De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un simplu foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti... Tributul pe care sunt ne…

De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un simplu foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti... Tributul pe care sunt nevoită să-l  plătesc în ultimul timp trecutului, lasându-mă compleşită de nostalgii a căpătat în ultima vreme o turnură stranie. N-a mai fost vorba de trecutul meu, ci de al nostru, toţi fiind trecuţi acum într-o altă dimensiune. Acum luptele mele cu moartea, cu metamorfoza, şi-au spus cuvântul în numele altor fiinţe. Am răscolit cenuşa altor destine, am dansat cu fantomele altor vieţi... şi era ca şi cum totul s-ar fi întâmplat numai cu mine. Pentru că aici e vorba despre acea mare si ubicuă formă de subzistenţă care anulează graniţele dintre suflete- Iubirea.

Parfumul dulceag al începutului de septembrie îmi dă din nou impresia că mă aflu la acelaşi zid pe care l-am părăsit nu cu multe zile în urmă, poate cu ani, decenii, secole sau de ce nu, milenii...Clipe...

 Întind mâna spre fierbătorul de ceai şi-l apuc într-un mod absent, limitrof nevrozei. E una dintre clipele în care simt că sunt într-o altă dimensiune, într-un alt fel de habitat, gata-gata să produc o implozie la nivelul imanent al corpusculilor indicibili. E una dintre acele după-amiezi tarzii, în care îmi amintesc că m-am născut la confulenţa dintre obscuritate şi clandestinitate. De-atunci a trecut la fel de mult ca ultimul ticăit de ceas. O veşnicie cu neantul de mână.

Pe clavirul ontologic am înscris o nouă repriză. Am intitulat-o “Debut”. Dar debutul a ce? Poate a tuturor recrudescenţelor care îmi distrug polii sufleteşti. Sau poate debutul unei noi ere petrecute cu el.  Azi ne-am dat întâlnire. De fapt, cred că ne vom vedea la ceai. Sună ceva. E alarma incandescentă a senzorilor sufleteşti, sau doar reflexivitatea clipei care-a atins zona cea mai de jos a duşumelei.Vine. Mă apropii de uşă şi deschid.

Dar nu. Intrarea lui e dintr-o altă poveste. Lăsasem fereastra deschisă...

Trebuie din nou să facem cunoştinţă. Ne ştim dintotdeauna, dar totuşi nimic din ce văd nu mi se pare cunoscut. Oscilez. E aceeaşi factură sufletească atât de bine cunoscută sufletului meu, încât pe dată uit să mai formulez introducerile.

 -Te rog, aşază-te.

Aglutinarea de metafore şi-a luat zborul. A luat-o spre cealaltă fereastră deschisă şi a dispărut.

Cu fracturi în suflet, pe fondul unei scleroze incipiente, mi-am aşezat trupul greoi pe marmura rece. E vremea reculului.

El e... El e alter-egoul meu. I-am spus M, ca să am o mai mare accesibilitate la fondul său interior. Primul nostru contact a fost atât de clandestin şi lipsit de orice substanţă, încât am trecut ca doi străini unul pe lângă celălalt. Se întâmpla pe vremea când fredonam cântece de leagăn în surdină. Cincisprezece ani. Nici mai mult, nici mai puţin. Vârsta plecărilor de-acasă pe superfluul corabiei de hiacint, a iubirilor premature, vârsta platitudinii raţionale şi, totodată, a exuberanţei filamentelor existenţiale.

Atunci am trecut pentru prima dată pe lângă manuscrisele sale. Se aflaseră în camera mea dintotdeauna. Şi dintotdeauna îmi fusese frică să le deschid. Le-am admirat mereu de la o oarecare distanţă, le-am urât, le-am dat foc pe altarul decrepitudinii, le-am demistificat, le-am întins capcane ale desuetudinii, le-am luat de pe raft si le-am pus înapoi. Cu acelaşi aer candid, de copil tâmpit.

Apoi mi-am clădit visele. Până când într-o noapte Artemidoros mi-a oferit cheia de boltă. Am văzut, cu ochii vânzătorului de lumină, în care parte a camerei totul existenţial a fost supus chinului piromaniei. Totul. Până şi conştiinţa mea. A fost prima dată când mi s-a arătat în vis, la fel de necunoscut şi totuşi cu atâtea şi atâtea trăsături familiare. Mi-a sărutat cerul, mi-a pus alte aripi ca s-ajung la scara de tinichea a magnitudinilor sufleteşti. Mi-a implantat în suflet un dispozitiv care depistează seismele ontologice, iar apoi mi-a dat drumul din braţele sale. A doua zi am început să-i citesc cărţile. De fapt, am început să-mi citesc viitoarele vibraţii intestine. Iar noaptea mi-l aducea din nou. Sub acelaşi fond, pe acelaşi tărâm subliminal, pe aceleaşi alegorii existenţiale, provocându-ne să ne păstrăm treze infinitele lupte epistemologice. Atunci a fost prima dată când mi-a spus că suntem ceea ce suntem, că mintea noastră e o harababură a mundanului transplantat spre o altă dimensiune. Că noi suntem deopotrivă artişti şi creaturi frivole care dau frenetic din umeri să-şi facă un nume. Vrem s-avem şi harul poeziilor şi darul gâlcevilor publice, să fim şi frumoşi şi bestiali laolaltă, să fim în acelaşi timp vizitaţi de îngeri, fără să îndrăznim, desigur, să scoatem un sunet despre asta, ca să nu trecem drept nebuni şi, în acelaşi timp, să ne lăsăm conduşi de toţi demonii orgoliului, ai agresivităţii, ai competiţiei.. Oamenii cred atât de tare în moarte, în realitatea ei absolută, încât au construit o civilizaţie raportându-se la ea.

Aşa ne-am învăţat unul pe celălalt ce-i aceea o evaziune. În împletiri de scoarţe cerebrale, prin reificarea cortexului sufletesc am călătorit de atunci clipă de clipă. Ne-am pus aripi de Icar şi am zburat spre anihilare. Atunci am cunoscut lumea cvasitotală. Un spaţiu format din penitenţele noastre, din constrângeri şi bătăi pe vioară goală, o vioară a icebergului transcedental. Era o lume a interiorului şi a exteriorului deopotrivă, un tărâm al oprimării şi al libertăţii celei mai supreme.

            De fapt, în acel moment, lumea pe care am văzut-o eu este, sunt sigură, mai frumoasă decât adevărata lume. Fără să-i fi adaugat ceva, fără să-i fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent, am privit fiecare privelişte, fiecare stradă, fiecare cadru prin care treceam cu o credinţă atât de sigură că nu le voi mai revedea, că le vedeam pentru prima oară şi ultima oară, cu atât de intensă dorinţă de neuitare, încât nu se poate să nu le fi văzut mai frumoase decât erau, nu se poate să nu le fi împrumutat, încă de atunci, ceva din nostalgia mea viitoare. Pentru că nostalgia e plata unei voluptăţi pe care o simţim doar în momentul în care ne regăsim eul rătăcit printre maldarele de oseminte ale făpturilor din care ne e alcătuită epiderma sufletului. În aceasta manieră mi s-au succedat ani din viaţă, clipe de ardere a imanenţei la cote exacerbate.

            Aşa am ajuns în acelaşi azil care pentru El a însemnat mormântul funest al existenţei iremisibile. Un fel de ipostază la care eram şi eu condamnată două secole mai târziu. Era un lucru ireprehensibil, ceva ce nu putea fi eludat pe scara ascendentă a matematicilor universale. O banală pedeapsă pentru aplobul de a mă fi eludat într-o fiinţă a inadvertenţelor psihanalitice.

  Pentru că nu înţelegeam “cum poti să fii tolerant cu josnicia, cu violenţa, cu expansiunea indiferenţei pe care o propagă cultul detaşării, cu transferul realului în afara fiinţei, cu migraţia oamenilor spre periferia spiritului, cu disoluţia valorilor într-un relativism entropic?”

Ceea ce-mi rămanea intact erau doar visele. Şi cărţile. Cărţile lui, scrise de mine şi de el într-o existenţă pe care-o împărţisem într-o sferă aleatorie. Citeam zilnic. Visam zilnic. Ne rămăseseră multe poveşti nedescoperite, nespuse, dar totuşi ştiute. Maniabil în complexitatea sa, trecutul putea fi repus în scenă. Jucat cu personaje la fel de reale precum cele care-l animaseră cândva. Atunci am ştiut că fusese sedus de răzvrătirile iluministe, că proferase instituţionalizarea credinţei, că şi-ar fi dat viaţa pentru laicitate şi că ar fi trimis la moarte, fără vreo clipă de preget, pe toţi janseniştii. Dezabuzat de contopirea idealităţilor, a marcat scorul maxim în ostracizare, devenind unul dintre acei care susţineau că decât normal şi acceptat de societate, mai bine singur în turnul tău de fildeş. Aşa i s-au născut operele, dintr-o vervă cronofagă a emulaţiei şi a indeterminării. Aşa m-am născut eu, sub acelaşi semn al păcatului livresc, sub aceeaşi mască a idiosincraziilor tradiţionale. Acum era momentul regăsirii.

M-a vizitat până intr-o zi în care, în convalescenţă fiind, după atacul terorist al naziştilor, a preferat să-şi trimită îngerul. Se numea Aragon şi mă ştia mai bine decât reuşisem să mă cunosc eu într-o eternitate. M-a luat de mână şi mi-a propus un zbor la joasă altitudine printre zidurile spitalului. L-am refuzat politicos spunându-i că mâine totul avea să se termine, iar combustia aceasta de energie era mai mult decât o reminescenţă, era însuşi actul diluării fiinţei mele. S-a uitat perplex la figura mea contorsionată. Erau cutele lăsate de anii petrecuţi în anonimat. Mi-a dat drumul şi şi-a văzut mai departe de zbor. Era zborul “în jos”. Pleca spre carnavalul lui Dante. De atunci a dispărut şi El. Şi-a strâns catrafusele în geamantanul uzat de mine atâţia şi atâţia ani. Mi-a lăsat o scrisoare în care mă implora să-mi strâng lacrimile într-un borcan, să-l înfiletez cu file de gânduri şi să-i dau drumul să zboare. I-am urmat sfatul şi mi-am luat din nou pastilele de clonazepam. Dispneea disparea la intervale regulate acum...

            Dar acel “acum” a fost atunci. Într-un timp apus, într-o eră în care m-am găsit, pierdut, regăsit, repierdut, găsit şi regăsit. Într-o eră în care am fost eu, el, noi şi nimeni. Ce prostie să ne tăiem aripile singuri...Ce prostie...

Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Are acelaşi glas ca şi atunci când mi-a şoptit pentru întâia oară că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim.

Mă auzi? – Eu fug cât pot. Cât am respiraţie şi tălpi la suflet. Pentru că fiecare om răspunde pentru viaţa şi pentru moartea lui. În lupta cu divinitatea nu foloseşti metafore. Cum, în lupta cu tine refuzi să naufragiezi pe cea dintâi insulă care se vede la orizont.

 Rup fila şi tau din carte ultima pagină. Îmi rezerv dreptul de a imita tot ceea ce până acum am negat cu vehemenţă.

 Azi nu-mi mai e îngăduit să mă consider parte din specia ştiutorilor. Am căutat în trandescendent, în cărţi, în stele. Acum, abia acum încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte imanenţa. Povestea mea nu e placută. Nu e nici dulce, nici plină de armonie precum poveştile din cărti. Are gust de lichefiere si tulburare, de inexorabilitate si metastază precum viaţa tuturor oamenilor... Astăzi am renunţat la opiul ancestral - minciuna. 

Vizualizări: 91

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor