Bolovanul%20lui%20Sisif%20de%20C.%20St%C4%83nescu-%20revista%20CULTURA.doc Top of Form Bolovanul lui Sisif Articol aparut pe 13:06:2013, in sectiunea Cultura literară . Autor: C. STANESCU        …

Bolovanul%20lui%20Sisif%20de%20C.%20St%C4%83nescu-%20revista%20CULT...

Top of Form

Bolovanul lui Sisif

Articol aparut pe 13:06:2013, in sectiunea Cultura literară .

Autor: C. STANESCU

          A stârnit stupefacţie şi rumoare, dar şi o mare supărare unora din fosta redacţie a „Adevărului“ din anii ’90 un scurt eseu al inconfundabilului Cristian Tudor Popescu. Eseul se întitula „Ziaristul, ca şi securistul…“ şi fusese publicat, fără viza organelor superioare (!), în „Adevărul literar şi artistic“. Cum adică?! Pe cine „viza“?! Ce-are „securistul“ cu ziaristul?! Are multe în comun: colectează de peste tot informaţii de tot felul şi, după ce-şi redactează informaţia, o livrează. Cui? Răspunsul la această întrebare îi separă radical, deşi, până în 1989, mă tem că şi după  aceea,  cei doi au mai continuat să convieţuiască într-unul singur, spre binele siguranţei naţionale a statului român, cum puturăm afla dintr-un raport al CSAT trimis superiorilor de la Bruxelles. Însă teoretic, doar strict teoretic, desprinderea ziaristului de securist e decisă de ţinta informării: ziaristul se adresează cititorilor, opiniei publice pe care o informează, iar securistul, se ştie, informează „organele superioare“.  Mijloacele pot fi asemănătoare, scopul e fundamental diferit şi opus.     Pe Ştefan Goanţă l-am cunoscut înainte să fiu ziarist, în timpul studenţiei, între 1957-59, la Filologia bucureşteană, de unde a dispărut repede, prin exmatriculare, ajungând tocmai în Sălaj. Ca ziarist, după 1962, făcusem, cum se spune, pârtie la Zalău, în numeroase documentări pe teren. L-am reîntâlnit acolo, în instituţiile reţelei culturale din judeţ şi în presa locală. Era între altele colaborator permanent la „Caiete silvane“, la care a continuat să publice şi după 19 octombrie 2010, când, mutat cu familia în Liebling din judetul Timiş, se stinge din viaţă. În „Caiete silvane“ citesc în ultimii ani, chiar într-un număr recent din revista sălăjeana, meditaţiile şi reflecţiile lui, mioritice, despre arta de a trăi, despre decenţa existenţei, a scurtei treceri printr-o lume plină de capcane, tentaţii, ademeniri. Vorbeam despre ele când ne întâlneam la Zalău, unde scria întruna lucruri nepublicabile atunci: povestiri, romane, piese de teatru. Convenisem că-şi amână, deliberat, dar de nevoie, debutul, adevăratul debut. Scrisese în adolescenţă, pe la 17-18 ani, un roman voluminos şi „realist-socialist“, intitulat „Noi, talpa ţării“. Din fericire pentru el, şi pentru talentul său indiscutabil, odioasa cenzură i-a amânat acest debut: i-a făcut, s-ar zice, un serviciu…

          Iscată cu mai bine de un deceniu în urmă de regretatul Alexandru George, o discuţie despre debuturile amânate din pricina comunismului se vădea chiar în ceasul declanşării ei aproape fără obiect: pentru simplul dar temeinicul motiv că cei mai mulţi autori care au reclamat această „cortină de fier“ editorială n-aveau în realitate ce să amâne. Iar evoluţia ulterioară a debutului amânat din pricina invocată n-a putut nici ea confirma talentul „înăbuşit“ de comunism: în covârşitoarea majoritate a cazurilor, talentul era ca şi inexistent. De cele mai multe ori, fie că vorbim de o alegere liber-consimţită, fie de una constrângătoare, practicată de cenzură, „amânarea“ debutului s-a vădit mai mult o profilaxie benefică pusă în serviciul igienizării producţiei editoriale şi a climatului literar. Abia acum, la atâţia ani de la căderea comunismului, invazia barbară a debuturilor nule, ca simptom al grafomaniei de care e cuprinsă populaţia „scriitoare“ pe hârtie şi pe bloguri din România, ar face imperios necesară o cenzură severă, cu amânarea sine die a debutului lipsit de orice viitor. Pornind însă de la cazul său special, ilustrul scriitor Alexandru George a aruncat în spinarea comunismului şi una din foarte puţinele culpe ce nu-i aparţin acestuia ori, spre a-i mai linişti pe anticomuniştii de profesie, îi apartine doar într-o mică şi neglijabilă măsură. Să mai spun că, în cazul său special, admirabilul critic şi eseist Alexandru George – autorul celei mai strălucite şi neegalate exegeze de tip romanesc asupra „vârstei medievale“ a poetului Tudor Arghezi („Marele Alpha“, 1970) – n-a fost nici pe departe ajuns din urmă, necum egalat de romancierul cu acelaşi nume la care a ţinut atât de mult?! Şi ca el sunt mai mulţi autori cu „debut amânat“, trecuţi ilicit în contul unei aşa-numite „generaţii de sacrificiu“. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că o „generaţie de sacrificiu“, cu debut amânat, lipseşte dintre „crimele“ imputate comunismului, ci doar că ea nu-i compusă din scriitori ca Alexandru George – un romancier, dar mai ales critic şi eseist strălucit împlinit şi afirmat cu tot ceea ce a putut să-l împlinească şi să-l afirme în timpul comunismului al cărui adversar inconturnabil a fost, cu toate acestea, de la început şi a rămas până la sfârşit. De un debut amânat, ca o alegere decisă liber şi consimţită din cauza comunismului se poate vorbi în cazul unui Niculae Gheran şi al altora similare cu al lui care pot alcătui într-adevăr o generaţie de sacrificiu, cu talentul dosit şi protejat în aşteptarea unui timp mai bun. A mai apucat să prindă această vreme favorabilă prozatorul şi dramaturgul Ştefan Goanţă din Zalău (dar nu numai de acolo!), despre care a început să se vorbească (scrie) nu atât cât ar trebui şi nici aşa cum ar merita. Se confirmă şi în cazul său că într-adevăr provincia literară ajunge mai greu şi uneori – deseori! – nu mai ajunge deloc la Bucureşti. Romancierul de care vorbesc s-a născut la 11 martie 1933, în Nuntaşi-Istria din judeţul Constanţa şi debutează cu adevărat în 1993 cu romanul satiric şi „parabolic“ (cf. Constantin Cubleşan) „Altarul de nisip“: aşadar, un debut tardiv, la 60 de ani. Urmează, în avalanşă, romanele „Patul de zăpadă“, „Vinul de piatră“, „Zodia Ţârului“, „Popescu E Napoleon“ (3 volume), o carte de „teatru“, o culegere de proză scurtă, „Moartea e facultativă“. S-ar zice că a scris cu sufletul la gură şi în pas alergător, prinzându-şi timpul din urmă şi murind, ca totdeauna, o dată cu el. O producţie romanescă impresionantă, scrisă într-un ritm galopant, de un bătrân viguros pe care-l cunoscusem, abia ieşit din adolescenţă, ca pe un tânăr semeţ cu ochii aruncaţi spre o altă zare la care, momentan, nu ajungeam. Părea înfăşurat într-o mantie de nobleţe care impunea instantaneu pe lângă simpatie – respect şi deferenţă. Tânarul era în realitate împovărat ca un bătrân, dar nu şi apăsat şi încovoiat de o grijă grea, ascunsă cu discreţie într-o mândrie salubră, fără pic de ostentaţie. Cu dioptriile de acum, îl văd mai bine ca atunci: un tânăr care abia sosit era mereu pe picior de plecare. Ştefan Goanţă este un oltean nevoit să se „ardelenizeze“ de timpuriu. Mânat din urmă de un dosar politic plin de „pete“ – un dosar în care mai grea ca bolovanul lui Sisif atârna pe spinarea fiului vina tatălui, liberal şi deţinut politic – autorul „Altarului de nisip“ face parte din primele eşaloane ale „emigranţilor“ noştri interni. Încercând mereu să se fixeze undeva, se reîntâlnea întruna cu implacabilul dosar care, astfel, l-a fugărit dintr-o parte în alta, de-a lungul şi de-a latul ţării noastre frumoase despre care un ardelean celebru spusese şi el cu ironie neagră că-i frumoasă, dar păcat că e locuită. Prin 1957-58, când ne-am întâlnit, „cadriştii“ păreau să dea oarecari semne de oboseală, permiţându-i fugarului să răsufle şi să-şi ia o scurtă „vacanţă“ de studii. Şi-a început studiile superioare la Filologia bucureşteană. Curând însă vânătoarea va reîncepe, iar „vânatul“ scos de la studii şi exmatriculat şi-a continuat goana şi navetismul în căutarea unui „loc de muncă“. A emigrat în Ardeal – din păcate „locuit“ şi acela! – ca să i se piardă urma, iar acolo mai întâi s-a dat la fund, într-o liniştită şi frumoasă şcoală sătească, aşa cum vor fi făcut mulţi dintre aceşti vinovaţi fără vină goniţi mereu din urmă de umbra dosarului de cadre: plăteau culpa de a fi avut părinţi „liberali“ şi „ţărănişti“ ori cine mai ştie ce. Acest exod al noilor nomazi, oameni striviţi sub povara dosarelor de cadre mai rele, prin nesiguranţă şi imprevizibil, decât „azilul“ de la puşcărie!, acest exod ar merita studiat şi refăcut pe hartă, descris amănunţit: formă de dezrădăcinare, exodul a însemnat devierea şi ruperea tragică a mii şi mii de biografii aruncate pe drumuri, la răscruce de vânturi… În fine, ajuns în Sălaj, de unde mi-a trimis târziu după aceea, în 1993, debutul său, „Altarul de nisip“, olteanul strămutat – ca „strămutaţii“ din „Îngerul a strigat“ al lui Fănuş Neagu – a prins rădăcini, s-a naturalizat: părea împăcat cu soarta, ca un tipic ardelean cumsecade. Scria întruna, printre altele şi texte de brigadă cerute de munca lui de mărunt activist cultural sobru, disciplinat şi conştiincios. Dosarul părea că obosise să-l pândească şi nu-l mai sâcâia, dar omul – scriitorul – îi simţea răsuflarea în ceafă. Ziua compunea sârguincios „texte de brigadă“, mai mult sau mai puţin „pe linie“, unele excelente în sine! – albă, noaptea era o altă viaţă, întorcea foaia şi „deraia“ de pe linie, scriind lucruri, pe atunci, nepublicabile. Trimitea din când în când, sub alte nume, „lucrări“ în proză onorabile, bune ori foarte bune, la diverse concursuri: era premiat la multe din ele. Colabora, îşi aminteşte Eugen Uricaru, şi la „Steaua“ clujeană, autorul romanului „Rug şi flacără“, redactor al revistei, i-a trimis, cum spune, proza la tipar. Biografia aceasta în dublă  partidă, pe care o schiţez, în fugă, aici, o biografie de tip schizoid, croită procustian, cu dosarul în spinare, este tipică pentru o largă categorie de „maratonişti“, supravieţuitori ai regimului trecut. Ce urme lasă ea în scrisul cuiva care, scriitor talentat, nu dispune totuşi de geniul viclean al unui Petru Dumitriu, care, şi când minte, o face cu „gheara leului“, pe care o simţi de la o poştă, deşi e adânc înfiptă în minciună?! În situaţia lui Ştefan Goanţă, situaţie în care timpul vieţii fură din timpul creaţiei – sunt mai mulţi autori de azi care au bătut sau bat mai târziu decât le e vremea la porţile literaturii. Şi în ce chip îşi spune cuvântul acel „pact“ cu realitatea şi cu viaţa căruia cu toţii a trebuit într-o formă sau alta să-i facem faţă? Judecând cu onestitate şi fără părtinire, nu poţi să nu observi că şi de condeiul lui s-a prins fără să vrea, poate fără să ştie şi fără să se poată împotrivi suficient, ceva din zgura stilului „activist“, repetitiv, învăţat de nevoie la „şcoala de literatură“ a „Cântării României“ – inclusiv cu părţile ei bune! – la care şi el, ca atâţia dintre noi, a fost nevoit – în deplină sau parţială libertate – să ia parte, ba chiar, uneori, să şi predea cursuri.

          Romanul lui satiric de debut, „Altarul de nisip“, altminteri scris cu remarcabil talent şi îndemânare expertă de prozator născut şi nu făcut, suferă de aceea întrucâtva de o anume redundanţă, de un „prea mult“, de un fel de mistică a jocului verbal ce se autoreproduce de la o pagină la alta. Ca regizorul unui spectacol continuu, care de la un prag încolo se uită pe sine în joc, în „ludic“, şi repetă la nesfârşit obosind spectatorii, autorul nu se îndură nici el să „tragă“ mai repede cortina, să închidă gura eroilor prea vorbăreţi: respectiv, să pună punct „jocului“ acolo unde trebuie. Seamănă întrucâtva chiar cu eroul portretizat: un robot al cărui mecanism declanşat nu mai poate fi oprit! Acestea fiind zise, ce este, de fapt, „Altarul de nisip“? O satiră atroce a uniformizării, ca ţel suprem, într-o viziune caricaturală, îngroşată – dacă mai poate fi îngroşată – a „socialismului multilateral dezvoltat“. Idealul acestei lumi de „Tovioneşti“ retardaţi a cărei cronică o întreprinde cu mare vervă Ştefan Goanţă este omul-marionetă, insul devenit una din milioanele de plăcuţe lucioase ce compuneau pe marile stadioane, după tot mai îndrăgitul model asiatic, chipul conducătorilor noştri iubiţi. Portretistica preferată a acelor conducători era produsă de un mecanism de tip turistic şi concepută sub tirania timpului scurt şi imprevizibil pe care dictatorii – adevăraţii dictatori! – îl resimt altfel cu ascuţimea animalelor de pradă: contrar celor susţinute de unii istorici sau chiar filozofi de ocazie, dictatorii n-au simţul eternităţii şi nu nutresc în adâncul lor credinţa că sunt veşnici. De aceea ei se grăbesc: acceleraţia cu care-şi risipesc existenţa, biografia, viaţa pusă în slujba altora de dragul lor înşile obligă la respectiva „portretistică“ de tip turistic, efemeră ca fumul şi pieritoare ca marile spectacole cu „portrete vii“ de pe stadioane după terminarea spectacolului. Această acceleraţie frenetică şi graba de carusel mecanic – veritabile instrumente de îndobitocire sistematică şi în masă intră, prin contaminare, şi în oasele făpturilor ce populează romanul lui Ştefan Goanţă: e principalul merit şi cea mai de seamă calitate a scrisului său de a „reproduce“, cu mijloacele şi „aerul“ timpului chiar epoca „Tovioneştilor“ săi. Autorul a trăit şi el, cunoscând-o bine, în miezul acestei campanii, a studiat-o, ca să spun asa, din interior, şi a descris-o – presupun că noaptea – în culori tari, întunecate, vitriolante, cu o furie stilistică cu atât mai  veninoasă, cu cât este una retroactivă şi nu concomitentă cu timpul real al scrierii romanului (care e încheiat la Zalău, pe 30 aprilie 1993, nicio zi în plus sau în minus şi nu ştim la ce oră…). Situaţiile imaginate de el în roman sunt una mai grotescă decât alta. Şi poate chiar această avalanşă, fără pauze de respiraţie a grotescului prăbuşit peste bietul cititor va împiedica întrucâtva buna lor recepţie: de la arestarea eroului tocmai când voia să „galvanizeze“ cu o lozincă mobilizatoare o prea liniştită – plictisită? – sală de cinema şi până la prânzul „competitiv“ la iarbă verde dinspre final, când nemuritorul Tovionescu închipuie un „23 August ad-hoc“!), încolonându-i în spatele lui, ca la defilare, pe paşnicii petrecăreţi, ei înşişi probabil „tovioneşti“… Graiul eroului este redus drastic la esenţa limbii de lemn: lozinca. Personajul narator îl vânează în toate chipurile pe acest prototip al marionetei perfecte care este, în intenţia autorului, „Tovionescu“ (nume care, forţat, nu cred că va face o veritabilă carieră). Naratorul aspiră şi el, ca psihiatrul nebun din roman, să creeze un soi de „retardat pur“, ultima expresie a imbecilizării săvârşite cu sistemă, în chip ştiinţific. În această aspiraţie a personajului narator, scriitorul se întâlneşte cu o direcţie majoră a literaturii moderne. De la „omul fără însuşiri“ (Musil) şi până la omul-insectă din proza kafkiană (spre a nu mai cita propria noastră variantă a marionetei „însufleţite“: Mitică din „Momentele“ lui Caragiale) – această minuţioasă autopsie a nimicului, a gradului zero unde ajunge fiinţa sub tăvălugul unui destin (dacă „destin“ poate fi!) istoric în care însă, prostia, pur şi simplu, nu joacă cel din urmă rol, alcătuieşte un consistent capitol literar. Ştefan Goanţă a îndrăznit să „concureze“ cu vervă şi talent într-o asemenea arie bogat şi înalt reprezentată. Multe pagini din „Altarul de nisip“ ne dau impresia unui pariu câştigat. Pot fi oricând citate. Aşa sunt spre exemplu scenele muncii de agitaţie din închisoare traducând obsesiv până la urmă o pură „agitaţie“ fără nicio „muncă“: nisip propagandistic strecurat printre degete într-un act care şi-a uitat semnificaţia ca o formă fără fond; tirania lozincii, altă formă fără fond la care se dedă, într-o febrilă fabricare, nepotolitul automat „Tovionescu“ în spectacolul delirant şi năucitor oferit tovarăşilor de celulă. Grotescul se îngroaşă când gardienii, laolaltă cu prizonierii, sunt şi ei puşi să participe la „campania“ eroului: unul îi furnizează portretul lui Stalin, lipit de peretele celulei cu turtoi subţiat de apă, iar naratorul constată că „Bucuria lui Tovionescu a fost fără margini. Şi a noastră. Eram de acum patru în celulă“. Înfrăţirea dintre gardieni şi încarceraţi este deplină. O scenă memorabilă, poate cea mai elocventă victorie literară a autorului, schimbă tonalitatea stilistică nimerind admirabil tonul unei muzici funebre din spatele atâtor momente groteşti: scena scoaterii politicilor „la cărţi“ în chip de pedeapsă. „E prăpăd mare! – îi avertizează un gardian binevoitor – vă duce la cărţi. Dacă o fi să nu ne mai vedem, iertaţi-mă…“. Pe un ger cumplit, dezbrăcaţi la piele, deţinuţii politici, majoritatea intelectuali şi cărturari sau „cărţari“ sunt duşi în preajma unei movile uriaşe compuse din „oase de cărţi“ ajunse moloz: „un mormânt răsturnat, cu mortul spre cer“. Puşi să le încarce în camioane spre a deveni suluri de carton asfaltat pentru construcţia socialismului ei refuză şi, stând neclintiţi, ca în faţa unei execuţii, cad, pe rând, seceraţi de ger… De la grafica „satirică“, specifică afişului politic, prozatorul trece la o stilistică simfonică a patetismului tragic cu o mai mare rezonanţă. Într-un interviu luat de către Ileana Petrean-Păuşan, autorul stăruie asupra autenticităţii strict realiste a respectivei scene de coşmar, departe de a fi rodul fanteziei: „Nu, e un adevăr pe care l-am trăit.“ Realitatea întrece orice fantezie, iar Ştefan Goanţă n-a avut decât (!) să „noteze“ dublul asasinat la care asistăm în paginile romanului: execuţia cărţilor şi a cărturarilor seceraţi de ger o dată cu produsele simbolice, dar palpabile, ale vieţii şi muncii lor. Nici vorbă în asemenea pagini de „spiritul jovial“ de care vorbeşte, inadecvat, unul dintre comentatorii „Altarului de nisip“. Mai sensibile la spiritul literaturii lui Ştefan Goanţă par a fi cititoarele cărţilor sale. Irina Petraş descoperă cu sagacitate în proza lui afinităţi elective cu „maniera cinematografică a lui Marin Preda din «Întâlnirea din Pământuri» (cu rădăcini în nuvelele şi povestirile lui Caragiale, dar şi cu un iz voiculescian abia perceptibil), sau a lui Nicolae Velea, cel din «Paznic la armonii»“ şi, în altă parte, „magie a semitreziei, somnolenţa – stare a tuturor posibilităţilor (ca la Cristoiu, în „Personaje de rezervă“), minuţie a desenului, adăstare a obiectivului pe gesturi mărunte (ca la Horia Pătraşcu cel din „Reconstituirea“), dar şi „gândire amănunţită“ şi privire erotică asupra obiectelor domestice (…), ca la Emilian Bălănoiu“. Aceeaşi distinsă comentatoare scriind despre teatrul lui Ştefan Goanţă  notează spaţiile închise, spaţii de criză din piesele autorului: „în episodul eroic «A fost odată…» totul se întâmplă într-o pâlnie de obuz, iar soldaţii cad pe rând în pâlnie şi încearcă să facă faţă omeneşte unor situaţii inumane. Toate vorbele mari: eroism, curaj, datorie, patriotism, spirit de sacrificiu sunt redefinite cu un firesc excepţional al replicii. În «Două mii şi…» scena întreagă e ocupată de o groapă în care personaje alunecate unul câte unul aşteaptă  apocalipsa. Toate marile locuri comune ale vieţii şi morţii sunt forfecate cu un haz macabru, silite să-şi arate falsitatea, ineficienţa, îngustimea“. Cum vedem, închişi (căzuţi) în spaţii fără ieşire, eroii n-au încotro, îşi leapădă masca, vorbele se despodobesc. În Infern, oamenii vorbesc altfel. Scriind despre „Eternul Print“, Ileana Petrean-Păuşan notează cu fineţe imposibila supravieţuire a vechilor mituri: „Prinţul şi Prinţa (Hamlet şi Ofelia) n-au viaţă în care să trăiască, dar, paradoxal, n-au nici moarte care să-i accepte“. La rândul ei, Oana Soare descoase „tema personajului excepţional“ din romanul „Zodia Ţârului“, personaj fantastic şi, de la un punct, picaresc, compus de mitologia reţinută în memoria satului conform căreia „geniul malefic al Ţârului ar proveni din curiozitate“. Existenţa lui exemplară „îi fascinează pe copii care-l ştiu doar din auzite. Născută din zvon şi deformată pe alocuri, de ţărani, pentru a fi o poveste mai spectaculoasă, existenţa lui Ţâru nu este decât vorbire, ca orice mit“. Povestea lui Ţâru e atât de spectaculoasă şi fascinantă, încât, suspectat de auto-seducţie şi elan narcisiac, „probabil că şi lui Ţâru i-ar fi plăcut acest roman“ – conchide autoarea în frumoasa ei metacritică prin care descoperă în Ţâru şi o rămăşiţă din vechiul motiv al „seducătorului sedus“. De aceea, scoţându-l pe erou dintre coperţi îl pune, ca primul cititor, să-şi citească povestea. Excelent!  

          Despre omul care a rămas Ştefan Goanţă  în amintirea unora dintre contemporanii săi scriu, într-un volum omagial apărut la „Brumar”, în 2011, concetăţeni, elevi, profesori şi foşti colegi. Pagini vibrante prin comprehensiune şi ataşament scrie Doru Moţoc sub titlul „Un prieten în lumina amintirii“. Într-adevăr luminoasă, amintirea scriitorului din vremea scurtei studenţii bucureştene este exemplară: „Îl văd ca acum: înalt, zvelt, într-un pulover subţire, de culoare închisă, cu un chip expresiv, tăiat în muchii bărbăteşti ce-i confereau un aer aparent sever, dacă n-ar fi fost ochii întunecaţi, foarte expresivi, plini de o neobişnuită căldură.“  Sub semnul pasiunii pentru teatru pe care o nutrea, evocarea lui Doru Moţoc scoate în lumină structura de rezistenţă a lui Ştefan Goanţă: „ne-a convocat pe câţiva la clubul facultăţii din subsolul localului de pe Edgar Quinet. Alesese să monteze «Omul care a văzut moartea», de Victor Eftimiu. În dl Filimon îl distribuise pe Bazil Ştefan, care avea să devină mai târziu un redutabil gazetar şi comentator de politică externă. Rolul domnului Leon, farmacistul, Ştefi mi l-a încredinţat, în chip surprinzător, mie. Eram tânăr, neformat, filiform, departe de a avea prestanţa şi morga personajului (…) pentru a da chip fetei primarului, o alesese pe Nuţi Giurcan, de la secţia de arabă (…) Iar în alesul inimii sale, fiul farmacistului, regizorul îl văzuse pe Ion Lupu, poet deja afirmat. Viitorul diplomat era încă de pe atunci un tip cu şarm (…) Ştefi îşi rezervase sieşi rolul Vagabondului. Partitura era generoasă, dar dificilă, pentru că personajul trebuia să joace identităţi diferite. Îl urmăream toţi cu admiraţie, îndeosebi în celebrul monolog ce precedă ieşirea definitivă din scenă a personajului, când, la întrebarea ultimativă a celorlalţi: «Cine eşti, domnule?», venea un răspuns neaşteptat: «Sunt omul care a văzut moartea. Şi am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi ce frumoasă este viaţa. O otrăviţi cu prejudecăţi. Cu ambiţii neroade. Vă pârâţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă. Am vrut să vă aduc ceva din vântul depărtărilor: descătuşarea! Nu m-aţi înţeles. Lăsaţi-mă să plec. Mă cheamă viaţa, libertatea!». Ştefi mi-a mărturisit odată că acele cuvinte erau în deplin acord cu propriile sale gânduri despre lume şi viaţă. Şi că tocmai de aceea a ales piesa. Ca să le poată rosti de la înălţimea scenei“. Şi-a jucat strălucit „identităţile“ rolului pentru care, iubind viaţa, a trăit: pentru a le feri de „chilii de temniţă, de prejudecăţi şi de ambiţii neroade. E de crezut că până la sfârşit răspunsul său la întrebarea ultimativă a celorlalţi a rămas acelaşi, cel din mesajul Vagabondului mânat din spate de „dosar“: de care a fugit, nu speriat, ci din dragoste de viaţă şi de libertate. E un mesaj care, azi, se izbeşte de pereţii de plută ai multora ce nu mai ştiu, nu mai vor sau nu mai pot auzi cuvintele omului care a văzut moartea. Rămân cărţile lui, care, citite cum trebuie, conţin, toate, acest mesaj ce va întâlni cititorii pe care-i merită. Iar cine uită, nu merită…    P.S.
În sfârşit, nu pot trece cu vederea câteva vorbe grele pe care unul dintre evocatorii din sumarul frumoasei cărţi memoriale de la „Brumar“ le aruncă în obrazul foştilor colegi din scurta studenţie a lui Ştefan Goanţă. Prietenul primeşte de la viitorul prozator vestea exmatriculării din pricina dosarului: „Tristă nu atât pentru că blestemul originii sale sociale îl ajunsese din urmă şi de data aceasta, ci mai ales pentru că unii dintre colegii de grupă, care-l invidiaseră din toţi rărunchii pentru talentul său ieşit din comun, pentru cultura sa impresionantă şi pentru admirabila siguranţă de sine, pe care ei o considerau poate aroganţă, profitaseră de acest prilej pentru a-şi lua «rămas bun» de la el printr-o huiduială care depăşise chiar şi limitele impuse de politrucii universitari“! Ce se poate spune? Se poate doar spune că la auzul veştii despre „huiduieli“ din evocarea prietenului, omul care a văzut moartea ar murmura înfricoşat: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!“. Şi s-ar mai putea spune că evocatorul acesta infidel nu face decât să întoarcă pe dos, neînţelegându-l, mesajul omului care a văzut moartea voind să aducă celorlalţi descătuşarea din chinga prejudecăţilor de sub stăpânirea ambiţiilor neroade şi a pornirii de a se pârî unii pe alţii învăţate din istoria turnătoriei româneşti a unei jumătăţi de secol. Pe scurt, e trist că un asemenea prieten nu ştie să vorbească despre unul decât vorbindu-i de rău pe alţii: Cine are urechi educate dinadins ca să audă „huiduieli“ imaginare ce n-au existat, nu-i defel pregătit să înţeleagă şi să preia mesajul curat al celui pe care nu poate să-l laude şi să-l vorbească de bine, decât, vai!, huiduindu-i pe ceilalţi…

 

Vizualizări: 128

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Irina Goanţă pe Iulie 13, 2013 la 8:31am

. Tudor Arghezi a spus încă în secolul trecut: "Va veni odată ziua în care se va examina, fără mici şi mari monopolişti, valoarea cântărită a scriitorilor de circulaţie, puşi la locul cuvenit."
C. Stănescu spune: "...acest exod ar merita studiat şi refăcut pe hartă, descris amănunţit: formă de dezrădăcinare, exodul a însemnat devierea şi ruperea tragică a mii şi mii de biografii aruncate pe drumuri, la răscruce de vânturi."
Poate se va întâmpla şi acest lucru, dar importantă este opera lăsaţă de aceşti scriitori. Recomandarea pentru lectură am făcut-o în speranţa că va trezi interes lectura operei. Fără aceasta nu se poate face niciun comentariu. La ce bun comentariu la comentariu?!?

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iulie 12, 2013 la 1:06pm

Istoria isi are laureatii si victimele ei.

Interesant.

Comentariu publicat de Menelas CAPLOIU pe Iulie 8, 2013 la 7:13pm

Comentariul  este  făcut. Eu  pot  doar  să-l  apreciez. Materialul  este  bun.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor