Alăturarea celor doi termeni poate părea oarecum superfluă, pentru că arta (y compris opera de artă) este, prin definiţie, paradox. Ea nu răspunde unei logici strict raţionale: ceva este şi, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificaţiei sale artistice (v. Platon, Republica, 10). Ceea ce se „decupează” din realitate pierde semnificaţiile (întregului), pentru a câştiga altele, de rang superior, din zona spiritului. Opera de artă induce „plăcere estetică”, urmare a unei „judecăţi estetice”, după Kant, finalitate fără scop. A recepta semnificaţia unei opere de artă înseamnă a găsi ceva fără a căuta nimic. În această ordine a ideilor, Kant deduce că arta nu corespunde nici unei utilităţi, şi totuşi existenţa ei e departe de a ne fi indiferentă: avem nevoie de ea, dar nu ne serveşte la nimic. Suntem în plin paradox! O operă de artă, observă şi Heidegger, spune şi (ori mai cu seamă) altceva decât ceea ce este, pentru că „natura este în interior” (Cezanne).
Ca exemplu interesant am putea lua tabloul lui Magritte numit Condiţia umană; el relevă natura enigmatică şi paradoxală a operei de artă. Se oferă vederii un tablou conţinut într-un tablou, un tablou care se suprapune pe un peisaj din care reproduce partea ascunsă de el. Tabloul din interiorul tabloului se confundă cu peisajul, de care nu-l diferenţiază decât conturul şi suportul (şevaletul); dar ambiguitatea continuă: peisajul însuşi, ca şi fereastra prin care este văzut, nu sunt reale, sunt pictate. E ceea ce am putea trece cu vederea privind tabloul din tablou. Nu numai tabloul interior ascunde şi relevă indisociabil peisajul oferit vederii; nu numai peisajul oferit vederii nu este un peisaj real; ci chiar tabloul în întregimea sa îşi disimulează natura în beneficiul a ceea ce reprezintă, realul real, lucru între lucruri. Aşadar, o nouă ambiguitate, acelaşi paradox. Revenind la numele tabloului, iată, ansamblul reprezintă, prin voinţa pictorului, condiţia umană, acea a unei fiinţe conştiente, care îşi reprezintă în ea însăşi lumea în care locuieşte şi care o locuieşte.
Nu suntem, însă, prea departe înlăuntrul naturii acestui paradox numit (operă de) artă. Caracterul său este, iniţial, virtualitatea. Nu există decât în mintea artistului, nu are materialitate. Este un mesaj fără suport de comunicare, deci incomunicabil. Este, cum spune Hegel (în Estetica), „un regat al umbrelor, al formelor, al tonurilor, al intuiţiilor” din care artistul, cu forţa sa, cheamă la existenţă opera de artă, aceea menită „să satisfacă interese spirituale superioare, pentru că sunt capabile să facă să se nască o rezonanţă în adâncurile conştiinţei, un ecou în spirit.” Esenţa (sensul) operei de artă nu rezidă în existenţa sa materială (care este numai suport comunicaţional), ci în existenţa sa virtuală, aceea aflată in nuce în mintea artistului. Existenţa sa este, indubitabil, în interiorul paradoxului. Privind un tablou - de ce nu Condiţia umană? - vezi mai mult decât ceea ce este propus vederii. La fel se întâmplă întotdeauna, fie că e vorba de forme, culori, ritmuri ori sunete: realitatea sensibilă, materială, a operei de artă, departe de a-şi epuiza realitatea artistică, face parte dintr-o realitate de cu totul altă natură. Astfel se explică de ce suntem incapabili de a spune unde se află ceea ce reprezintă. Pentru că, în (opera de) artă vedem (auzim) ceea ce nu se vede (aude); „ea este alegorie” - în expresia lui Heidegger (Drumuri care nu duc nicăieri). Ontologic, opera de artă este o realitate de rangul al treilea: nici de natură pur materială (un lucru), nici de natură pur conceptuală (o idee), ci deasupra acestora şi legându-le într-o realitate paradoxală, indescifrabilă / indescriptibilă din ambele direcţii. Ea este simbol (sumballein = a aduce împreună, a reuni; sumbolon era un obiect frânt în două părţi, reunirea acestora făcând să fie recunoscuţi purtătorii).
Acesta este miracolul ei: paradoxul. Cu atât mai frumos cu cât este mai lipsit de utilitate şi conotaţie strict raţională.
Nu ştiu, nu-mi dau seama cât (şi dacă) este de conştientizată această «stare de fapt» în lumea artistică de azi de la noi (producători + consumatori), în ce măsură cultura mass media degradează receptarea (şi producerea) - cererea şi oferta - operei de artă. Condiţiile societăţii de consum în care ne aruncăm cu entuziasm inconştient ocultează, cu siguranţă, judecata de valoare, dar, în acelaşi timp, măresc distanţa dintre o elită (adesea minată de snobism) a specialiştilor şi mici grupuri izolate de „spectatori entuziaşti”. Un impact deloc de neglijat l-a avut şi dispariţia „culturii de masă” atât de dragă vechiului regim. Dispariţia reperelor (fie unele şi false) nu face altceva decât să mijlocească domnia haosului în materie axiologică. Vocea mulţimii (cantităţii) este mai ascultată decât aceea a celor puţini pricepuţi (educaţi). Jucăriile prozastice de tip Coelho, mimarea profunzimii (v. şi Codul lui Da Vinci) bat în rating modelele de incontestabilă valoare la care au recurs, discret, autorii. Contează mai mult les digressions de bistrot decât opiniile specialiştilor (uneori, însă, încifrate, parcă aparţinând Kabalei). Numai că paradoxul nu poate fi mimat, nu există paradoxuri minore şi majore. Existenţa însăşi este un paradox. În faţa ei nu poţi decât, eventual, să exclami ca ţăranul care vede prima dată girafa: aşa ceva nu există. Arta este ceva care este, dar nu există. Pentru că nu foloseşte la nimic. De aceea am înşirat atâtea cuvinte despre ea. Dar ştiu pe alţii care au înşirat cu mult mai multe.

Addenda. Oarecum hors d’oeuvre, reproduc întrebările (retorice?) ale unei artiste, Ana Prado, dintr-o strictă actualitate: «Marele paradox al artei actuale. În lumea raţională, o apărare pentru omul raţional este că arta nu aparţine raţiunii, că nu ar avea fundamente tehnice şi că este fructul lipsei de reflecţie şi al inconştientului: din acest motiv în Statele Unite sunt puşi să picteze cimpanzeii şi se susţine că o fac bine? Un critic va fi azi capabil să facă diferenţa între lucrarea unui cimpanzeu şi aceea a unui umanoid progresist şi modern? Un expert în artă contemporan va fi capabil să aşeze corect un tablou pe un perete dacă artistul nu-i transmite indicaţii despre ce vine sus şi ce vine jos? Dacă arta este un mijloc de expresie, atunci de ce ni se explică? Dacă nu este un mijloc de expresie, ce este atunci? Deco?»

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de valentina pe Ianuarie 13, 2009 la 6:56pm
„un regat al umbrelor, al formelor, al tonurilor, al intuiţiilor” din care artistul, cu forţa sa, cheamă la existenţă opera de artă, aceea menită „să satisfacă interese spirituale superioare, pentru că sunt capabile să facă să se nască o rezonanţă în adâncurile conştiinţei, un ecou în spirit.”
....................................
este un adevăr... dar nu singurul...
aş mai putea adăuga: arta este acel "loc gol" unde totul este posibil - şi spiritul alchimic
poate experimenta în voie fără a fi constrâns de vreo lege...

valery
......................
Artă sfâşiată...

Pe “cerul sângeriu” al vieţii
am schiţat discret
un pătrat...
mult prea perfect
pentru zâmbetul meu amar...

Cu lama unui “gând ascuţit”
l-am secţionat...
in patru parţi egale
ca dimensiune – a mirării –

...prima parte
simbolizând - noaptea începutului –
...partea a doua
ziua primei întrebări
...partea a treia
naşterea “oarbă” a durerii
...şi ultima parte
moartea “Visului” ce-a cutezat –
naiv...încercându-şi zborul
într-un pătrat...

Am desenat...
m-am mirat
şi-un strigăt asurzitor
a zguduit
“cerul sângeriu “ al vieţii...
şi-n amalgamul creat
a fulgerat –
schimbând întregul “decor”...
in -noaptea începutului –
in taina “nefăcutului”...

...am zâmbit amar
şi-am renunţat...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor