Dragostea

E întuneric la depozitul de fier vechi. Portarul a adormit în cabina de serviciu, cu picioarele pe masă, sprijinindu-şi şosetele maro, rupte la călcâie, de bucata imensă de slănină înfăşurată în „bilete de voie”. În curte, un felinar schizofrenic, gălbui, zgârie asfaltul, într-o tentativa eşuată de a-l viola. Câinii de pază îşi lăbărţează testiculele pe imaginate femele. Somn gelatinos, cu gust de savarină siropoasă, învechită.

În Daciile fără capote, cu cauciucuri dezumflate, s-au instalat femeile. Îmbrăcate-n rochii verzi, lungi, cusute cu fir auriu, dânsele, greoaie, fac echilibristică pe arcurile banchetelor din spate. Uneori cad în arcuri şi-şi prăfuiesc corsetele sau îşi pocesc ghetuţele cu tocuri subţiri şi şireturi scumpe. Atunci ei, „salvatorii”, bărbaţii, sar gardul. Intră în curtea depozitului, atraşi de chiloţeii tip budigăi pe care-i observă, cu binoclul, sub transparenţa rochiilor. Îşi întind braţele şi le ajută pe cucoane să se ridice. Doamnele, domoale, îşi pocnesc oasele, dezmorţindu-se. Zâmbesc ca nişte obsesii spurcate ce sunt!

În fiecare maşină, zace câte o pereche de ţâţe fieroase. Femeile îşi lungesc degetele inelate, iau ţâţele de pe bordul maşinii şi le lipesc, cu salivă, de piept. Pe oglinda laterală atârnă cârlionţi negri, femeile îi iau în pumnii micuţi şi îi lipesc, tot aşa, pe sub rochii, deasupra pulpelor, la mijloc. Fetele bătrâne se mai şi machiază cu dermatografe unsuroase, îşi întind, pe pleoape, firicele de sclipici în reflexe rogvaiv, apoi ascund fardurile în frâna de mână şi sub acceleraţie. Pe buze au ruj strident, îl pipăie cu limba, îl gustă – da, sunt satisfăcute. Tacticos coboară din maşini ca să-şi aleagă amanţi. Bărbaţii, aliniaţi în şir indian, fac pe „curtezanii”: unii zâmbesc pe sub mustaţă. Alţii îşi mişcă fesele în ritmuri asiatice, sau trag cu ochiul, aruncând steluţe în privirile doamnelor (ceva asemănător cu artificiile scânteiate neaşteptat de troleibuze, atunci când îşi ating antenele de sexul firelor electrice). Ele se apropie încet, aud bătaia ritmică a tocurilor pe cimentul obosit. „Hau”, zice Lili, căţeaua portarului. „Hei, n-auziţi? Am făcut hau. Hau hau hau!” Dar tocurile, încăpăţânate, bat toaca. Nici că le pasă de „Hau”. Sau îndrăgostelele sunt „in love”, vorba şcolarilor.

Chiar acum o femeie desenează un cerc pe asfalt, îl împarte în bucăţi egale, ca nişte felii de tort şi mâzgăleşte acolo numele bărbaţilor. Apoi eu mă aşez în centrul cercului şi-arunc o minge în aer, strigând: „La foc, la foc, să vină, să vină C.!” Şi C. se apropie de mine, mă ia de mânuţă şi ne oprim pe bordură.

Celelalte femei îşi urlă infernal amanţii: „Să vină, să vină Tavi, Dan, Radu...” Mingea, în cădere, se loveşte de câteva ori de asfalt şi alunecă, diafan, în spatele cauciucurilor sparte. Amorezează cu ele (i se făcuse poftă).

Doamna Adela s-a aşezat lângă Tavi, pe o bară de bătut covoare. Ţine ceva în mâini şi, din când în când, îşi întinde arătătorul, până-l loveşte de fundul paharului cu pască şi începe să-l lingă, odios, râzând. El îşi continuă poveştile. „Semeni cu o lostriţă”, îi spune. Încă o înghiţitură de vin, ca şi cum trupul şi sângele s-ar mutila (sadomasochiştii!) aşa, pe nesimţite. Tavi şi Adela încep să desacralizeze. Se strâng în braţe de foşnesc toţi hormonii din cartier, se lostriţesc zdravăn, sprijiniţi de o maşină veche din parcare. Pasca este consumată înainte de a expira, înainte chiar de a fi bună de tipar. În acea stare, de zbor frânt, Adela şi Tavi şerpuiesc jalnic, alunecă pe trotuar, pe umbra reclamei roşii a Complexului Universal. Trecem pe lângă ei şi le furăm paharul cu pască. „De Paşti se doarme, nu-i aşa?” îl întreb, sfioasă, pe domnul Pască. „Nu, nu, nu, nu trebuia să spui asta. Hai, nu fi...”, îmi zice. „Cum să nu fiu?”. Însă domnul Pască, ghemuit în cilindrul gălbui, de plastic, nu-mi răspunde. Nu aştept nici o explicaţie, îl beau înainte de-a apuca să mai spună ceva.

Amantul meu are mustrări de conştiinţă. Se spovedeşte, apoi mă strânge în braţe. Lângă noi, Irina şi Radu, androginizaţi sublim (căci ea s-a strecurat în haina lui, el în fusta ei şi-acum au, împreună, 2 capete, 4 mâini şi 4 picioare), zâmbesc. Doamna îi propune bărbatului să facă o plimbare prin cimitir. Noi, plictisiţi, ne hotărâm să mergem cu ei. Ieşim din depozit şi urcăm pe lângă morminte negre. Ne aşezăm pe o băncuţă îngustă, faţă-n faţă cu androginul întins ca un cadavru pe lespedea de piatră, rece. Îmi sărut, pe furiş sau nu prea, iubitul. C. mă îmbrăţişează puternic şi-mi spune că voia să facă asta de mult timp, aflu, cu efect întârziat, că mă spionase de câteva zile prin binoclul antic, cumpărat din oser. Ştiam, oricum, toate astea, dar sunt fericită să aud cuvintele rostite de el, rostogolindu-se ca nişte rulmenţi, spre urechile mele. Îi ating, sfios, epiderma. Îmi plimb vârful limbii peste buzele lui mov. Îl gust. Fiindcă suntem timizi, ne ascundem în gluga hainei sale şi stăm aşa, nemişcaţi, foarte, foarte apropiaţi. Ni se face frig, natura ne stoarce de orice fel de căldură. Îi lăsăm pe Irina şi Radu în cimitir, încă îmbrăţişaţi. Bântuim pe străzile umede, coborâm la subsolul unei clădiri, unde descoperim un colţişor izolat, pat nupţial metamorfozat în trepte. Ne aşezăm şi ne iubim frenetic, pasional (el nu vrea să creadă că avem totuşi o cameră numai a noastră). Stăm pe covor şi jucăm şah, eu sunt regina, el nu-mi spune ce este. Urmează îmbrăţişarea, „sunt al tău”, zice, şi ştiu că îi era teamă de asta, dar s-a întâmplat. La urma urmei, trăim în prezentul fantomatic, plin de incertitudini. Să-l cred pe cuvânt?

Avem chef de o plimbare. Reuşim să ajungem până la colţul străzii şi acolo, în intersecţie, ne ciocnim de o mulţime de maşini invizibile, umplute cu amanţi. Dintr-o Dacie veche, care tot claxonează, coboară L. şi C. Se apropie de noi, învârtindu-se ca şi cum ar dansa. Nu ne privesc, dimpotrivă, lucru care mă irită, trec prin noi, bălăngănindu-se şi sărutându-se din ce in ce mai iraţional. Îmi spun, în sinea mea, că vor să facă dragoste, şi că acolo unde este iubire, raţiunea nu are ce căuta. Le aud şoaptele, ea spune „de ce nu vrei să fiu a ta?” şi i se răspunde că s-ar putea să se complice prea mult, mai sunt şi celulele prea ameţite uneori, se mai nasc şi monştri etc. etc. Nu mai vreau să-i ascult, prefer să simt respiraţia iubitului gâdilându-mi urechea. „Danga langa, langa danga / sună-n asfinţit talanga”, îi cânt bărbatului şi plecăm. Ajungem iar la depozitul de fier vechi, descoperim, pe jos, un stilou şi simt nevoia să-i scriu: „Distanţele dintre două puncte oarecare din spaţiu sunt relative, adică depind de sistemul de referinţă din care sunt măsurate. Aceste distanţe au valori maxime în sistem propriu”. Cred că între noi nu există nici un fel de distanţe, asta pentru că sunt în el, într-o cămăruţă din suflet, m-am instalat, confortabil, într-un fotoliu, zac goală şi-l aştept să mă devoreze. El, bărbatul, s-a ascuns în urechea mea, între ciocan şi „nicovală”, nu e comunist defel... Stă, comod, în ureche, dezbrăcat, da, e foarte frumos. Îşi întinde mâna pe o pătură albastră şi-şi mişcă degetele sublim.

Se-apropie ziua mea de naştere. El împachetează cadoul, îmi oferă o mână, ca să dorm pe ea, să-mi aşez minţile în palma sa. Eu, pregătindu-mă pentru Crăciun, îi ofer un picior. „Şi ce-ai să faci cu el?”, îl întreb, zâmbind. „Am să-l dau la câini” şi râde.

Continuăm să ne amorezăm pe noi înşine. Vorbim despre mâncare, îmi cumpăr o brânză „topilă” şi mă topesc de tot, ca şi-atunci când l-am văzut în pragul unei oarecare uşi, înconjurat de mulţi indivizi zâmbăreţi şi tare mi-a plăcut „ţigăncuşa” de pe buzele lui. Ha.

Se apropie de noi doamna Dana, cu Mihai. Auzim muzică de lăută, probabil de la vreo nuntă. Da, îi şi vedem pe miri, cam bătrâni şi în stare de ebrietate.

„Veniţi cu noi”, zice Dana, în timp ce se străduieşte din răsputeri să-şi lărgească puţin corsetul. Ne alăturăm alaiului nupţial, bălăngănindu-ne de pe un picior pe altul. Fusta mea, cu trenă lungă, şterge polenul păpădiilor care n-au să crească niciodată în depozitul de fier vechi. Perlele veritabile lucesc la gâtul meu, care nu le va purta niciodată. Şi verdele bluziţei nu vrea să se identifice cu înverzirea naturii. C. crede că e toamnă, eu ţin morţiş să-l conving că e primăvară. „Dar nunta? Nunţile se ţin doar toamna”, îmi spune. Aprob timid. În sinea mea ştiu că e primăvară. Şi-mi place enorm să sfidez natura.

Intrăm în maşina scheletică, schelălăind. Câţiva licurici s-au instalat pe parbrizul din faţă şi ne spionează. Studiem cuplurile de amorezaţi, care se joacă de-a mama şi de-a tata. „Ora 10 a sosit, omul negru n-a venit”. Râsete. Tanti Ţunţi renunţă la hainele de gală, rămâne goală, doar cu nişte adidaşi în picioare. Apoi se aşază în cercul împărţit în felii şi, în loc să-şi strige amantul, face pipi. Băltoaca dintre adidaşii ei roşi şterge, discret, liniile desenate cu cretă BCA. „Doamnelor şi domnilor, spune piţigăit, nu-i aşa că n-aţi văzut nimic?”. Nu i se răspunde, ceilalţi încă dansează printre bucăţi de fier vechi, fac piruete şi zâmbesc strident. Un domn mai curajos s-a căţărat pe firele electrice şi brusc s-au stins luminile în tot cartierul. Licuricii de pe parbrizul maşinii tremură de frică. Pâlpâie din ce în ce mai stins, de teamă să nu fie ucişi. Eu şi C. suntem, în sfârşit, doar cu noi înşine. Domnul mă trânteşte pe banchetă şi se apleacă asupra mea, sărutându-mă pătimaş. Pieptul său luceşte în genericul emisiunii. E cald şi bine în îmbrăţişarea noastră.

Afară ninge discret. Lili, căţeaua, se ascunde sub maşină, în toba de eşapament. Geme de frig. Cuplurile de îndrăgostiţi ancorează maşinăriile Dragostei în diferite conducte, arcuri sau maşini ruginite. N-a mai rămas aproape nimeni afară. Doar tanti Ţunţi, bătrâna, zburdă ca şi cum ar avea 19 ani, prin curte. Îşi întinde braţele spre cer, bolborosind aiurea. Este ninsă. Tremură. Deschid repede uşa îndoită a maşinii şi o aduc înăuntru, la noi. Pornesc motorul şi îi fac un ceai cald. „Mulţumesc, dragu’ mamii”, îmi şopteşte, fragil. Bea din sticluţă (trebuia să cumpăr de la Complexul Universal câteva ceşcuţe, dar n-am avut suficienţi bani) şi-adoarme între noi. Peste pântecul ei supt, L. şi C., în trupurile noastre, se ţin de mână. Într-un târziu, tanti Ţunţi se trezeşte, râde molcom, arătându-ne ultimul dinte pe care-l mai are în spatele buzelor rujate în roz şi spune: „Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru atenţie, la revedere!”. Deschide uşa, coboară şi-o suflă vântul, până departe, pe alte tărâmuri. Rămânem, în sfârşit, doar noi doi, într-o gogoaşă amoroasă şi... naştem mătase. Afară ning, albe, dragostele noastre.

Vizualizări: 74

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Mihai Katidas pe Ianuarie 17, 2016 la 9:15pm

realitatea are nevoie în experienta ei traumatizanta de  protecția imaginarului,de acea zona în care își poate reface  diformitățile inerente,uneori și imaginarul la rândul sau ne solicita  o alternativa,un supra imaginar  în care încadrez "Dragostea"...poate greșesc,poate e doar un gând și atât...cu toată prețuirea și cine știe, voi lectura cu aceeași placere și pe viitor texte ale Laurei HR

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor