sunt atâtea lucruri care mă uimesc
toamna asta nefericită ca sunetul unei flaşnete
măiastra cu aripile ciunte desenată pe-un zid la Socola
bătrânelul acela blajin care cerşeşte la colţ
şi-mi zice c-ar trebui să mă las de ţigări
fetiţa mea care crede că-i Dumnezeu
şi-i oferă jumătatea cu mac a covrigului
ea care s-a căsătorit cu un olandez

îmi spun că nimic din toate acestea
nu este real că tu o să rămâi lângă mine
să-mi ţii de urât până la capătul fricii
îmi vei povesti de unde-i mirosul acesta de violete
prin câte pustiuri de porţelan am întins mâinile
cine mi-a scrijelit pieptul cu unghiile căutând viaţă
cineva mă va lămuri în sfârşit unde ajung oamenii
care se aruncă de pe stâlpi din iubire
de ce umbra mea deghizată în trecător
adoarme cu genunchii la piept ca un copil speriat

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Luminiţa Cristina Petcu pe Octombrie 28, 2008 la 1:07am
"prin câte pustiuri de porţelan am întins mâinile"
Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă, aşa cum nici nouă, nu ne este dat să trecem nepăsatori prin nisipul din propriile clepsidre.
Şi poate acesta, e lucrul cel mai important...
În plus mi-ai adus aminte de Iaşi....
Cu consideraţie,
Luminiţa

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor