,după o poezie de Nichita Stănescu

 

        “Cetitoriule, nu vreu să te spariu, sau să te întristez foarte, nice nu vreu să crezi că toate cele ce-ţi voi aşterne în faţa ta, prin cuvinte, sunt simple închipuiri, ci vreu să zăboveşti o clipă, să cugeţi şi poate să-ţi aduci aminte cândva de toate cestea, căci fost-au adevărate, întocmai cu ţi le spun, crede-mă, eu nu fac decât să povestesc ceea ce alţii mi-au povestit mie şi lor li s-a povestit de către alţii şi tot aşa mai departe, încă de la cei ce trăit-a în vremea celui Împărat, odată, demult, nice nu se mai poate spune cât de demult şi chiar fost-a el aşa cum ţi-l zugrăvesc eu în cuvinte, adică urât tare, cum greu poţi să-ţi închipui şi încă, Dumnezeu îl mai şi pedepsise să nice nu aibă grai, aşa ca toţi oamenii, ci iar ca dobitoacele mut, crede-mă cetitorule, iar de nu, nu asculta vorbele mele, căci pentru acela ce nu crede, nice nu poate să existe Împăratul de care-ţi spui, iar zugrăveala e zadarnică şi nime nu-şi va mai aminti vreodată de ea.”

            Deci, iată:

            “Doamne, ce pasăre o fi dormit în faţa mea când era cât pe ce să mă înec?”

            Gaura e rotundă ca o aripă şi chiar asta este, aripa vulturului ce se tolănise pe cercul prea strâmt al coroanei împăratului, da, chiar asta este, o gaură prin care să treacă nimic către nimic, o gaură peste care, întâmplător, aripa rotundă a vulturului străbătuse spaţiul nefiinţei ei aproape furiş, neauzită de nimeni, e aerul în care se răsucește vulturul, spuneau curtenii, sau e respiraţia copilului din tine, Mărite Împărat, pentru ca mai apoi, să-i arate, ca să-l înveselească, cea mai țestoasă broască pe care o făcuse natura şi care, mai întâi căzând, apoi în aer mai albă ca piatra de grindină, apoi rece, când numai frigul din ea a mai rămas, frigul şi gaura pe care-o făcuse în pământ şi în trupul lui de bătrân milenar, căderea şi bubuitura ce s-au auzit mai apoi, verdele ierbii verzi şi culoarea în care se schimbase prăbuşirea ei, oglinzile în care Împăratul părea cu mult mai bătrân decât era, mult mai bătrân decât un bătrân milenar, făcuse apoi un semn curtenilor, uitându-se plictisit în apele tulburi ale oglinzilor, pentru a ieşi apoi, peste câteva clipe dintre ele, cu mult mai bătrân decât intrase, primul semn, ştia asta, era CUVÎNTUL, legând verdele de culoare şi prăbuşirea de coerenţă, apa murdară a oglinzilor, animalele fornăie pe nas şi-şi aruncă sămânța în văzduh, cuvântul organului şi sămânța organului seminţei, murdărie şi urâțenie în jur ca să nu iasă în evidenţă urâțenia lui şi hidoşenia lui, lepădarea fecalelor şi locul geamăn cu gura, Doamne, toate făpturile astea le-a avut Dumnezeu pe limba lui şi le-a scuipat morţii, căci primul cuvânt, înainte de toate, primul, e cuvântul MOARTE.

            “Nu curge din el

                        ceea ce vrei să curgă din el!

            Nu cade din el

                        ceea ce vrei să cadă din el!

            Nu moare în el

                        ceea ce vrei să moară în el,

            Împărate!”

            Ecranul televizorului latră răguşit, pentru a se gudura mai apoi, peste numai câteva clipe, la picioarele patului lui, la picioarele patului în care, răsturnat pe spate, el, Marele Împărat, conduce destinele lumii. Stă trântit între pernele de puf şi, acoperit până sub bărbie cu o plapumă moale, se preface că-l ascultă pe imbecilul care stă la capul patului, în fine, s-a hotărât să plece, apoi, rămânând singur, scoate de sub plapumă un pachet de ţigări, îşi aprinde tacticos una, iar apoi, satisfăcut, se ridică de mijloc, se așează mai bine între pernele moi, trage mulţumit din ţigară. Priveşte totuşi din când în când uşa, sper să nu se întoarcă imbecilul, iar a început cu prostiile lui, că adică nu am voie să fumez şi tot felul de chestii d-astea, ca şi când ar putea el să-mi spună ce am voie să fac şi ce nu, imbecil, trage din nou din ţigară apoi scutură scrumul pe jos, scoate telecomanda din cutele plăpumii şi apasă pe butonul pe care scrie şase. Da, parcă-i şi  văd mutra: “Înălţimea voastră,” mi-ar spune imbecilul, “doar ştiţi că nu trebuie să vă obosiţi ochii şi … dar ce miroase aici, nu cumva aţi fumat…”, imbecil, cred că o să-i pun să-i taie capul.

            Pe ecranul televizorului a apărut imaginea unei săli imense, cu lămpi mari de cristal. În mijloc, o masă mare, rotundă. În jurul ei, doar trei persoane. Nu se aude ce vorbesc. Împăratul se foieşte în perne, tuşeşte, se strâmbă. Imbecilii, cred că a lovit cineva din greşeală microfoanele… Din greşeală? Da, bineînţeles, nu ar fi îndrăznit s-o facă cu bună ştiinţă. Nu ar fi îndrăznit. Se forţează să audă ce-şi spun, dar difuzoarele monitorului nu redau decât un murmur nedesluşit.

            “Roata îi rupe carnea

            Şi carnea nu i se mai sfârșește

            Roata îi rupe osul

            Şi osul nu i se mai sfârșește

            Roata îi rupe sângele

            Şi sângele nu i se mai sfârșește

            Împărate.”

            Apasă apoi pe butonul patru, mulţime de oameni, “vieţile toate pentru o unică viaţă, singura existenţă divină, singura… huruuu…  huruuuu…”, schimbă programul, au devenit absolute infernale emisiunile astea care-l ridică în slăvi, chiar se miră cum de niciunul dintre supuşii lui nu se revoltă împotriva lor, se mai revoltă unii, de fapt, dar sunt re-revoltaţi imediat, au oamenii mei grijă de asta, ştiu ei cum s-o facă cel mai bine, vieţile toate pentru o unică… imaginea se schimbă, pe ecran apare o parte dintr-o cameră albastră, plăcută şi intimă. Chiar în central ecranului, o măsuţă cu oglindă în faţa căreia stă o femeie cu părul roşu.

            Împăratul rămâne cu ochii pironiţi pe ecran, iar mina se opreşte câteva secunde în aer, înainte de a se aşeza uşurel pe pat, peste negrul telecomenzii. Doamne, tot ce există, există pentru mine şi pentru a-l putea eu pricepe, tot, în afară de tine, de tine, femeia mea, asta tu nu vei putea înţelege niciodată, aproape că-i vine să strige către femeia de dincolo de ecranul televizorului şi nu vei putea înţelege niciodată tu, femeia mea şi curvă, tu stai toată ziua în faţa oglinzii şi-ţi desenezi umbre pe chip, Doamne, dacă foame mi-ar fi, ar putea să-mi dea trupul ei să-l mănânc, dacă frig mi-ar fi, ar putea să-mi dea părul ei, cu el să mă învelesc, dacă moarte mi-ar fi… Ţigara îi arse degetele. O aruncă sub pat, apoi apăsă pe butonul pe care era scrisă cifra cinci. Pe ecran apare un câmp acoperit de zăpadă, un câmp neted, nesfârşit, şi doar undeva, în dreapta ecranului, urmele negre ale drumului, ca nişte dungi tremurate, trasate de mâna unui copil. Omul care pe drumul care venea înzăpezea totul, îşi aduse el aminte o poveste auzită demult, în copilăria lui, nici nu mai ştia cine i-o spusese, Doamne, tălpile i le-aş săruta şi albul de gheaţă al sânilor până ar ninge peste noi, până ar ninge, doar să o fac să mă iubească câteva clipe, doar atât, o secundă mi-ar fi de ajuns, alteori aş vrea să o văd sângerând, să-mi cerşească mila, iar apoi, când ea ar fi pe moarte, aş putea să iau o slujnică şi să fac acolo, lângă patul ei de muribundă, ceea ce ea face acum în paturile largi din palat, în faţa camerelor de filmat, fără să-i pese de mine, fără ruşine şi teamă, cu birjari, soldaţi, grăjdari şi chiar cu bufonul meu, aş forţa-o să mă mângâie, să-mi pipăie furunculul imens ce mi-a răsărit pe spate ca o cocoaşă, Doamne, trebuie să uit de ea, eu am de condus un popor, o ţară, schimbă din nou  canalul şi, chiar în acel moment îi vine în minte din nou fraza aceea ce-i răsărise pe buze în momentul acela de după somn, dar de dinainte de a se trezi. O repetă şoptit, parcă temându-se de ceva:  “Doamne, ce pasăre o fi dormit în faţa mea când era cât pe ce să mă înec?”

            Pe ecran se perindau imaginile una după alta, piramidele şi vântul aproape adormit al deşertului, spaţii nesfârşite şi o masă de biliard într-un salon luxos, sânii unei femei înainte ca uşa de la baie să despartă spaţiul dintre aparatul de filmat şi camera de baie, cerul spălăcit şi cei câţiva nori de o formă incertă, viermele vorbirii şi multe altele. Împăratul mai scoase o ţigară, o privi câteva clipe, o duse în dreptul nărilor, apoi, nehotărât, privind mereu spre uşă, o băgă la loc în pachet. Ascunse apoi pachetul de ţigări sub pernă.

            Rotundă ca o aripă, cu vulturul închis în cercul prea strâmt ce încinge fruntea împăratului, gaura e mută, mută ca piatra şi ca piramidele sub care zeii au adormit de mult, viermele vorbirii creşte, dacă eşti atent poţi să-l auzi, curtenii îi spun că nu, Împărate, nu asta se aude ci vulturul, sau poate copilul din tine, dar nu, căci el îl aude, şi chiar tu l-ai putea auzi, la început era atâtica şi dracu ştie cum a putut intra în sufletul lui, parcă s-a zămislit pe el însuşi, Doamne, curtenii se învârt în jurul lui, măscăriciul se tăvăleşte pe jos şi se strâmbă, ridică apoi fusta unei doamne în vârstă, ceilalţi se joacă cu cea mai ţestoasă dintre toate ţestoasele pe care le-a făcut natura, iar el ar vrea să-i vadă pe toţi spânzuraţi de câte un copac, ba nu, ar fi prea puţin pentru ei, ar fi prea puţin pentru nişte animale vorbitoare, apoi Împăratul apasă pe butonul roşu de lângă pat, uşile sunt trântite de perete, şase soldaţi năvălesc în cameră, au măşti de gaze pe faţă şi automatele în poziţie de tragere. Curtenii se sting unii în alţii şi sunt scoşi apoi din cameră. Dup ce se închid uşile se aud câteva rafale de arme automate, apoi nimic, doar viermele vorbirii, doar foşnetul viermelui ce se zămisleşte pe sine însuşi în inima Împăratului şi zgomotul regulat al expiraţiei aerului din plămâni şi, poate, sunetele amintirilor, dacă acestea ar produce aşa ceva la trecerea lor prin mintea Împăratului tolănit între pernele moi, da, braţele ei, divinele ei braţe, imaginea femeii cu părul roşu aşezându-se în braţele lui, pântecul ei, pielea ei albă sub care stă ascuns cuvântul. Apoi visul, pasărea aceea adormită şi pieptul în care aud cum creşte, cum creşte…, apoi spinarea mielului  şi găurile pe care le-au lăsat ghearele vulturului şi în jurul cărora, single închegat a format desene caudate în lâna albă, aproape transparent.

            Împăratul apasă pe butonul  telecomenzii. Undeva, în colţul ecranului, apare figura tâmpă a bufonului rânjind ciudat. Pe ăsta nu l-au omorât, sunete ciudate ies din gura lui, trebuie că i-au scos limba, oribil, ca şi când i-ar smuls cuvintele unul câte unul din minte, lăsând locurile lor goale, cu atât mai dureroase, bufonul se strâmbă în continuare spre ecran, salivă albă i s-a adunat la colţurile gurii, un cuvânt, un singur cuvânt, da, acum s-a întors cu spatele, sunt sigur că acum plânge, aş putea să pornesc cealaltă cameră de filmat, dar nu, nu are rost, sunt sigur că plânge, viermele vorbirii îl macină acum şi pe el, da, la început ca un copil, scâncete slabe, abia auzite, apoi tot mai tare, din ce în ce mai tare, mai tare, din ce în ce mai tare …

            Oricum, îşi spuse, nu mai are nici o importanţă, în timp ce se simţea plecat undeva departe, negândit de departe, pe o insulă a tăcerii şi a singurătăţii lui, undeva unde, în alcătuirea lor vorbitoare, trupurile celor din jur, fantastice maşinării fiziologice, nu-l vor mai putea atinge cu coerenţele lor de cuvinte şi cu lipsa lor de sens, cu naşterile lor de sunete rostite într-o rea alcătuire de simplitate şi firesc, da, taina cuvântului să rosteşti aceluia ce din acel loc se întoarce ca dintr-o moarte, iar el, maiestuos, trecând prin mijlocul gloatei, fu întrebat tocmai de viermii din maţul pământului:

            -Vrei magmă, sau lapis-lazuli?

            -Nu, a răspuns Împăratul, vreau aer, aer vreau, vreau aer. Nu, a răspuns el, vreau aer.

             -Vrei magmă, sau lapis-lazuli? Veniră şi-l întrebară viermii din maţul pământului.

………………………………………………………………………………………………           

            “Apoi, apoi, spune, ce s-a mai întâmplat”

            “Apoi, mai nimic”, îi răspund eu, scriptoriul poveştii acesteia, “apoi nu s-a mai întâmplat mare lucru, prăbuşirea lui se schimbase în culoarea verde, iar iarba era umedă şi proaspătă”.

Vizualizări: 151

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 11, 2012 la 10:12am

November, mulţumesc tare mult pentru comentarii. Textul acesta (ca şi Prima Poveste) e un joc de fapt. Am citit o poezie care m-a incitat, mi-a creat un sentiment şi o ideea. Apoi, jocul a venit firesc şi aşa a apărut această proză-poezie.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 11, 2012 la 8:31am

Dragoş, cu riscul de a plictisi, mie îmi place să comentez ceea ce citesc...ce nu imi place ...ignor total! (Acum să nu îţi imaginezi că am picat în extaz în faţa acestui text al tău...este incitant, pentru că predispune la gândire.Ti-am spus că genul "ficţiune", e nou în lecturile mele.) Deci , mă repet...pornind de la poezia lui Nichita găsesc ca idee, multiplicarea la infinit a trupului, ce nu poate fi răpus prin tortură. Dacă mă axez pe simboluri (coroana şi vulturul...dau textului conotaţii istorico-politice...vulturului i s-a pus din nou coroana pe cap...la căderea comunismului). Un alt simbol ar fi "lapis-lazuli", considerată piatra regească, dar şi piatra care însoţea pe morţi în infern. . Textul tău arată plăcerea ficţiunii, a artei ca joc, savurând grotescul...burlescul...literarul, construind perspective veşnic înşelătoare, căutând simboluri şi substituienţi ai morţii..."care din urmă-l paşte". (Aş mai avea ceva de spus, dar o voi face în privat.)

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 10, 2012 la 11:18pm

Nu am spus că-i obligatoriu. Nici cititorul nu-i obligat să spună ce a înţeles. Mai ales că, de multe ori, chiar nu putem spune de ce ne place ceea ce ne place. Să ne gîndim ce se întîmplă cînd ne îndrăgostim. Putem spune într-un discurs absolut logic de ce s-a întîmplat asta? În mod sigur nu.

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 10, 2012 la 10:36pm

Evident că ar fi ridicol un autor ce şi-ar "povesti" textul, dar e foarte interesant (pentru acelaşi autor) să afle ce au înţeles cititorii din textul lui. 

Pe de altă parte, mulţumesc tare mult pentru timpul pe care vi-l răpesc cu textele mele.

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 10, 2012 la 8:40pm

Sper că nu aştepţi să încerc să explic aici ceea ce am scris. Nu o să o fac.

Apropo. Rămăsesem dator cu un nişte fragmente de jurnal care fuseseră la originea unui text mai vechi de al meu: Croica intrărilor şi ieşirilor tînărului George. Fragmentele de jurnal aparţineau lui ... Eminescu.

Cam asta-i.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 10, 2012 la 8:11pm

Poezia "Nod" a lui Nichita Stanescu...multiplicarea la infinit a trupului pe care "călăii metafizici" îl torturează fără a-l putea răpune. 

"I-am tăiat inima
dar sub ea aflăm tot inimă!
I-am despicat fruntea
dar sub ea aflăm tot frunte!
I-am frânt șira spinării
dar sub ea aflăm tot șira
spinării, împărate!"

  Apoi chestia cu "butoanele"...[cunosc şi eu ceva ...cu 'butonul trei(asta e o glum)]. Am citit textul tău şi pe "poezie.ro....Trebuie să-l mai "rumeg"...voi reveni!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor