Părinţii - o rană sîngerîndă-n trupul meu.

Cu cît mai mult mă vindec,

Ei se-mbolnăvesc … de nefiinţă.

Dacă-mi curg din suflet - picătură cu picătură,

Uşoară-s de ploi, râd şi … UIT.

MĂ UIT! Ajung pustie.

Ş-atunci, aleg să-mbătrânesc cu-o rană vie…

Atît de veche şi firească,

Încât ajung să cred că-i moştenire.

Sufăr smerit . Îmi iubesc rănile!

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Cristina Brinza pe Aprilie 10, 2011 la 7:36pm
Multumesc!
Comentariu publicat de Cristina Brinza pe Aprilie 10, 2011 la 7:16pm
:) şi totodată, speranţa este o boală...la fel ca şi depresia, obsesia... În acest context, am ales să simt. Să accept. Pentru aceasta, nu am avut nevoie de speranţă.
Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Aprilie 10, 2011 la 6:16pm
iubindu-ne ranile, suferim smerit uitandu-ne pe noi in vindecarea sangeranda a trupului si PARINTII se imbolnavesc de... nefiinta; frumos, da' pesimismul nu da voie sa razbata un firicel de speranta, avem nevoie de ea, de SPERANTA

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor