FUGA

Grigoriţa nu-i mai spuse profesorului de muzică pentru ce motiv anume dorea să-i vorbească, fiindcă bănuia că vor fi inutile justificările ei în faţa intuiţiei foarte abile şi parşive, de copoi,
ale acestuia.

Păşea pe culoarul şcolii unde preda profesorul de muzică Theodor Burduhosu şi îşi pierdea siguranţa de altădată. De câtva timp traversa o stare de nervozitate şi de nesiguranţă, dar nu se gândea de unde, de când şi din ce cauză se manifesta. Acesta îi ieşi în întâmpinare. Găsi un colţ de hol unde să vorbească. În fundătura holului, gesturile ei deveneau stângace. Profesorul o încuraja să-şi dea drumul la suflet, să vorbească fără teamă. Femeia era preocupată să-şi stăpânească nesiguranţa şi să caute cuvintele potrivite rugăminţii ei, dar bărbatul îşi pierdu răbdarea şi luă poziţia lui obişnuită, de balansare în faţă şi în spate, cu piciorul drept jumătate de pas în faţă, mâna stângă dată în spate, cea dreaptă ridicată din cot în sus. Se balansa ca un metronom, cu rupere de ritm, agresiv şi dezordonat, bărbia o dădea înainte şi înapoi, după mişcarea braţelor. Grigoriţa Dioganu îi ştia ticurile de la şedinţele de partid; gesturile acestuia nederanjând pe nimeni acolo, era un personaj straniu, care făcea parte din cadru. Acum ea era bănuitoare şi nesigură în faţa acestui păianjen de om care se hâţâia în faţa ei. Îi spuse până la urmă, printre sughiţuri, că vrea să scrie o recenzie, un articol la pagina de artă a ziarului, despre o expoziţie de pictură.
– O expoziţie de pictură? Darcolegii tăi de la ziar te-au trimis la moarte. Ce ştii tu despre pictură?
–De ce nu recunoşti că mi-am găsit până la urmă colţul meu în redacţie, îmi fac singură pagina socială şi din când
în când mai am timp să scriu poezie.

– Sau invers, ironiză celălalt, cunoscându-i resursele. Dar e bine că mai ai ceva de spus. De fapt, nici eu nu am dispărut când s-a dat cu praf în ochi. Fac educaţie estetică tinerilor muzicieni, invitaţi să orchestreze în localul meu, special amenajat. Şi, de ce nu-mi dai mie să fac recenzia? Cine e pictorul? Tu organizezi? Ai mână liberă la selecţia tablourilor?

– Mi le-au luat deja, le-au selectat.

– Profesorul se opri o clipă din balansare şi o privi în ochi.
– Trebuie să ţinem legătura, să nu ne împrăştiem la primul strănut, ca vrăbiile de pe gard.
– Şi aşa … , vru săspună ceva ziarista, apoi după câteva încercări, renunţă şi se întoarse spre ieşire. Rămaseclipe în şir privind în urmă, pe coridor, dar nu vedea nimic din ce-i trecu

prin minte. Se gândea la Alexandru. Dar nu acesta o urmărea. În schimb, la capătul celălalt, clipeau ochii mari şi urduroşi, şireţi şi parşivi ai profesorului de muzică. Prin lumina tăiată în fâşii de cercevelele uneia din ferestre, gesticula mâna lui. Grigoriţa se hotărî să aştepte. Încă o dată ar fi vrut să vadă în celălalt capăt de coridor pe bărbatul ei hulit şi împins, adus şi strâns în braţe şi iar umilit şi nebăgat în seamă. Dar îşi dădea seama că privirea ei se întoarse către el cu mult prea târziu, că Alexandru nici nu mai era aici, în această şcoală. Profesorul de muzică înainta anevoios, dar sigur şi răbdător. Fâşiile de lumină îi torsionau şi mai mult chipul turtit, păros şi bălos. „Ce pocitanie, ce homunculus”, îi trecu prin minte Grigoriţei. Strânse pleoapele, doar cu un fascicul de lumină să cerceteze coridorul din faţa ei. Îşi dorea să nu mai aibă în faţa ochilor imaginea acestui ins care o înfrigura. Reuşi să închidă de tot raza de lumină ce proiecta pe retina ochiului ei chipul omului ce înainta spre ea şi-l înveli în întuneric. Dar dincolo de ecranul interior apărea Alexandru în trăsături luminate într-o siluetă înaltă, dreaptă, cu capul uşor aplecat înainte, ca o discretă întoarcere în sine. Erau amândoi pe retina ei, dar despărţiţi de un hotar anume, amândoi predestinaţi să petreacă timpul printre elevi, Alexandru să-i înveţe, să-i ajute să se cunoască şi să se înţeleagă pe ei înşişi şi mediul în care trăiesc, celălalt, Theodor Burduhosu, să-i domine prin temperamentul lui belicos, trezindu-le în suflet tot ce este mai parşiv şi josnic, trăgându-i în mocirlă şi în întuneric după el. El se hotărî să o invite în biroul directorului, care nu era în şcoală în acel moment. Ajunşi înăuntru, Grigoriţa trase roată, uimită cu privirea, toată încăperea. – Ei, ce părere ai? O iscodi bărbatul.

Devenise o modă ca în fiecare sală de clasă, birou sau cabinet să fie pusă o icoană creştină pe peretele de la răsărit. Aici, acest perete era acoperit de afişe şi postere cu formaţii de muzică rock, formaţii ce se lansau în localul de muzică şi dans al profesorului Theodor Burduhosu. – Ce părere să am? Ştii că omul nu se schimbă aşa uşor.
În privinţa icoanei, măcar directorul şcolii e sincer. Văd că te agreează, de ai intrare aici. De mine, ce să-ţi spun? Sunt într-adevăr derutată. De la icoane şi măsura credinţei părinţilor mei mi se trage. O, nu te uita aşa frumos la mine, am avut părinţi, dar i-am renegat pentru credinţa lor, am fugit de acasă, crezând că voi ajunge cam în vârf, dacă mă las luată de şuvoiul de apă. Dar am văzut că această apă era murdară, plină de gunoaiele lumii. Cum era jos în noroi, era şi sus în spuma valului umplut de gunoaie. Atunci m-am speriat. Să mă întorc nu mai puteam, deşi uneori ideea asta mă făcea să înnebunesc. Rău, cred că nu am făcut nimănui, decât lui Alexandru, pe el îmi era ciudă, pentru că-mi doream să fiu ca el. Era natural, aşa era matricea sufletului său, pe
când în mine era sădit şi prinsese să încolţească sâmburele înstrăinării şi al nimicului. – Ce vorbeşti, fato, o ironiză Burduhosu. Lasă-mă să-mi imaginez dacă te pot descoperi. Ia loc, nu sta în mijlocul camerei. El se aşeză în scaunul directorului, luă un creion şi-l învârti între degete. O privi direct în ochi. – Te-ai agăţat în ultima clipă de mânerul vagonului. Respirai agitat, cu sughiţuri, ca după o spaimă sau o fugă, să prinzi trenul, probabil primul pentru tine, şi să scapi de ceva anume, imediat. „Nu mergi? Ţi-ai tăiat creanga de sub picioare! Nu mai eşti fiica mea! Te reneg, anticristo!” Vorbele, nu vocea celui care le rostea, îţi reveneau dureros în timpane. Ai refuzat. Prima dată în glumă. Ai uitat că tatăl tău nu glumise şi nu zâmbise niciodată cuiva din casă. Iar tu ai avut nechibzuinţa să-i spui că nu mergi la slujbele lor religioase. A doua oară nu ai mai glumit, dar tot nu te-au crezut. Îţi trecea prin minte gândul că te va bate zdravăn, cum o făcea el, dumnezeieşte. Îţi aminteai cum îl bătuse cu câteva zile în urmă pe fratele tău mai mare. Îi pusese găleata de tablă în cap. Din mai multe motive, dar probabil dibuiai numai unul: plânsul celui bătut să pară un boncăluit de vită însemnată cu fierul încins. Tatăl tău dădea cu parul într-o nebunească satisfacţie şi se ruga, aducând smerite şi miloase rugăciuni şi mulţumea în
acelaşi timp: „Doamne, iartă-mă pentru vita asta rătăcită, dar am prins-o şi am să o dumnezeiesc până la urmă şi va intra în cârdurile tale, Doamne. Amin”. Şi lovea din nou, mândru de reuşita misiunii lui. Te pătrundea un fior de spaimă, ca la vestea că un şarpe veninos ar fi în sânul tău şi că nu te poţi descotorosi de el imediat. Dar ceva îţi dădea curaj. Poate că veninul imaginar descărcat în tine, sărat şi fierbinte. Aruncai hainele cât colo şi rămâneai în pielea goală. Suportai cu stoicism furia tatălui tău; între timp el obosise şi respira greu, astmatic. Cădeai aproape inconştientă, uneori te cuprindea spaima că nu vei rezista şi că până la urmă vei spune „Da” şi că pentru asta te va bate mai mult. Te va bate să nu greşeşti, să nu mai spui niciodată „Nu”, nici măcar în glumă. Dar, alunecând în ceţuri, mai încercai să te prinzi de braţul lui satanic, şi-l ironizai copilăreşte: „Şi bătaia e ruptă din rai”. Numai auzeai: „Las-o bărbate, a înnebunit, a luat-o duhul”. Când te lăsau să te scoli de la pământ, îţi dădeai seama că poţi fi în viaţă, chiar şi după ce un mal de moloz să te fi prins sub el. Dar erai tristă ca după marile victorii. Şi cel care te bătuse şi mama care te lăsase fără ajutor şi apărare şi fratele care te invidia şi te admira în acelaşi timp, toţi ştiau că ai învins, că tu erai prima care pleacă din clanul lor religios, prima, inevitabil, deschizând drum celorlalţi care nu au avut curajul să sfideze condiţia lor. Te temeai de fanatismul lor? Dar vroiai să ajungi printre oameni, să trăieşti cu ei şi să-ţi dai seama pe urmă de ce fugeai. Ţăcănitul roţilor de tren părea a-ţi face deosebită plăcere şi bucuria trăită te zăpăcea şi mai mult. Înjosirea şi umilirea, ca şi momentele de izolare nu erau decât un vis confuz de care vroiai să nu ţii seama în noul tău drum. Profesorul termină, observând că în acest timp ochii ei s-au înceţoşat şi pleoapele îi tremurau să ascundă izvorul lacrimilor.– Ei, ce părere ai? Încercă el să o aducă la realitate.– Ce să-ţi spun? Ştii că ai imaginaţie? Una morbidă, bineînţeles. Nu mi-am închipuit că poţi atât de tare să deformezi realitatea. Parcă ai avea în mână o
bucată de lut şi cu uşurinţă ai modela din ea o mulţime de pigmei hidoşi. Cu mine a fost altceva, cu totul altceva, însă recunosc, simbolic sau în principiu, ai dreptate. Mi-a trecut prin minte să-ţi povestesc ceva din copilărie, din momentul plecării de acasă, dar am renunţat, nemaigăsind motivaţia developării filmului din trecut. Mi-am amintit însă de un vis memorabil, pe care nu-l pot uita şi gata. El întinse mâinile şi încercă să o aducă pe Grigoriţa, ocolind biroul, pe genunchii lui. Ea începu repede să vorbească, pentru a întârzia gestul bărbatului din faţa ei.

– În noaptea de 16 spre 17 noiembrie, am avut un vis. Mă aflam într-un oraş de munte, pare-se Braşov, dar în vis se numea Oraşul talin. Era iarnă, cum sunt iernile ruseşti. Într-o intersecţie, spre gara Bartolomeu, pe un gorgan de zăpadă, un grup de oameni politici, format din două persoane mai înalte decât o statură normală, un copil de zece ani şi eu, adult. Fiecare avea în mână câte o carte de Kant, Nietzche, Hartman. Copilul a fost întrebat dacă a învăţat despre ideile filozofice ale celor trei autori. A răspuns cu neîndemânare. A ieşit nemulţumit din grupul nostru şi a alunecat de pe mormanul de zăpadă, în jos, de-a lungul străzii. Zăpada în acel loc era depusă în strat gros, de vreo patruzeci de centimetri şi copilul a făcut pârtie. După câteva clipe mi-am dat şi eu drumul la vale, pe burtă, iar cărţile de sub haină mă protejau de bulgării de gheaţă. În vale, în centrul oraşului, l-am ajuns pe copil şi l-am luat de mână. Îi ziceam Vanea pe nume. Apoi m-am întâlnit cu profesorul de limba rusă, din şcoala generală, Goian Lascov, mort de vreo doi ani, care m-a întrebat unde mă duc cu Vanea Lenin de mână. I-am răspuns că îl ajut să ajungă acasă. Am vrut să-i văd faţa copilului, dar nu o puteam, avea căciula trasă pe ochi şi mergea numai cu privirea în jos. Profesorul Goian Lascov mi-a arătat pe unde să merg, ca să pot ajunge în cartierul lui Vanea Lenin, cartierul muncitoresc, cu numele de Steagu Roşu. Am străbătut bulevarde largi, luminate de becuri cu neon, stâlpi, apoi din fiecare intersecţie, o luam pe câte o străduţă din ce în ce mai îngustă. Dacă în centrul oraşului braşovenii erau îmbrăcaţi în haine de calitate, cu blănuri, căciuli şi gulere scumpe, aici în cartierul muncitoresc am început să mă alătur mulţimii de oameni sărmani, care ieşeau din fabrici şi se grupau în coloană. Urcam nişte trepte de piatră scobite de paşii miilor de oameni. Am intrat într-un bloc de locuit. Şi aici erau trepte roase, dar din lemn, aproape şubrede, cu balustrade soioase. Grupul de oameni deveni şi mai compact. Din urma mea veneau oameni şi mai sărmani ca ceilalţi, flenduroşi, ponosiţi, veşteji şi nespălaţi. Ferindu-mă de ei, l-am scăpat pe Vanea Lenin din mână, am stat locului o clipă şi am mai privit o dată în jur, dar oamenii care veneau necontenit din urmă îl prinse pe copil în mulţime. Unde intra această lume? mă întrebam. Am văzut un lift mare care îi lua şi-i ducea în subteran. Toată această mulţime nesfârşită de oameni, mi se părea străină de lumea mea şi am ieşit speriată în străduţă, apoi în strada mare şi la urmă în bulevard. Cât am stat cu Vanea Lenin în acel bloc cu mulţimea de oameni, înainte de a ne despărţi, mi se păruse că se schimbaseră polii pământului, că lumina soarelui nu-mi mai bătea în faţă, de la răsărit, de la est adică, ci mă ardea în ceafă de la apus. Mă întorceam cu faţa la apus şi vedeam noul soare. Oamenii care ieşeau în stradă, din case, din blocuri sau de la locul de muncă, îşi întorceau faţa spre apus, să primească lumina nouă în faţă. Unii se uitau miraţi, fără a înţelege un fapt împlinit, că polii pământului s-au schimbat, s-au inversat. Acei care nu acceptau schimbarea, mergeau pieziş şi se uitau la soare chiorâş. Îmi amintesc că, mergând cu Vanea Lenin pe străzi, mai citeam denumirile lor pentru a ne orienta. Îmi spunea: Curios că, după o iarnă cu ger de minus cincizeci de grade, se mai găsesc nume româneşti. Continua supărat: Să mergem pe staraia garada. Îi răspundeam că eu nu ştiu ruseşte, am învăţat ceva-ceva în aceşti ani de frăţie, dar ar fi corect s-o mai dea şi pe româneşte. A doua zi, după ce am avut visul, am căutat hârtie de scris prin nişte sertare. Am dat de un pachet de cărţi legate cu aţă, erau cărţile pe care le-am avut sub haină în timpul visului. În realitate erau cărţi procurate pe sub mână, dar pe care nu le-am răsfoit niciodată. – A fost un vis de excepţie., zise profesorul. Dacă l-aş fi avut eu la vremea respectivă, ehei, dar măcar să ne fi spus şi nouă, acolo la câteva persoane, să o fi făcut pe dizidentul, să ne fi aranjat acum, ehei …
– Au urmat evenimentele din Braşov, în noiembrie
’87, îşi aduse aminte Grigoriţa. Bărbatul se roti în jurul ei, admirând-o. Apoi îi luă din nou mâinile şi i le ridică în sus, ca într-un dans, privind-o cu jind.
– Grigoriţa, tu ştii că eşti o femeie încă frumoasă? – A zis cineva că nu sunt? îl provocă ea. Ca şi cum dansul imaginar s-ar fi terminat, bărbatul o aduse încet spre el, strângând-o la piept. Femeia se lăsa în voia braţelor lui, dar era rece şi indiferentă.
– Politica, doamnă, te-a făcut să nu mai fii femeie. Ce-ai făcut cu viaţa ta? Se descărcă acru profesorul. O împinse încet, pas cu pas, până o sprijini cu şoldurile de marginea biroului. Femeia îl privi rece, mai mult curioasă şi răbdătoare, să vadă până unde poate merge vrerea bărbatului, căruia altădată îi curgeau balele uitându-se la o femeie frumoasă şi sănătoasă. L-a ştiut întotdeauna un bălos şi introvertit, clocind în inima lui gânduri parşive, aşteptând să treacă la atac atunci când victima este fără apărare, sau în haită, cum fac laşii, ori maimuţele îmbătate de drogul fructelor exotice. Chiar îl provoca şi încuraja. Îi descheia şi ea nasturii de la cămaşă. Bărbatul avea la gât un medalion din aur, cu efigia întoarsă. Îl luă în palmă şi-i privi reversul. Simţi un şoc în inimă, mortal, de la o suliţă înfiptă adânc. Încadrate într-un cerc, secera şi ciocanul, cu un desen în formă de zvastică. Îi dădu drumul să alunece pe pieptul gol, păros şi neplăcut atavic. Încerca să-şi reprime spaima şi durerea, să scape din braţele lui, în care se lăsase prinsă cu bună ştiinţă. Îşi aminti că, trecând prin faţa unei biserici de cartier, văzuse un preot bătrân cum râcâia şi ştergea cu lama unui cuţit însemnele zvasticii, aceleaşi semne ca în medalionul de la gâtul profesorului. Îl întrebase blând pe preotul paroh ce a păţit, de fapt îşi dăduse seama, voise mai mult să intre în vorbă, să-l consoleze, şi-l încurajă şi îndemnă să facă un denunţ la poliţie. Nu, doamnă dragă, mai rău îmi vor face. Parcă mai poţi să ştii de unde vine răul? Mai poţi avea încredere în cineva? Te rog, doamnă, să nu scrii la ziar. S-o da de ştire şi or veni şi alţii, să se întreacă, să-mi
spurce porţile bisericii. Voi şterge singur însemnele şi s-or linişti cei răi. Bărbatul simţi şi mai încrâncenată
indiferenţa femeii, răceala trupului ei şi renunţă până la urmă, obosit şi înăcrit. Îşi aminti de localul său de muzică şi dans, unde tinerele fete erau clocotitoare şi dezinvolte. Se gândi să o invite acolo, poate acolo ...

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Urzica Gheorghe pe Decembrie 8, 2010 la 9:25pm
În primul rând îmi cer iertare pentru postarea neprofesională a textului. Am atins din greşeaşă o tastă şi materialul s-a tot dus. Am revenit să-l aranjez, dar deja era salvat ca postare.
Se vede că sunteţi o cunoscătoare a zbuciumului sufletului, dar şi al minţii în relaţie cu trupul. Nu-s preocupat de esoterism., vreau să ştie toată lumea. Adevărata ştiinţă a cunoaşterii sufletului, dar şi a trupului uman este Psihologia. Am trecut prin unele experienţe de graniţă, mulţi din căutători de adevăr nu se mai întorc din gropă unde au căzut de pe gard, eu în schimb am reuşit să mă agăţ de marginea gropii, mi-am oblojit rănile transformându-le în învăţături. Nu am avut pe nimeni lângă mine de care să mă sprijin, măcar un par de sperietoare acolo, dar nimic. Pentru că am fost singur cu mine însumi, victoria este numai a mea şi numai a mea. Multe lucruri am uitat, fiidcă erau un balastru, altele au fost povestite în cartea ''Vindecarea personalităţii prin vis'', şi multe din ele povestite direct prietenilor (multe prietene, puţini prieteni, acesta e raportul). Dar la fel de multe lucruri nu le voi putea povesti niciodată, fiindcă trebuie să le uit. Daţi-mi o adresă din ţară să vă trimit cartea prin poşta tradiţională. Cadou de Sărbători!. Textul electonic nu-mi este îngăduit de editură să-l trimit.Cu preţuire.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor