“- Un pahar cu apa, va rog!” a cerut ea, asteptand pe scaun in fata barului, cu mainile tremurand in buzunare.

Barmanul s-a intors si i-a aruncat o privire intrebatoare. Ce-ar putea cauta o femeie singura, intr-un astfel de loc?

In spatele ei se auzeau zgomotele unui tren ce tocmai intra in gara. In nari ii patrunse mirosul de pamant umed, care ii trezi amintirile de azi-noapte si simti cum o cuprinde panica. Ce-ar fi daca ar urca in tren? Sunt doar doi pasi pana la scari, nu are bagaje si s-ar ascunde foarte usor in vagonul pentru dormit. Nu ar sti nimeni ca e acolo. Ar calatori zile in sir, pana la capatul pamantului, iar acolo, la marginea lumii, ar incepe o viata noua. Si-ar schimba numele in Gloria si ar avea un magazin cu suveniruri. Ar adopta un copil si ar da uitarii tot ce s-a intamplat. Dar cum sa dea uitarii toata viata ei de pana acum? Ce s-ar intampla cu Eric? Ar ramane singur? Nu poate sa il abandoneze pe Eric pentru totdeauna. Pai, cum sa nu? Tocmai a facut-o.

Incerca sa gandeasca la rece si sa cantareasca ce optiuni avea.

Daca ar fugi, ar reusi sa se indeparteze suficient de mult, era convinsa. Tot ce trebuia sa faca era sa se ridice de pe scaunul asta si sa fuga. Daca ar putea sa se miste. Picioarele ii erau paralizate de teama. Nu-si simtea genunchii si nu reusea nici sa intinda piciorul si sa paseasca afara.

Obosise fugind toata noaptea. O ajungeau din urma zgomotele noptii din padurea in care a ascuns cadavrul si avea pamant sub unghii. Observand asta, cu gesturi precipitate isi impinse varful degetelor in buzurane. Paltonul negru de lana ii ascundea petele de sange de pe camasa. Trebuia sa scape de haine. Nu putea risca sa fie vazuta asa.

‘’ Sunt o criminala, gandi Sonia. Am omorat un om nevinovat si nici macar nu imi amintesc cum am facut asta. Daca ma vor prinde, nu vor intelege niciodata si nici nu ma vor crede. Nu am nici o cale de a scapa, decat sa pun capat acum.”

Deasupra barului se afla un motel. Ar fi mai simplu sa se cazeze. Era locul perfect pentru planul de rezerva pe care il avea.

Vagonul incetinea odata cu intrarea in gara si ea stia ca linistea locului in care se afla va fi inlocuita de oameni si bagajele lor. Printre acestia puteau fi si ei, cei ce o cautau.

Nu trebuia sa fie gasita. Nu se putea lasa gasita, iar daca risca macar o secunda sa fie vazuta, atunci...

Iar oamenii! Nu ii putea suporta. Acum nu se mai putea increde in nimeni. Nu putea povesti nici macar unui suflet prin ce trecea si mai ales ca avea atat de multa nevoie de un sfat. De ajutor sau macar consolare.

‘’Consolare? Nu merit sa fiu consolata! Sunt o criminala… Cum as putea vreodata sa mai dau ochii cu Eric? Ce ar crede, oare, despre mine?’’.

Nu il iubea pe Eric, dar il respecta. Cand se gandea la el, nu simtea acea iubire mistuitoare, care te consuma si te face sa intr-o permanenta stare de vis. Cu el nu era pe un norisor. Nu-l visa cu ochii deschisi. Nu, era o iubire cuminte, linistita. Il avea ca si prieten de calatorie prin viata, si l-a ales tocmai pentru ca alaturi de el ducea o existenta linistita. Fara griji. Fara urma de gelozie si scene penibile. Erau foarte buni prieteni, iar ea stia ca oricand s-ar fi putut baza pe ajutorul lui, in orice situatie. Si atunci, de ce a fugit de el, azi dimineata? De ce nu a ramas sa ii povesteasca ce s-a intamplat, sa ii ceara ajutorul? Eric nu putea fi implicat in asa ceva. Nu putea sa ii ceara sa isi incalce principiile, sa isi puna in pericol cariera si integritatea pentru ea. I-ar fi distrus viata facand asta. Dar acum va trebui sa fuga si sa se ascunda, pana cand vor uita de ea. Va uita Eric de ea, oare? Va reusi sa renunte sa o mai caute? Poate scrisoarea pe care i-a lasat-o inainte sa fuga ii va fi de folos. Poate Eric o va detesta pentru ce a facut si poate ca va ascunde intr-un sertar intamplarea si amintirea ei.

Se hotara sa urce la etaj si sa ia o camera la motel. Daca nu va avea curaj sa mearga prea departe, macar va dormi la noapte iar maine va lua o decizie.

Cand a deschis usa de la intrare, o femeie cu parul ciufulit si rosu statea la receptie. Privea plictisita la televizor si nici nu a ridicat ochii cand ea s-a apropiat de birou.

- Buna seara!

Receptionera se vazu nevoita sa-si dezlipeasca ochii de la televizor si ii arunca o privire deranjata.

- Mda. Ce doriti, domnita?

- O camera pentru aceasta noapte, va rog.

- Aveti animale de companie?

- Nu.

- Copii?

- Nu.

- Sunteti singura?

- Da.

Chiar nu o vedea cat era de singura..? se intreba Sonia.

- La  7 dimineata trebuie sa eliberezi camera, ai inteles, domnita?

- Desigur. Cat face?

Receptionera o privi din cap pana in picioare, ca si cum ar fi vrut sa-i estimeze averea dupa aspect. Nu vazu decat o femeie speriata, fara bagaje, cu hainele murdare. Ochii albastri straluceau, iar lumina din camera ii adanceau cearcenele. Buzele subtiri si stranse aratau de parca s-ar fi fortat sa nu planga. Putea sa fie si o cersetoare, care sa nu aiba nici un ban in buzunar, incercandu-si norocul la ea pentru o noapte cu un acoperis deasupra capului. Dar dupa trasaturile fetei ghici ca nu era o femeie de rand. Nu gasea nici un rid pe fata ei, de parca nu ar fi avut niciodata griji.

- Ne socotim dimineata, dupa ce te trezesti, domnita.

Sonia Wilderbaum se arunca pe patul asezat cu fata spre fereastra. Fereastra inchisa, draperiile trase. Nu putea risca sa fie vazuta din strada. In sfarsit, singura si in siguranta. Cel putin pentru moment. Ce mult i s-a schimbat viata in ultimele douazeci si patru de ore! Se privea in oglinda si nu se recunostea. Privirea aceasta de fugara, ochii speriati, cautand orice detaliu si mereu in alerta, inima stransa, toate astea nu erau ale ei. Fiinta asta in care s-a transformat nu era ea.

Inchise ochii si se gandi ca poate asa va reusi sa se trezeasca intr-o zi normala din viata ei, insorita. Sa iasa in gradina si sa asculte zgomotele diminetii. Sa respire aerul curat, de tara si sa se bucure de viata. Sa ii aduca lui Eric pe terasa cafeaua de dimineata, in timp ce el si-ar citi preocupat ziarul, nemultumit de faptul ca a scazut foarte mult valoarea actiunilor de la bursa.

Dupa micul dejun, sa se ascunda in gradina, printre florile ei, si sa petreaca acolo dimineata, ingrijindu-le.

In schimb, cand a deschis ochii, s-a trezit in acest cosmar care nu semana deloc cu viata ei.

Se gandi sa reia in minte sirul intamplarilor care au adus-o aici: a plecat de dimineata in graba la florarie. Iubea florile si ii placea gandul si sentimentul ca are mica ei afacere, impletita cu pasiunea pentru flori. Si-a petrecut acolo toata ziua, printre comenzi, buchete, pachete si clienti. Nu a avut timp toata ziua sa il sune si sa il intrebe ce face, cum este ziua lui. A fost atat de ocupata, incat a uitat de el. Si cat de mult regreta acum ca nu a facut asta. Ar fi fost poate ultimul ei gest de afectiune pentru el. S-ar fi simtit iubit. Dar la ce mai sunt bune acum regretele, cand si-a luat deja la revedere de la el?

Inapoi acasa s-a intors pe jos, tinand in brate un buchet imens de flori. Era incantata pentru ca reusise in mica ei sera din spatele magazinului sa incruciseze o tulpina de tuberoza cu una de crini si ii iesise o planta unica in lume. A crescut-o si a perfectionat formula luni de zile, ca acum planta sa infloreasca si sa imprastie un miros puternic si greoi, care ii umplea incaperile cu aroma sa. Era mandra de inventia ei si vorbea despre floare ca despre un copil. Copii cu Eric nu avea. Era prea tarziu pentru copii. Daca nu ii faci atunci cand trebuie, la inceputul casniciei, cand esti inca tanar si ai rabdare, la patruzeci de ani nu mai ai aceasta optiune, nici daca ti-o doresti.

Dar ea nu isi dorea acest lucru. A considerat intotdeauna copiii draguti, insa doar de la distanta. Pacat ca toti erau mofturosi si prost educati. Avea astfel de exemple chiar in cercul ei de prieteni si culmea, erau copii de profesori. Doamna Gerbert, spre exemplu, respectata profesoara de filosofie din micul lor oras, avea o fiica de paisprezece ani, care isi facea cunoscuta intrarea in adolescenta. Da, acest fapt trebuia cunoscut de intregul cartier prin faptul ca asculta un soi de muzica pentru oameni nebuni, considera Sonia. O imbinare intre chitara si alte instrumente care scoteau niste zgomotele infernale, de oameni posedati. Ce Dumnezeu ascultau tinerii din ziua de azi? Unde erau concertele lui Bach? Nu mai asculta nimeni Nocturnele lui Chopin. Infara de muzica, domnisoara Gerbert isi picta unghiile si ochii in negru, probabil consumand cate un creion kohl la fiecare utilizare. Doar bunul simt si educatia primita de mica au oprit-o pe Sonia intr-o zi, la una din vizite, sa ii ofere in dar un pumn de carbune, impreuna cu sugestia de a-l utiliza in astfel de scopuri. Eric ramanea intotdeauna tacut si impasibil la reactiile si cuvintele ei, dupa ce musafirii plecau.

El o vedea ca pe o adolescenta intr-o faza trecatoare, ratusca cea urata in drumul spre transformare.

Ea o vedea asa cum era, cel mai probabil. Insolenta, mofturoasa si foarte alintata de familie. I se permitea orice, sub pretextul unei stralucite inteligente. ‘’Va fi un geniu, copila mea.’’, sustinea doamna Gerbert.

Sonia era de alta parere. Nimic bun nu va iesi din fata asta. Lebada cea frumoasa si gratioasa va imbatrani pana cand ratusca cea urata se va hotara sa ii imbrace haina.

Cateva batai inusaii rupse firul gandurilor. Auzi bataile, dar nu se ridica din pat. Isi simtea corpul prea greu si obosit. Stranse ochii mai tare si merse mai departe.

In acel orasel era o casa. Casa lor. In casa, in camera de zi, se afla o masa, asezata in mijloc. Pe masa lenevea o vaza goala, incalzita de cateva raze de soare. Cand intra in camera, Sonia vazu vaza goala si o umplu cu apa. Aici vor sta florile ei, in vaza la soare.

De la magazin cumparase un peste si cateva legume, isi dorea sa prepare o cina draguta la lumina lumanarilor, sa il surprinda pe Eric. In momentul in care cutitul trasa o linie adanca in stomacul pestelui, auzi cum suna telefonul.

- Da? raspunse Sonia.

- Sonia, te-am sunat sa te anunt ca voi intarzia in seara asta. Sa nu ma astepti cu cina.

- S-a intamplat ceva, Eric? Mana ei se crispa pe telefon, asteptand un raspuns.

- Nimic grav. Avem un pacient la sanatoriul din Uphill care a scapat de sub control. A reusit sa se ascunda la controlul de seara si a fugit.

- Avem un fugar care ar putea sa se ascunda in oras ?

- Da. Tot personalul din Uphill incearca sa il gaseasca acum. Nu s-a facut inca nimic public, nu vrem sa alertam populatia. Nu cred ca a reusit sa ajunga prea departe, avand in vedere hainele in care era imbracat si starea in care se afla. Sonia, te sfatuiesc sa ramai in casa in seara aceasta.

- E cazul sa-mi fac griji?

- Nu stim inca, trebuie sa ajungem la sanatoriu si sa-i verificam fisa medicala si istoricul. Nu vreau sa iti faci griji prea mari, insa ia in considerare sfatul meu, cel putin pana ajung si eu acasa.

- O sa dureze mult, Eric?

- Draga mea, daca nu il gasim in noaptea asta, va trebui sa il cautam fara oprire.

- Am inteles. Sa ai grija. Suna-ma cu noutati, cand poti.

Acum va trebui sa isi prepare cina singura, se gandi Sonia. Va trebui sa stea singura in casa si sa aiba grija ca toate usile sa fie incuiate. Acel barbat putea sa fie periculos.

Vizualizări: 102

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Andreea Rau pe Ianuarie 22, 2012 la 10:28pm

Va multumesc :)

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Ianuarie 21, 2012 la 4:49pm

Un stil alert, captivant, frumos! Felicitari!

Comentariu publicat de Andreea Rau pe Decembrie 7, 2011 la 4:43pm

Multumesc, multumesc :)

Sa fie!

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Decembrie 7, 2011 la 11:06am

scrii bine, scrii legat,fără floricele.baftă!

Comentariu publicat de Andreea Rau pe Decembrie 5, 2011 la 10:53am

Multumesc pentru recomandari, o sa tin cont de ele :)

Comentariu publicat de Andreea Rau pe Decembrie 4, 2011 la 3:32pm

Asa e. Uneori simtim nevoia sa fugim. Mai ales de noi insine.

Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Decembrie 4, 2011 la 2:48pm

Da. Ne vine câteodată să fugim,chiar dacă nu am ucis decât ziua care a trecut! Felicitări!

Comentariu publicat de Andreea Rau pe Decembrie 4, 2011 la 8:26am

Multumesc pentru incurajari! O sa continui, atunci :)

Comentariu publicat de Liviu Gogu pe Decembrie 3, 2011 la 11:50pm

Aceasta nu-i doar exerciţiu... e proză adevărată! Felicitări şi ... aştept cu nerăbdare, urmarea.

Comentariu publicat de Andreea Rau pe Decembrie 3, 2011 la 8:02pm

:)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor