Braţ la Braţ, Ecaterina cea Mare şi Prinţul Potemkin

Ecaterina cea Mare, George Bernard Shaw, Teatrul Naţional din Bucureşti... deja începi să ai emoţii. Să fie oare vorba despre o nouă montare fastuoasă, cu nume mari pe afiş, cu decoruri opulente, costume frumoase... şi atât? După câteva spectacole cu pretenţii care s-au dovedit a fi doar megaproducţii, cu succes la public e adevărat, dar îndoielnice din punct de vedere al valorii artistice, te poţi întreba dacă nu cumva o nouă premieră nu este altceva decât o reeditare a ceea ce părea a fi devenit o reţetă pentru TNB.

După primele minute ale spectacolului „Ecaterina cea Mare” de la Sala Amfiteatru, poţi însă răsufla uşurat. Nume mari, costume şi decoruri frumoase sunt şi aici, însă nu doar de faţadă, ci folosite inteligent într-un spectacol bine calibrat. Nu neapărat o capodoperă, spectacolul regizat de Cornel Todea pare a fi găsit ingredientul care face ca „reţeta TNB” să fie atât pe gustul publicului larg, cât şi pe cel al „mofturoşilor” oameni de teatru. Fără discuţie spectacolul va fi unul cu succes la public şi pe bună dreptate; cine nu ar vrea să îi vadă pe scena Naţionalului pe Maia Morgenstern şi Ştefan Iordache, într-o comedie relaxantă pe un text de George Bernard Shaw, la care râdem şi de ruşi şi de englezi, unde vedem decoruri şi costume imaginate de Ştefania Cenean, aduse parcă direct de la marile case regale, toate acompaniate de o muzică atât de pitorească semnată Nicu Alifantis.

Capricioasa împărăteasă a Rusiei este dincolo de anecdote, folclor şi poveşti mai mult sau mai puţin verosimile, un personaj istoric ofertant atât pentru cercetătorii în domeniu cât şi pentru fantezia unui dramaturg versatil, ironic, inteligent şi mai ales plin de farmec şi anume George Bernard Shaw. Persoanjul central al piesei sale este inspirat doar din adevărul istoric- adevăr istoric care este mai de grabă pretext şi nu suport al scrierii dramatice de faţă.

În spectacolul de la TNB însă, există două personaje centrale care îşi împart echitabil statutul de focar al acţiunii: în prima parte Prinţul Potemkin, iar în cea de-a două Ecaterina. Este foarte firesc dealtfel; textul este cel care conduce spre o astfel de structurare a sarcinilor scenice, însă sunt sigură că nu orice cuplu de protagonişti ar fi contrabalansat atât de elegant forţele opuse de cele două personaje.

În rolul Prinţului Potemkin, Ştefan Iordache este un copil mare- un capricios, un rus pur sânge, un vulpoi bătrân care pare că nu ţine cont de nimeni şi nimic, nici de rang, nici de etichetă, un coţcar mai repede decât un nobil. Dacă l-am „citi” numai pe Potemkin cu siguranţă am rămâne cu impresia unei brute, un barbar care numai simpatic nu ar putea să ne fie... Ei bine, cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba de personajul creat de Ştefan Iordache- un prinţ atipic, deloc sinonim cu înţelesul larg al termenului, însă unul plin de farmec personal, şarm şi mai ales exuberant, lucid în beţia sa şi plin de viaţă. Simţi cum Ştefan Iordache se joacă, se amuză, se răsfaţă chiar, toate însă cu un profesionalism impecabil; niciodată nu trădează personajul şi nu supralicitează, merge la sigur şi ştie exact cine e Potemkin al său. De la apariţia sa, scena este inundată de viu, de energie condensată şi cu siguranţă publicul e cucerit de la prima replică. Fără să fie un erou, un personaj cu greutate, Potemkin îi oferă lui Ştefan Iordache plăcerea de a juca, de a se descoperi perpetuu, de a se raporta continuu la situaţia scenică facilă, e adevărat, dar plină de „carne” teatrală. Iar când vine vorba de bucuria de a fi pe scenă, Ştefan Iordache este cu siguranţă unul dintre cele mai bune exemple de neobosit entuziast, un veşnic îndrăgostit de teatru care bucură de fiecare dată publicul la rândul său.

După ce ai fost delectat de arta lui Ştefan Iordache, greu mai poţi fi impresionat de un joc actoricesc care să se ridice la acelaşi nivel. Maia Morgenstern pare candidata perfectă care să facă faţă unei astfel de sarcini. Prin simpla sa prezenţă scenică, impune şi se impune, are indiscutabil parcă înnăscut aerul de conducătoare a unui imperiu. Capricioasă, mofturoasă, cu pretenţii intelectuale puerile însă, undeva între candoare şi intransigenţă, Ecaterina cea Mare devine în interpretarea Maiei Morgenstern un personaj verosimil şi nu o statuie pe un soclu. Contradicţiile dintre natura eroinei şi aparenţele pe care trebuie să le salveze sunt fin observate, însă evidenţiate pregnant, în plin, poate prea gros uneori, ostentativ chiar la adresa publicului. Ca fire, Ecaterina nu este departe de Potemkin, însă ştie că o conducătoare nu se poate compromite şi vrea să păstreze totuşi o etichetă şi evident discrepanţa dintre conţiunut şi formă nu poate fi altfel decât ilară. Tuşele exagerate cu care Maia Morgenstern subliniază trecerile, scăpările personajului ca să le numim aşa, se pot justifica tocmai prin acest aspect ridicol al personajului, atâta timp cât nu se transformă în excese personale.


Distribuţia este completată de Silviu Biriş în rolul căpitanului englez Charles Edstatston, o apariţie de bun augur, într-u cât teatralitatea lui Silviu Biriş se mulează în mod fericit pe ridicolul personajului, Ana Macovei în rolul lui Claire, logodnica lui Edstatston care departe de a răspunde pe măsură celor doi protagonişti, formează un cuplu reuşit cu partenerul său, fără a da însă strălucire partiturii sale, Mihai Calotă în Narîşkin reuşeşte câteva contrapuncte comice şi se integrează natural în ansamblul spectacolului, Florin Lăzărescu- Sergentul care a reprezentat o surpriză frumoasă: o apariţie pitorească, ludică şi mai ales singura care atrage pentru câteva clipe centrul de greutate al spectacolului şi totodată şi simpatia publicului; încă un semn de revigorare pentru Teatrul Naţional al cărui actor a devenit din această toamnă. Alături de aceştia, spectacolul îi mai are în distribuţie şi pe Natalia Călin, Alice Caracostea şi Radu Captari în Alioşa, un chitarist remarcabil care asigură acompaniamentul live al melodiilor.

Spectacolul „Ecaterina cea Mare” de la Teatrul Naţional, cu siguranţă, promite. Are toate şansele să ocupe un loc fruntaş între preferinţele publicului care de fiecare dată se arată încântat de montarea unei noi comedii. Şi de ce nu s-ar bucura de o comedie de calitate? Premisele exisă, mai rămâne doar ca timpul şi spectatorii să îmi îmi confirme pronosticul... istoria Ţarinei Ecaterina de la TNB aşteaptă să fie scrisă.

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor