şi care au lumea aceea singuratică şi dă-le putere să lupte pe pământ.

***
-Vă spun vouă astea pentru că ştiu că faceţi! Altfel nu aş fi putut să vă spun. În noi trebuie să fie adevărul, în noi înşine trebuie găsit şi trăit, să-l facem să lumineze printr-o chemare din adânc!
-Vedeţi, vedeţi părinte Daniel, sunt câteva lumini jos, pe pământ, dar atât de izolate, haideţi să le unim şi să ne-întâlnim şi lumina va deveni mai puternică.

***

O! A răsărit soarele !
Priviţi, cântă ciocârlia
Şi e atât de cald, şi e atât de bine
Iarba e atât de verde
Şi teiul atât de înflorit
Cad florile de tei
În ritmul tainic al slujbei
Totul e o înălţare la cer
Toate merg spre eternitate
Prin plânsul sublim al suferinţei
Cu fiecare minune blondă de
Floare de tei ce naşte zarea de cântec
Şi mireasmă de sfânt…

***

-Unde ne vom duce părinte Calinic, în uitare, unde se duc toate legendele?
-Vedeţi cerşetori la porţile templului.Vedeţi, priviţi! Daţi-le ceva!
-Ce să le dăm?
-Nu ştiu? Suntem ca ei?
-Nu simţiţi că dacă mai priviţi mult spre pământ devenim mai rai decât ei?
-Ce să le dăm, dar?
-Dar noi ce căutăm de fapt? De ce anume avem nevoie?
-Priviţi!..Vedeţi steaua de sus?! Să înţelegem lumina ei şi să lăsăm ca ea să cadă peste ochii celor de jos care stau cu mâna întinsă.
-Să ne întindem mâinile a zbor spre albastrul înstelat al cerului să zburăm până sus şi să devenim o rază de stea.

***

-Ai o frumuseţe atâta de pură încât e păcat să o pângăreşti căsătorindu-te cu cel ce nu te iubeşte şi nu-l iubeşte pe Dumnezeu.
-Şi la nunta mea a căzut o stea, dar de fapt la nunta mea s-a născut o stea.

***

În templul de lumină al înţelepciunii Emin păşi cu sfială, tânăr monah, de douăzeci şi cinci de ani şi se uită mirându-se că tot ce e aici el cântase în poeziile sale. Tot ce vedea aici nu-i era nou, tot ce vedea aici el trăise în lumea sa de vis şi în lumea gândirii sale, acolo, jos, pe pământ… Nu-i venea să creadă că a devenit Hiperion chiar aşa cum scrisese în Luceafărul său. Sui scările Templului şi intra în bisericuţa din stânga, frumoasă ca o bijuterie şi se închină lui Dumnezeu, se rugă încă o dată Fecioarei Maria, îl chemă pe Iisus în ajutorul său să-i dea forţa să reziste până la capăt, să poată lumina neamul său, căci iaraşi a căzut, iaraşi a ajuns în impas, iarăşi e jos. Veni un înger la el şi-i spuse să meargă la Împăratul Slavei că i-a auzit rugăciunea. L-a chemat Iisus la el şi i-a spus că-i dă voie să meargă să-şi ajute neamul, să-şi ajute ţara, în lupta aceea de pe pământ, dar nu singur, ci împreună cu cineva.

***

-Mergi afară căci îl vei vedea…
S-a închinat Emin şi a ieşit gânditor şi astepta acolo în biserică, pe cel cu care trebuia să meargă. Văzu deodată un tânăr cam de treizeci de ani şi-l recunoscu pe dată, era poetul:
-Măria Ta, Şfefan cel Mare şi Sfânt, tu aici?
-Da! Prinţ al românilor. Eu sunt împăratul lor, aşa ne-au numit ei, ei cei luminaţi. Şi pe tine prinţ te-au numit. Haidem să mergem să mai dăm încă o luptă! Suntem îngeri păzitori ai neamului nostru. Încă o dată să-i ajutăm pe românii noştri, să le trezim conştiinţa lor adormită, căci prea s-au înmulţit prostiile lor. Au devenit numai trup.

***

E un timp istoric veşnic prezent. Suntem în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, marele împărat al românilor. Eminescu marele poet, călugărul Emin, geniul sfânt al românilor, prinţul, unicul prinţ al românilor. Ei se roagă pentru ţară, pentru omenire, luptători şi aducători ai legii noi a Mântuitorului, aici pe pământ şi în zilele noastre. Ceilalţi sunt călugări desăvârşiţi ce se nevoiesc izolat, citind enorm şi rugându-se permanent, cu o cultură vastă, sunt călugări ce au depăşit stadiul cultural al lumii.

***

Poezia Dorinţa ce exprimă teoria înaltă a poetei ce se întălneşte cu Calinic în pustie, după ce poetul trăise clipele acelea înalte alături de marele sfaât, zeul Emin, acolo sus, în peşteră pe muntele sfânt al românilor.

***
Rafaelia continua să-şi scrie drumul şi să-şi gândească devenirea. Era atât de fericită că Dumnezeu i-a trimis semn că poate merge în pustie să lupte acolo cu fortele oarbe ale neadevărului. Ea se întărea mereu prin rugăciune şi parcă un nou sens căpătase căutarea ei, un nou înţeles reuşea să desluşească în această căutare a dumnezeirii, în acest foc lăuntric ce se mistuia prin cuvintele ei lăuntrice. Lacrimile durerii, toate exprimate prin cuvânt de poezie. Era nevoie să fie întru adevăr, pentru ca devenirea să-i fie
totală, avea nevoie de tentativa pustiului. Acolo ea trebuia să cunoască adevărata duritate şi înălţime a luptei cu vrăjmaşul oamenilor. În acelaşi timp acolo putea cunoaşte cele mai înalte momente de unire a sufletului ei cu dumnezeirea prin lumina Duhului Sfânt, pentru că era cu ea Dumnezeu. O bucurie parcă fără margini o cuprinse şi o fericire nespusă persista în sufletul ei. Simţea că se născuse pentru a nu ştiu câta oară şi îi mulţumea lui Dumnezeu că atâta fericire i-a cuprins sufletul. Îi mulţumea că a învrednicit-o pe ea, păcătoasa, să meargă pe asemenea drum prăpăstios şi greu al pustiei.
Rugăciunea ei era parcă şi mai adâncă. Gândurile şi imaginile despre pustie îi veneau mai multe şi mai negre, dar prin rugăciune se sfinţea şi găsea răspuns la toate pentru că Dumnezeu îi dăduse această putere. Abea aştepta să se facă primăvara să plece, să o urmze pe Sfânta Paraschiva şi pe Sfânta Teodora de la Sihla. Aşa au fost şi ele în pustie şi s-au luptat cu vrăjmaşul oamenilor şi au reuşit să se desprindă din toate lanţurile păcatelor, devenind sfinte. Adică perfecte în lumină dumnezeiască. Se ruga tot timpul Maicii Domnului să-i lumineze ei mintea şi să-i arate ce să facă şi Mântuitorului se ruga să-i dea forţa să învingă toate. Simţea cum în ierarhia spiritului mai urcase încă o treaptă. Dar tocmai această înălţime o punea în imposibilitatea de a mai scrie, pentru că nu avea cuvinte, nu putea să exprime ceea ce simţea, pentru că era sfera abstractului divin ce nu are achivalent în sfera concretului lumesc.

***

Fecioara
Cetatea era sus pe stâncă. Zidită din piatră era cetatea. Şi fecioara se îndrepta cu paşi gânditori spre locul unde bătea vântul mai tare. La poalele muntelui curgea râul iar şuvoiul clocotind îşi trimitea săgeţile sunetului până aici sus. Fecioara îmbrăcatâ în alb, cu părul până la pământ, îngenunche pe piatră, opunându-se vântului ce trecea prin pletele ei şi prin hainele ei tremurându-le. Fecioara înălţa mâinile sus, spre cer şi-n această bătaie a vântului apa din jos ridicându-se pânâ la ea prin lumină, o lungi aşa de tare că ea deveni rază de soare. Aşa putea fi văzută de la distanţă, ca ceva ascuns ce contopeşte şi mistuie în sine toată lumina naturii, toată lumina ce se revarsă din cer. Din această contopire se mistuia în sine toată lumina naturii, toată lumina ce se reavărsa din cer. Şi se năştea înăltarea cuvântului la ceruri, dar mai presus de cuvânt e tocmai sufletul ei ce vedea poarta
cerului deschisă şi pe Hristos acolo, pe tronul său, de-a dreapta Tatălui, răspunzându-i rugăciunilor ei. Fecioara era lumină în timpul rugăciunii ei, stând îngenuncheată în această cetate de piatră, sus, în vârful muntelui, unde băte vântul mai tare. Fecioara era îmbrăcată în alb, în tăcere şi rugăciune îi era cuvântul iar răspunsul la toate îi era înţelepciunea ei revărsată prin cuvintele ce le scria mereu căutând să le dea forma cea mai clară, atât cât îi era ei cu putinţă. Lupta în sufletul ei să îşi redea perfecţiunea cuvintelor, pe cât omeneşte posibil şi să exprime frumosul peste toată această tainică asprime a drumului spre Dumnezeu. Sclipirile apei erau ca cele de stele. Era noapte şi fecioara în meditaţia ei permanentă, era cu gândul la Dumnezeu. Îşi aprinse făclia de ceară şi reluându-şi rugăciunile ei citea şi cânta mereu sau scria mereu, descriind drumul ce duce la cer. Focul iubirii de Dumnezeu ce se aprinde în sufletul omului, captând lumina dumnezeiască, devine atât de puternic încât face ca omul cu sufletul lui să fie atât de fericit şi să se înalţe până la El. Şi sufletul lui se prelungeşte în infinit până sus la ceruri, pentru că este infinitul care susţine finitul existenţei omului. Flăcările
devin raze de lumină ce cuceresc cerul, ce prind mâna lui Hristos întinsă spre lume, înălţându-l pe om până la El. Prin această rupere de lumea banalului şi urcarea în lumina dumnezeiască şi în dragostea de Dumnezeu omul nu mai poate vedea lumea decât prin acest drum care duce la creatorul său şi nu şi-L mai doreşte decât pe El, pentru că El devine unicul sens al lumii. Pentru această iubire de Mântuitorul lucrurile devin din ce în ce mai clare dar cu o condiţie, să nu te mai uiţi înapoi. Exact ca Sara săa nu faci. Să faci ca Lot şi fiicele lui care nu s-au uitat înapoi pentru a deveni stâncă de sare în mijlocul mării în care nu trăieşte nici o vieţuitoare.

***

Cãutare
Unde e Iisus?! Unde e Iisus, hei frate!Tu de la El vii! Spune-mi şi mie unde-l găsesc?! Fecioara aleargă cu pletele-n vânt, cu pletele ei despletite. Şi-şi ţine marama pe cap să nu-i cadă, întreaba de Iisus pe oricine vede în cale, pe tânăr şi pe bătrân, pe copil şi femeie, aleargă cu pletele-n vânt şi aleargă, şi hainele-i tremură spulberate de vânt. În faţa ei vede un drum, o potecă de ţară. Nu mai e mult şi întunericul vine. Ştie că Iisus e plecat undeva în pustie să se roage, nu e în sat acum. Păşeşte din fugă părăul din vale şi aleargă spre munţi, aleargă prin iarba şi luna e sus, şi stelele sunt sute şi mii. Toată natura e plină de-un cântec sublim, divin, şi Ilinca plânge şi cântă şi cântă cu ochii spre stele, spre lună, şi aleargă mereu cu capul în nori şi ochii în lună, şi aleargă disperată în munţi. Şi începe să strige prin cântec de se cutremură valea: “Iisusss…Iiiissuusss! Mântuitorule! Unde eşti! Răspunde-mi! Iisusese…Unde eşti! Şi plânge şi aleargă în munţi şi e noapte. A intrat în pădure şi urcă poteca pieptiş. Se ţine cu mâna de crengi şi de creste de stâncă şi cântă, şi cântă!...de pare că inima îi sare din piept. Deodată un om îi apare în cale. Din cauza somnului nu-i aude întrebarea:
-Pe cine cauţi fecioară şi ce-i cu tine aici, puţini pământeni au ajuns în aceste ţinuturi!
-O, Doamne, Iisuse…
-Voiam să Te văd, voiam să-mi vorbeşti, voiam să-mi răspunzi la toate întrebările lumii! Voiam să-mi alungi teama şi spaima şi frica din mine, voiam să fii cu mine şi să-mi vorbeşti, să mă-nveţi, să mă-nveţi ce să fac, să mă-nalţi prin lumină.Voiam, voiam…
Şi lacrimi mari, diamante mici îi luciră în ochi, coborâră pe faţă, se opriră pe piatra de stâncă.

***

Eu nu pot dansa decât ca ciocarlia în faţa soarelui, acela e dansul care mă reprezintă pe mine, dansul acela eu îl caut, dansul şi cântecul ciocârliei în faţa soarelui, cântecul ei şi dansul ei unite toate într-o căutare vreau să fie prezente în mine mereu. Dansul acela şi cântecul ei de fată de împărat nespus de frumoasă, îndrăgostită de soare, îndrăgostită de lumina lui, îndrăgostită de Dumnezeu. Ciocârlia, cea mai frumoasă fată de împărat, îmbrăcată numai în alb, în mănăstirea ei construită numai din raze de soare, de lumină, când apare soarele ea merge fuga, în mănăstire şi îi cântă şi îi slujeşte lui Dumnezeu.

***

Nu părinte, eu trebuie să fiu liberă ca pasărea cerului!

***

Şi ciocârlia e singură când cântă singură cu dragostea ei. Ea, fata de împărat, cea mai frumoasă fată, e îndrăgostită de soare. Ea, ciocarlia, e acum o fată smerita. Nespus de frumoasă trebuie să fie de cântă şi se-nalţă la Tatăl ei din ceruri. Ciocârlia reprezintă zborul rugăciunii. Ciocârlia îi reprezintă pe români, ei au venit la sapă, la coasă, la secere şi-şi înălţau sufletul până la ceruri, pentru că ei erau ţărani tematori de Dumnezeu şi iubitori de Dumnezeu.

***

-Ciocârlia, fata soarelui.
-Căprioara-fata pădurii, fata pustiului, fetica crângului.
Ciocârlia-eu cred că fata aceea de împărat era la români, era românca, pentru că era aşa de frumoasă şi s-a îndrăgostit ea de soare. Eu nu pot dansa decât ca ciocârlia în faţa soarelui, acela e dansul care mă reprezinta, dansul acela îl caut eu, dansul şi cântul ciocârliei în faţa soarelui. Cântecul ei şi dansul ei unite toate în căutare să fie prezente în mine, mereu. Dansul acela şi cântecul ei, cântecul ei de fată fecioară de împărat nespus de frumoasă, îndrăgostită de soare, îndrăgostită de lumina lui, îndragostită de Dumnezeu. Ciocârlia, cea mai pura, cea mai frumoasă fată de împărat îmbracată numai în alb şi prezentă…în împărăţia luminii.

***

O, Doamne, dacă mi-ai da această tărie, această forţă să mă desprind de tot ce-i lumesc şi să simt acel dor nesecat ce mă cheama la Tine, aşa ca Sfânta Casiana, ca Sfânta Teodora, ca sfânta Paraschiva. O, Iisuse, dacă mi-ai da această forţă să mă nasc şi să merg prin iubirea de Tine. Să fiu un om prins cu mâinile sufletului de torţile cerului, de albastrul cerului, aşa să merg eu prin viaţă. Cu ochii minţii mele şi ai sufletului meu şi ai inimii mele aţintiţi la ceruri, aţintiţi la Tine, pentru că şi Tu când erai pe pământ singur, tot aşa erai. Erai cu mintea şi cu inima în ceruri la Dumnezeu, la Tatăl cel ceresc, pentru că Tu însuţi erai cerul. Vreau să mă îmbrac ca Sfânta Filofteia. Soarele a pătruns într-un bob de rouă devenit un gând şi o permanentă căutare a cuvântului, printr-o lumină. Cum, unde, când? Printr-un răspuns venit de undeva din soare. Hei, din soare! Soarele a pătruns, a pătruns într-un bob de rouă şi firul subţire de iarbă mi-a pătruns în priviri şi raza de soare mi-a pătruns în aripa, în aripa gândului meu. Doamne, de e cu putinţă, fă ca dorul din mine să fie mai mare. Doamne, ceva neştiut m-a cuprins, am cântat naturii întregi şi lacrimile nu au curs. Doamne, aş vrea să
fiu ca Tudor Vladimirescu în spirit, să nu mă mai sperie nimic. Şi Doamne, Iisuse, Tu eşti atât de minunat.

***

În sufletul părintelui Natanael e multă lumină dar şi confuzie, şi nelinişte. “Eu caut iubirea şi nu pot trăi fără ea, şi o caut, şi o caut mereu. Sunt aici în poiana lui Merişor şi aud foşnetul frunzelor de argint, frunze ce aşteaptă deznădăjduite picăturile de ploaie. Picături de ploiae ce sunt tot mai rare şi mai rare, iar vântul e acum mai rece, acum mai cald, şi-mi dă fiorii frigului şi fiorii singurătăţii. Gaia parcă mă trezeşte prin ţipătul ei puternic, mă trezeşte din visare. Parcă toate aduc rugăciunea lui Dumnezeu ca să ne dea ploaie.

***

Singurul lucru pe care merită să-l facem în viaţă este acela de a muri. Ceea ce ne-a rămas este credinţa. Iar drumul spre credinţă este drumul suferinţei. Vreau să exist ca şi când nu aş fi, să trec printre oameni neobservată, să-mi mistui focul în tăcerea mea. Să merg ca un abur, ca o umbra, ce nu atrage atenţia la nimeni. Neiubită de nimeni, neurîtă de nimeni, ca şi când nu aş fi pur şi simplu şi să mă mistui atunci când nu voi mai putea suferi. Dumnezeu să fie tot mai aproape de mine, să pot pătrunde în lumea absolută, ideală a lui Iisus şi să merg spre centru, spre centrul de foc, ca o umbră neobservată de nimeni. Mergi spre moarte, prin credinţă, pe drumul suferinţei. Este ceea ce avem şi toate înseamnă iubire! Prin moarte experiem fantasticul adevăr al întâlnirii cu Dumnezeu.

***
Anonima
Rafaela. Ea, Rafaelia, stătea în întuneric, în pustiul ei din lume şi astepta un răspuns de la Dumnezeu. Mai mult o putere în suflet, o idee care să-i dea forţă. Simţea că ea trăieşte pentru Dumnezeu şi asta credea şi despre toţi. Pentru ea toţi oamenii trăiau pentru Dumnezeu. Stătea în chilia sufletului ei. Era întuneric acum şi aştepta ca Dumnezeu s-o lumineze. Cât de mult şi-ar fi dorit ca ea să-I vorbeasca lui Dumnezeu, să-I spuna Lui toate, dar toate erau în zadar, în sufltul ei era deznădăjduită. Şimţea că putea deveni o poetă mare, o poetă adevărată, să-l caute pe Iisus prin poezia ei, aşa ca sfânta Tereza. Dar nu putea să mai creadă în asta, pur şi simplu nu mai putea. Avea nevoie de un model pe care să-l vadă cu sufletul ei, avea nevoie de o putere. Se gândea la Iisus, dar îl pierdea din imaginea minţii ei, din sufletul ei, din gândul ei. Şimţea uneori că poate deveni perfectă, dar neputinţa o îngrozea!
Şi atunci se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere să vrea să ajungă perfectă, să-L caute pe Dumnezeu aşa cum l-au căutat toate sfintele de-a lungul timpului. Dar pierdea repede acest înţeles! Tot timpul se pierdea în ea şi tot timpul pierdea înţelesul rugăciunii. Cât de mult ar fi vrut să fie statornică în ideile ei, dar mai ales să aibă putere! Ceea ce o înebunea şi o făcea să nu înţeleagă era tocmai dorinţa ei de a picta şi mai ales tendinţa ei lăuntrică de-a pune în formă şi culoare ideile din ea. Pictura era un fel nebun de a-şi dori să vadă, să-şi vadă forma ei înterioară, mai ales eşenţa ei lăuntrică, esenţa gândului ei. Picta şi scria! Dar o făcea să înebunească şi să se piardă în ea când nu se putea ruga. Când picturile ei şi poeziile ei îi dădeau sens de rugăciune, era aşa de fericită. Şi cu rugăciunea nu ştia ce să facă pentru că nu se putea ruga.
Nu avea destulă putere să se roage şi mai ales nu putea să înţeleagă de ce trebuie să se căsătorească. De ce trebuie să iubească un bărbat, dacă bărbatul acela nu o iubeşte, aşa cum are ea nevoie să fie iubită, pentru că iubirea e o mare forţă. Neiubirea unui bărbăt o inihiba psihic. De ce nu putea să renunţe la aceste idei? De ce se simţea şi acum după trei ani îndrăgostită de acelaşi bărbăt, de ce nu putea să renunţe la aceste idei? De ce se simţea şi acum după trei ani, îndrăgostită de acelaşi bărbat, care o uitase!? De ce încă se mai gândea la el? Nu înţelegea de ce purta cu ea moartea acelei iubiri, încă nu putea să renunţe la frumuseţea pe care o trăise în imaginar, o durea atât de tare lipsa acelei iubiri, nu putea să devină liberă?! Nu ştia cum să se elibereze de această teroare a sexului! Simţea că patima trupului o învăluia de multe ori cu atâta putere, c-o înebunea! Şi atunci îi era frică de ea. Nu ştia cum să se elibereze!! Îi venea să plângă şi nu putea. Nu înţelegea de ce trebuie să se căsătorească! Dacă un există iubire, atunci un există nimic. De ce s-a îndrăgostit aiurea de cineva care nu are nici o legătură cu sufletul ei şi cu ceea ce este ea? Din prea multă nevoie de a iubi. Bărbatul acela era aşa de departe de ceea ce ea voia să devină şi cu ceea ce simţea. Unde să găsească acum un al bărbăt şi cum să îl găsească, dacă un există iubire, cum să trăiscă această stare de scindare, ce, iubirea e o marfă de schimb, un obiect? Doamne, cătă decădere în lume, în această iubire! Nu există iubire, decât iubirea Ta care ne vindecă şi ne dă putere. Dă-mi Doame iubirea Ta şi să nu mai sufăr.
Rafaelia! De ce mai este încă şi acum îndrăgostită de acel bărbat care e un strain, de ce nu are putere să se rupă de această înşelare, de ce? De ce atâta chin? Cum să-şi elibereze sufletul de asemenea obsesii? Începea să-i fie frică şi să tremure de spaima! Nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea cu ea! Cât de mult îşi dorea să scape! Cât de mult îşi dorea să fie liberă! Se simţea câteodată liberă când se ruga. Dar asta pentru scurtă vreme, pentru că imaginile care-i veneau în timpul rugăciunii o terorizau! Nu le putea alunga! Nu le putea controla! Era pentru ea ceva imposibil de descris.Şi o chinuia sufletul şi i se încâlcea mintea, şi nu mai putea gândi asupra sa şi nu se mai putea ruga. Îi apărea de multe ori în faţă imaginea Mântuitorului crucificat. Atunci nu putea să se roage! Nu putea să conştientizeze aceste imagini şi o cuprindea frica! Nu ştia ce se întâmplă cu ea. Se simţea singură şi se gândea la El, la Iisus, cât de singur era, cât de singur se simţea El în faţa morţii.
Altă dată se vedea pe ea cum stă cu mâinile întinse spre cer şi se roagă. Se roagă la Dumnezeu? Şi după aceea cădea in ea şi se întreba. Oare de ce mă rugam eu la Dumnezeu? Să mă rog ca eu să urc la El. El să mă cuprindă şi mai mult pe mine. Dar cum? Căci totul îmi este necunoscut! Totul îmi este străin de mine?! Cum aş putea să mă agăţ de imaginea lui Iisus dăcă mereu mă pierd în mine şi-L pierd şi pe El din mine! Cum să fac oare ca să fiu liberă? Absolut liberă? Să nu mă mai terorizeze nici un gând vrăjmaş! Să nu mi se mai opună nici o neputinţă, dar cum să fac să fiu tot timpul cu gândul la El! Cum să fac să mă îndrăgostesc de El? Aşa cum îl iubesc pe acest bărbat care nu mă iubeste, să il iubsc pe Dumnezeu, ca să mă vindec, căci numai iubirea lui îmi poate linişti sufletul, îmi poate reda demnitatea mea de femeie. Dar cum să fac să scap de această durere a neiubirii, care mă arde atât de tare şi mă îndepărtează de Dumnezeul meu? Dacă totul mi se usucă în mine şi mă pierd şi simt că mă îndepărtez de Dumnezeu? Oare cum să fac să mă rog neîncetat şi să nu mai plang atâta? Cum să mă eliberez de această suferinţă a neputinţei de a iubi?

***

Ea stătea în camera ei singură şi se gândea acum la el, că era singur, cu Dumnezeu, într-o peşteră, undeva, nici ea nu ştia unde. Nu stătea mai mult timp într-un loc, pleca mereu, de pe-un vârf de munte pe un alt vârf de munte! De la un izvor la un alt izvor! Voia să cunoască tot, tot, toate frumuseţile naturii, tot ce era mai frumos în ţara sa, toate minunile care-l legău pe el de El, le nota, le scria! Era un călugăr nebun! Şi ea era nebună! Ea picta şi scria mereu! Îşi scria toate rugăciunile şi voia să picteze totul, totul din sufletul ei, pe care şi-l simţea nemărginit şi voia să existe prin această nemărginire. De multe ori îşi zicea că ea este undeva, la marginea
unei păduri şi El, Iisus este chiar lângă ea, iar cele mai frumoase gânduri, cele mai minunate imagini de la Iisus vin, El i le spune, de aceea sunt prezente în mintea ei. Ceea ce i se părea extraordinar, era că putea să vadă, să simtă într-o forma nouă cu ochiul ei lăuntric! Acum însă se gândea la el, la Calinic şi se ruga la Iisus pentru Calinic să-i dea putere să fie un călugăr desăvârşit şi să-şi ducă menirea până la capăt şi să se întâlnească împreună acolo, în ceruri! Cât de mult îşi dorea să fie perfectă! Şi de multe ori se gândea :”Oare Dumnezeu e mulţumit de mine? Oare fac bine ce fac? Oare sunt pe drumul pe care-l vrea El? Dacă n-aş fi, cred că Dumnezeu mi-ar
spune, mi-ar arăta că nu este corect ceea ce fac! Cât de mult îşi dorea să fie singură şi să creeze?! Cât de mult îşi dorea ca iubirea ei să fie numai rugăciune! Cât de mult voia să fie cu Iisus! Şi mai voia să fie aşa cum era Calinic, puternic, într-o pădure, dar ea voia să fie o pustnică în lume, pentru că ea percepea lumea ca pe un pustiu.

***

Calinic

Calinic era cu ochii aţintiţi la cer şi voia să primească lumina drept în faţă! Voia să simtă căldura înundându-i ochii, privirile, respiraţia, plămânii, inima, voia să-i fie cald în inimă. Dar mai avea nevoie şi de o altfel de căldură, de căldura rugăciunii, de căldura iubirii pentru Dumnezeu. Asta se muncea el să dobândească aici, lângă peşteră, în această vară! De aceea s-a retras aici, în această singurătate, pentru că voia să-şi descopere rugăciunea! Voia să se înveţe cum să se roage, avea nevoie de acest timp de singurătate ca să poată descoperi în el iubirea pentru Dumnezeu! Simţea că dacă stă izolat o vreme de lume poate ajunge la o curăţenie şi mai mare şi poate scrie altfel! Poezia lui poate căpăta o alta dimensiune, dimensiunea rugăciunii celei mai înalte! Avea nevoie de căldură, de multă căldură ca să se poată
elibera de tot ce-i încorsetează sufletul şi să devină liber, absolut liber în rugăciune şi apoi să creeze cântecul lui înălţat la ceruri. Avea nevoie de această singurătate, de această izolare. Avea nevoie de această perioadă de asceză pentru a descoperi calea, să descopere cum îşi poate elibera spiritul şi să ajungă la forma lui pura. Numai prin oglinda aceasta putea el vorbi cu Dumnezeu. Putea el să se roage. Simţea asta Calinic, căci numai dacă spiritul rămâne pur şi liber poate ajunge la rugăciunea adevărată. Calea, calea spre aşa ceva o căuta Calinic. De ea avea nevoie! De aceea era mut. De aceea nu putea vorbi cu nimeni. De aceea trebuia să fie singur, absolut singur o vreme, şi apoi să vină să spună lumii întregi prin opera lui, care este adevărata libertate a omului şi cum se poate ajunge la ea! Dar mai întâi trebuia s-o descopere pentru sine, trebuia să-şi descopere rugăciunea, dragostea lui pentru Hristos. Trebuia să şi-o descopere şi apoi s-o reverse prin poezie şi să vorbească despre Dumnezeu, despre Hristos, întregii lumii!
Simţea că trebuie să spună ceva lumii întregi, tocmai asta trebuia el să spună lumii, despre Hristos, dar nu el, ci opera lui, creaţia lui. Voia să dea un nou curs umanităţii, lumii întregi! Tocmai această mănăstire în vârful muntelui culturii, luminată cu focul rugăciunii lui, care este viaţa lui, va atrage privirea lumii şi oamenii îl vor descoperi pe Hristos! Hristos a înviat în sufletul omului! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

***

Între toacă şi clopot.

***
A sunat clopotul în cer. Eu l-am auzit.
.

Fotografiile lui victoritadutu

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Panou de comentarii (3 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 12:10pm on Decembrie 06, 2010, Miriam Casian , Maria M.Casian i-a dăruit utilizatorului victoritadutu un cadou...
Cadou
Cu alese ganduri...
La 6:04pm on August 05, 2010, ION IZVOR i-a dăruit utilizatorului victoritadutu un cadou...
Cadou
Cu deosebita pretuire, Ion Izvor
La 2:17am on Iulie 18, 2010, Miriam Casian , Maria M.Casian i-a dăruit utilizatorului victoritadutu un cadou...
Cadou
Împreună, pe un colţ albastru de vis! Cu preţuire.

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor