Cândva i-am dat lui frate-meu o palmă. Aveam vreo şapte sau opt ani şi ne jucam în bătătura din spatele casei. Nu ştiu cu ce m-a supărat şi l-am plesnit, iar el, mai mic decât mine cu doi ani, a început să ţipe ca din gură de şarpe. A auzit tata care, ca un făcut, tocmai venea de la şcoală… Era dascăl şi terminase orele. “Ce faceţi voi acolo, mă ?!”, a întrebat el mirat şi îngrijorat că nu ştia ce se întâmplă. “M-a bătut !...”, i s-a plâns frate-meu, evident referindu-se la mine. Atât mi-a trebuit... O teamă nejustificată m-a cuprins - tata nu mă bătuse niciodată, dar mă ştiam vinovat - și-am rupt-o la fugă de-mi scăpărau călcâiele. M-am strecurat ca vântul printre trupurile zvelte ale frasinilor din păduricea ce dădea în albia pârâului Peşceana, am sărit cât ai clipi gardul din fundul curţii şi... pe-aci mi-a fost drumul... Tot restul zilei n-am dat pe-acasă. Câteva ceasuri bune am lipsit... În tot acest răstimp, mai ales mama, căci ea era întotdeauna îngrijorată în privinţa noastră, a copiilor, dar şi tata n-au avut linişte… M-au căutat peste tot pe unde şi-au închipuit că m-aş fi putut ascunde. În zadar… N-au dat de mine. Alesesem cu iscusinţă ascunzătoarea, o marchiză din podul noii noastre case - aflată lângă cea a bunicii -, în care urma să ne mutăm nu peste multă vreme. Într-un târziu, nemairezistând, mi se făcuse foame, a trebuit să dau ochii cu tata. Cum m-a văzut, pe un ton blând, ca şi cum nimic nu se întâmplase, m-a întrebat: “De ce-ai fugit ?! Nu-ţi făceam nimic... Unde ai fost ?”. I-am spus încurcat că mi-a fost frică şi că m-am ascuns într-un butoi din magazia de la spatele casei bunicii. M-a dus acolo şi m-a pus să-i arăt cum am stat. Nu prea încăpeam în acel butoi din pricina unor paie de grâu. Atunci m-a privit în ochi şi mi-a zis: “De ce minţi ?! Tu nu vezi că n-ai loc şi că pânzele de păianjen de la gura butoiului nu sunt deranjate ?” M-am înroşit ca un rac. Am aplecat capul şi n-am fost în stare să mai scot un cuvânt. Tata mă prinsese cu minciuna... O minciună nevinovată, dar oricât de neînsemnată ar fi fost, tot minciună se chema. Dojana tatei n-a întârziat să vină... Cu vorba-i blândă, însă plină de semnificaţii, m-a pus pe gânduri: “Să nu mai faci asta în viaţa ta !... Să nu mai minţi ! Minciuna are picioare scurte..., e înjositoare, iar adevărul, chiar dacă uneori e crud şi poate să doară, e înălţător”. N-o să pot uita vreodată vorbele astea care mi-au marcat existenţa.

La începutul anului 1998, cu vreo două luni înainte de a pleca în lumea umbrelor, tata m-a “provocat” la o discuţie amicală. Am râs, am glumit şi ne-am amintit multe clipe frumoase sau importante petrecute împreună. Printre care şi întâmplarea povestită. Inexplicabil, doar trecuseră mai bine de douăzeci de ani de atunci, m-am înroşit ca un rac... Obiceiul ăsta de a mă înroşi mă copleşeşte şi astăzi, ori de câte ori în spusele mele se strecoară vreo inexactitate. Şi ştiţi de ce ?! N-o să vă mint chiar dacă veţi râde... Încă îmi e ruşine de tata !

                                                                                                                                                   Corneliu-Victor DRĂGHICI

NB: În vara anului 1991, fiind student în Drept la Academia de Poliţie “Alexandru-Ioan Cuza” din Bucureşti, am susţinut examenul la filosofie. Proba era considerată de către noi, studenţii, foarte dificilă… Un adevărat “cui”, mai ales din pricina exigenţei profesorului care "pica" pe capete... Unul dintre subiectele de pe bileţelul pe care l-am extras suna aşa: “Caracterul procesual al dobândirii adevărului”. Am avut emoţii mari, dar ştiţi ceva ?! Am luat examenul... Fără “pile”.

Vizualizări: 283

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Corneliu-Victor Drăghici pe Iunie 23, 2014 la 11:09am
Multumesc frumos pentru apreciere, stimata doamna Andrei !
Comentariu publicat de Corneliu-Victor Drăghici pe Februarie 10, 2013 la 5:57pm

Vă mulţumesc mult, domnule Malciu, pentru felicitări şi, evident, pentru comentariul plin de "substanţă"...

Nu, ca şi pe vremea când dumneavoastră eraţi în băncile acelei instituţii de învăţământ, pe care sunt sigur că asemenea mie o apreciaţi, nu se luau examenele cu "pile"... Afirmând că am promovat examenul "fără pile", nu m-am referit, în niciun caz, la faptul că altcineva sau alţii l-ar fi trecut în acest mod, ci am vrut doar să evidenţiez utilitatea lecţiei primite de la tata în copilărie. Doresc să adaug că ar fi fost imposibil ca vreun student să treacă examenele prin aranjamente, în acea instituţie care se respecta. Nemaivorbind de materia la care făceam referire - filosofia. Exigenţa domnului profesor, pe care cred că îl cunoaşteţi, era recunoscută nu doar în academie... Iată un element care consider că îmi susţine afirmaţia: înaintea mea, picaseră examenul nouă colegi din grupă, la rând... Eu am fost al zecelea examinat şi... am trecut... Cu emoţii mari, dar, din păcate, nu şi cu o notă la fel de mare precum emoţiile... Deşi învăţasem pe rupte...

Comentariu publicat de Marian Malciu pe Februarie 9, 2013 la 6:14pm

Am citit cu atenţie şi plăcere această amintire din copilărie, cursivă, scrisă îngrijit, care cuprinde o pildă demnă de reţinut. De fapt, sunt mai multe pilde, pentru cel ce citeşte printre rânduri...

Tata? Exemplu de urmat! Demn, iubitor, raţional, înţelept, drept...

Fiul? Exemplu de... copil, pentru o anumită vârstă! Câţi copii ar fi procedat altfel?! Foarte puţini, am convingerea. Mai târziu, acelaşi fiu, ruşinat cândva, demn urmaş al tatălui, nu repetă greşala, o regretă şi acum, la maturitate, spre cinstea lui şi spre cinstirea memoriei tatălui său...

Un singur semn de întrebare aş fi avut...

La Academia de Poliţie... se promovau studenţi pe "pile" la examen, în 1991?!

În urmă cu vreo cu vreo 15-16 ani, raportaţi la acel 1991, pe vremea mea, nu se cunoştea acest cuvânt, PILE...

Sincere felicitări pentru această proză scurtă!

Comentariu publicat de Corneliu-Victor Drăghici pe Februarie 7, 2013 la 9:53pm

Va multumesc, domnule Negoita. Da, moralitatea si adevarul fac intotdeauna casa buna.

Comentariu publicat de dumitru negoita pe Februarie 7, 2013 la 8:53pm

Am apreciat trextul, mai ales finalul. Este foarte adevărat că avem nevoie de moralitate. 

Comentariu publicat de Corneliu-Victor Drăghici pe Februarie 6, 2013 la 10:30am

Plecăciune pentru cuvintele frumoase, November, domnule Hatos !

Comentariu publicat de November pe Februarie 6, 2013 la 6:16am

A roşi, este o manifestare fiziologica, desigur...dar insoteste trairi afective, pe care numai o persoana sensibila, candida, cu mult bun simt le poate avea! In cazul de fata este vorba de rusinea fata de tata. Sentiment fantastic, de respect pentru parinte! E o lege a firii umane, dar nu a oricarui om...ci a omului crescut de mic in spiritul respectului fata de adevar , a omului vertical! "Sfiosenia", nu e prea masculina, dar acest sentiment cand se manifesta vis a vis de parinti...e sublim! Acest "caracter procesual al dobandirii adevarului " vine din educatie...samanta se sadeste in copilarie, in cadrul social...familial . Frumoasa si cu talc povestirea ta!  

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor