ADULTER ÎNTR-O MICĂ AGENŢIE DE BANCĂ de Camelia Mihai

NEVASTA ŞI AMANTA

Oricât de mult s-ar fi gândit la o explicaţie cât de cât acceptabilă, un lucru era clar: trebuia să-şi anunţe amanta că soţia e gravidă.
Aşa că, frământat, spăşit şi preocupat că va pierde dragostea oferită în încăperea tezaurului, arhiva şi bucătăria băncii de către subalterna lui iubită, marele director al unei foarte mici agenţii de bancă din provincie, îşi luă inima în dinţi şi aproape pe nerăsuflate, la cafeaua de dimineaţă din bucătăria băncii, spuse repede şi parcă scuipând cuvintele:
-Soţia mea e gravidă!
Amanta cea blondă, subţire, încrezută şi foarte sigură pe ea până acum, încremeni cu ţigara în drum spre gură şi se albi la faţă.
El se sprijini de calorifer ruşinat, uşurat într-un fel, dar şi terifiat, aşteptând fără să poată face nici o mişcare şi fără să mai poată gândi măcar, reacţia celor din jur.
Diana, studenta ce se afla în practică, sări de pe scaun şi-l pupă cât putu de graţios pe obraz felicitându-l, dar şi observând, cu distracţie abia disimulată, reacţia amantei blonde împietrite, precum şi voia bună, răutacioasă de-a dreptul, a celor doi colegi, Anita şi Călin.
Anita cea perfidă, aproape râzând, îl pupă şi ea pe obraz, exclamând plină de exuberantă surpriză şi voioşie:
-Vai, dragă, ce veste neaşteptată şi frumoasă! Felicitarile mele şi un copil sănătos!
Călin se mulţumi să-i strângă mâna, reţinut.
Atmosfera bucătariei devenise dintr-o dată încinsă, încordată şi penibilă.
Ileana cea blondă nu reuşea nicidecum să se dezmeticească şi să aibă cât de cât vreo reacţie firească. Rămase cu ţigara în drum spre gură, nereuşind să gândească suficient de repede.
În atmosfera încremenită, Diana ieşi repede din bucătarie, motivând că are ceva de lucru, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cum or şti. Călin o urmă în grabă. Anita ieşi şi ea după ce mai ciripi vreo câteva minute despre marea fericire ce-l lovise pe şef şi apăru în sală cu gura pană la urechi, rânjind cu subânţeles la Diana.
Portarul, martor permanent şi tăcut la toate câte se întamplau în acea mică dar importantă pentru el agenţie, îşi reprimă un zambet amuzat şi se uită apoi pe geam, prefacându-se ca de obicei că el nu vede şi nu ştie nimic şi că, de altfel nici nu ar fi treaba lui să vada său să ştie ceva, în afară de ceea ce este strict necesar ca să-şi căştige micuţa lui pâine.
În bucătarie tragedia era în toi. Rămaşi singuri, blonda îşi întinse picioarele subţiri de sub fusta crăpată mult mai mult decât s-ar fi cuvenit pentru postul ei de măruntă funcţionară de bancă, îşi ridică sânii cu gestul ei preferat, mângâindu-i pe dedesubt, îşi trecu mândră mana prin părul lung şi blond, arătându-i astfel, cu gâtul ridicat şi capul într-o parte, ce tocmai reuşise el să piardă. Nu putea încă să scoată nici un cuvânt şi nici nu prea ştia ce-ar fi putut să spună, dar trupul ei etalat în cea mai studiată poziţie lascivă şi capul întors către perete, spuneau suficient încât el să înţeleagă ca-i va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să o mai vadă, pe aceeaşi masă de bucătarie pe care stătea acum sprijinită într-un cot şi în alte ipostaze, ca de atâtea ori pană acum, încolăcită în jurul lui, semidezbrăcată, la întregul lui cherem dupa lungile ore de serviciu, când banii erau încuiaţi în tezaur, banca închisă şi colegii plecaţi acasă. Dulci erau şi clipele dinainte, când ei le lungeau cu bună ştiinţă completând încet registrele de casierie şi privîndu-se pe furiş şi arzător în ochi, cu gândul la apropiatele clipe mult visate.
Petre, marele director de bancă peste trei oameni dintr-o agenţie mică dintr-un oraş pierdut şi uitat de cele mai multe harţi ale ţării, stătea sprijinit de calorifer, privind când în jos, când la ea, abia îndrăznind să-şi schimbe poziţia de pe un picior pe altul.
Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu păr cânepiu şi ochi alunecoşi, suficient de arătos pentru un micuţ oraş de ţară, unde cu greu vedeai oameni îmbrăcaţi cu costum şi cravată. Avea şi el notorietatea lui locală de proaspăt director de bancă, chiar dacă într-o mică şi amărâtă de agenţie.
Se aplecă slugarnic spre amanta indignată şi-i şopti din tot sufletul lui, cu obidă şi durere în glas:
-Te rog, Ileana, iarta-mă, nu ştiu cum s-a putut întâmpla!
Ea-l privi sfidatoare:
-Eu ştiu sigur cum s-a întâmplat!
-Te rog înţelege-mă, a fost o singură dată, dintr-o întâmplare nefericită! Eram foarte obosit, ea a venit la mine şi cred că am facut-o din reflex. Nici macăr nu cred că eram treaz, cred că dormeam în momentele acelea!
-Oare câte momente din astea or mai fost în care te-ai culcat cu nevastă-ta dormind, când mie mi-ai spus clar că nu mai ai absolut nimic de-a face cu ea?
-Nu au mai fost de când suntem noi împreună, crede-mă! Nici macăr nu pot să-mi amintesc exact cum s-a întâmplat.
Ea se ridică în picioare sfidatoare:
-Şi te pomenesti că aşa, dintr-o singură dată, a şi rămas gravidă!
El încercă să o prindă de mână, dar ea se trase ca o tigroaică înfuriată:
-Parcă spuneai că nu poţi încă să divorţezi, din cauza postului tau! Că ar fi prea repede şi că te-ar da afară! Ai spus să mai am puţină răbdare şi că, oricum, eşti doar al meu!
El se tângui din nou, cu glas rugător:
-Te iubesc mai mult decât orice, dar înţelege-mă, am muncit aşa de mult ca să ajung aici! Nu ţi-am cerut decât să mai ai puţina răbdare!
Ea-l privi în ochi aproape cu ură:
-Ei şi nu am avut? A trecut deja un an de când tot am răbdare! Şi acum tu-mi spui că ea a ramas gravidă?
Se ambala din ce în ce mai mult vorbind, riscând să fie auziţi de ceilalţi din bancă:
-Acum ce să mai aştept? Să faci un copil şi să traieşti fericit pană la adânci batrâneţe cu familia ta? Cum o să te mai desparţi de ea acum? Cum ramane cu reputaţia ta, cum ii spui tu, dacă ai părăsi-o acum şi ai lăsa-o singură când e gravidă sau, după aceea, cu un copil mic?
M-am săturat să ne ascundem tot timpul, când eu aş fi vrut să fiu mândră că sunt cu tine! Acum chiar că nu mai văd nici un fel de ieşire şi nici un viitor! Aşa că lasă-mă în pace şi vezi-ţi de nevastă-ta cea borţoasă şi de copil! Ce-ai pupat până acum n-o să mai pupi!
Şi dându-şi cu trufie capul pe spate, ieşi dîn încăpere mândră, roşie ca focul şi ciocănind nervoasă cu tocurile ei ascuţite în podeaua bancii.
Petre rămase lângă calorifer cu capul plecat, cu corpul moale şi vlăguit, fără nici un alt fel de gând în minte decât o durere uriaşă şi de nesuportat, care-i răsuci sufletul şi i-l lăsă stors ca pe o zdreanţă udă şi aruncată.


FRĂMÂNTARE ŞI DESTIN

Fiecare zi de-atunci a fost o continuă cerşire de milă, de puţină, oricât de puţină umbră de afecţiune şi măcar de o singură licărire tandră în ochii fostei amante, dar ea era de nepătruns. O vreme s-a mâniat pe fiecare cuvânt blând şi rugător al lui, vorbind batjocoritor şi luându-l peste picior în faţa tuturor.
Oricum, povestea lor era cunoscută de colegi. Şuetele lor îndelungate în bucătărie în timpul orelor de serviciu, când îşi trăgeau cât mai aproape scaunele şi se mângaiau repede şi pe furiş, treburile lor foarte dese în arhivă, cât şi întarzierile zilnice după programul de lucru, nu puteau rămâne de nevăzut.
Şi iată că iubirea lui înflăcărată, trăită prin toate ungherele ferite de camerele de luat vederi ale băncii, se încheiase!
Îi mai mângâia uneori în treacăt părul lung şi blond, ca şi când ar fi fost o întâmplare, dar nu primea nici un răspuns. Dimpotrivă, focoasa Ileana îi răspundea cu dispreţ! În schimb, nu scăpa nici o ocazie să-şi etaleze pe sub birou picioarele întinse special pentru ochii lui, să-şi dea capul pe spate şi să-şi scuture părul blond, mângâindu-şi sânii cu gestul ei lasciv, împingându-i înainte şi încordându-şi trupul sub privirea lui, ştiind că fiecare gest al ei îl ameţeşte şi-l scoate din minţi. Decolteul îi era mai adânc acum decât înainte şi cu fiecare ocazie ivită se apleca peste biroul lui, arătandu-i ostentativ, dar ca din întâmplare, tot ce avusese şi nu mai poate avea iar fustele deveniseră şi mai strâmte şi mai crăpate, aşa încât picioarele să-i poată fi bine văzute şi râvnite. Trecea prin bancă printre clienţi şi colegi mângâindu-şi dosul şi mijlocul, cu capul sus şi mândră de orice privire admirativă pe care o primea de la numeroşii bărbaţi ce se bucurau de o asemenea privelişte, ştiind că el, Petre, o priveşte şi o doreşte şi mai mult decât înainte şi că fiecare privire aruncată de ea acelor bărbaţi îl arde ca un fier înroşit.
Acasă, soţia era tot mai dizgraţioasă, şoldurile îngroşându-i-se, mişcările devenindu-i tot mai greoaie şi, gândul că acea fiinţă mică şi nedorită din pântecul ei i-a sărăcit întreaga viaţă, trezea în el neplăcute resentimente. Nu numai că nu iubea acea fiinţă, ci simţea uneori că o ura, chiar dacă acest lucru nu era deloc rezonabil pentru un om atât de „aşezat” ca el, respectabil şi director de bancă.
Încet, încet lucrurile începură să devină un coşmar şi îşi dădea tot mai mult seama că va trebui să aibă o discuţie cu fosta lui amantă focoasă, ca să-i cerşească din tot sufletul un gram mic de milă, o privire cât de scurtă dar binevoitoare şi ceva, orice ar fi crezut ea de cuviinţă să-i dea, ca să-i potolească chinurile sfâşietoare.
Aşa încât într-o buna zi, profitând de funcţia lui (de, era totuşi director), organiză o ieşire pe teren la un client important, pentru a-i prezenta produsele băncii. Şi pentru că niciodata o bancă serioasă nu trimite pe teren un singur om la o prezentare, o chemă pe Ileana cu el, făcând uz de autoritatea pe care o avea, aşa cum era ea de îndoielnică.
Se asigură din timp ca acel client să fie ocupat şi să nu aibă timp decât să-i lase două, trei pliante. Se înarmă cu o mapă impresionantă, îşi aranjă hainele şi plecă cu Ileana cea ţâfnoasă la „prezentare”.
În maşina băncii încercă să-i ofere Ilenei o atmosferă cât mai intimă, punându-i muzică ei preferată, în speranţa că poate înmuia puţin băţoşenia fostei lui iubite.
După scurta vizită la client îi spuse că mai au un drum de făcut într-un sat din apropiere şi încet, încet, în ritmul muzicii ajunseră pe un drum lăturlalnic de ţară.
Petre opri maşina, dadu muzica încet şi uitandu-se la ea cu cei mai umezi şi mai rugători ochi din lume, îi spuse:
-Ileana, iubirea mea, iartă-mă! Ştii că sufăr groaznic şi tu le faci pe toate intenţionat, ca să te răzbuni! Te rog nu te mai purta aşa şi nu mă mai chinui! Zi-mi ce să fac şi fac tot ce vrei tu! Dacă vrei divorţez, las tot şi plecăm doar noi doi undeva! Fac tot ce vrei, numai să mă ierţi!
Ea ascultă retrasă la început, apoi se imbujoră tot mai mult, îşi frământă mâinile în tăcere şi, în sfârşit, ridică ochii.
În privirea lui parcă se topeau valuri căprui şi o învăluire de ape adânci, limpezi şi tulburi totodată se răsfrangea din ei.
Se cuibări la pieptul lui, lăsându-şi părul bogat şi blond să-i mângâie faţa şi simţiră amândoi cum îi copleşea din nou pasiunea lor nebună. Mâinile mângâiau şi căutau cu înfrigurare, gurile li se topiră una într-alta, oftau amândoi la fiecare nouă redescoperire şi atingere, până când mapa groasă a băncii îşi găsi şi ea o întrebuinţare, acoperînd locul gol dintre cele doua scăune.
Pe drum înapoi căzură de acord că nu se pot despărţi, dar că de aici înainte vor ţine totul strict secret, astfel încât nimeni să nu mai bănuiască vreodată ceva şi hotărâră ferm, ca într-un timp cât mai scurt să facă ceva pentru viitorul lor. De acum înainte trebuiau să rămană împreună!


UN PLAN BINE...PUS LA PUNCT!

Toate erau acum mult mai uşoare pentru directorul din agenţia de provincie. Soarele stralucea mai tare, zorile erau mai înmiresmate, florile scânteiau în cele mai minunate culori şi parcă aveau chiar mai multe petale iar cerul cânta în toata splendida lui grandoare.
Uneori, doar uneori, îşi amintea cu strângere de inimă ce trebuia să facă, dar apăsarea devenea uşoară ca fulgul, gândîndu-se că în scurt timp îl va aştepta fericirea râvnită, alături de amanta lui înflăcărată.
În ce o privea pe soţia lui care trebuia să nască în curând, nu prea avea mustrări de conştiinţă. Poate totuşi pentru copil, dar gândindu-se că-i lasă tot ce făcuse el până atunci, casă, mobilă, maşină şi bănuţii ce-i mai stransese prin cont, parcă nici nu-l mai mustra conştiinţa! Ba uneori chiar îi era chiar, gândindu-se că toată munca lui îi va rămâne ei. Şi ce dacă o va părăsi? Ea ştie cât s-a chinuit el în tot timpul ăsta şi câte hotărâri grele a trebuit să ia? Are vreo vina că n-o poate iubi? Iubirea este cel mai important lucru în viaţă şi doar Ileana i-a putut-o da!
Pe de altă parte, gândindu-se la bancă, ştia că toţi banii sunt asiguraţi. Toate lucrurile acestea le ştia. Planul fusese făcut cu migală şi cu mare grijă. Era simplu şi tocmai de-aceea era foarte bun.
Fiind vară, se făcusera multe încasări în valută, pană acum adunându-se mai bine de doua sute de mii de euro. Şi mai erau şi câteva mii de lire sterline şi câţiva mii de franci elveţieni. Ileana avea cheile de la tezaur şi în ultimele raportări privind numerarul din casieria băncii „uitase” să treacă un zero la euro, aşa încât nimeni nu observase că se depăşise plafonul de căsă şi că banii ar fi trebuit să fie remişi la centru. O mică greşeală pe calculator, un zero uitat nu era o gaură în cer dacă ar fi venit în timpul ăsta vreun control. Banii erau în tezaur, încă nu-i furase nimeni! Oricum el ştia, neoficial, dinainte când vin controalele în bancă iar acum nu se anunţase niciunul.
Totul era pregătit pentru ziua de vineri, când soţia trebuia internată în spital în oraşul din apropiere, urmând că luni să i se facă cezariana. Ori luni, el avea să fie departe cu amanta lui şi cu toata valuta din casieria bancii! De vineri şi până luni nimeni n-o să observe lipsa banilor din tezaur iar pe soţie o va suna de câteva ori de pe drum, aşa încât să nu aibă nici o banuială. Şi luni, când ar fi trebuit să fie cu ea, nu va mai şti nimeni unde e el. Până la urmă, se va şti că au plecat împreună şi că au luat banii din tezaur, dar cu ataţia bani nu e deloc greu să te ascunzi. Biletele de avion erau deja luate şi dupa ce vor sta o vreme într-o mare capitală europeană şi lucrurile se vor linişti, vor vedea ei unde vor pleca.
El va face tot iar Ileana îl va aştepta în faţa băncii la ora nouă seara fix, urmând să plece cu maşina lui, pe care o vor abandona undeva în vreo parcare aglomerată din Bucureşti. Banii nu erau prea mulţi, dar nici puţini. Oricum, erau mai mulţi decât sperasera ei vreodată.
Şi veni şi ziua de vineri. Era o vreme foarte urâtă în vinerea aceea! Ploua într-una de vreo doua zile, dar parcă niciodată aşa ca atunci. Îşi duse nevasta la spital şi se întoarse la bancă, exact la timp că să poata semna toate actele şi să pună, împreună cu Ileana lui, banii în tezaur. Ea avusese grijă să pună valutele separat, pe raftul de jos, bine împachetate într-un plic de hârtie maro. Între timp celelalte două colege se ocupau de scoaterea şi verificarea rapoartelor şi închiderea aparaturii din bancă.
Toate lucrurile se petrecură normal, ca în fiecare zi. Iubita lui transmise numerarul din casierie pe calculator, „uitand” acel zero la euro, aşa că totul era în regulă. Închiseră tot şi puseră cheile de la tezaur la locul lor, ca de obicei.
Tot ca de obicei de când „se desparţisera” oficial, Ileana ieşi împreună cu colegele ei şi el armă şi încuie banca, după care plecă acasă.
Singurul lucru pe care l-a făcut altfel decât de obicei a fost că şi-a lăsat diplomatul în birou. Doar avea nevoie de el ca să pună acolo valuta. Ştia că nimeni nu-l va întreba de ce intră în bancă la ora nouă fara ceva seara sau de ce s-a dezarmat şi armat din nou banca. Nu o data s-a întamplat să intre sâmbătă sau duminică în bancă pentru că mai avea ceva de lucru. Şi cei de la securitatea bancară nu făceau decât să-l sune pe el şi să-l întrebe dacă este vreo problemă de s-a dezarmat banca.
Afară ploua torenţial şi vântul bătea în rafale mari. Potop pe lume, nu alta! Ajuns acasă se uita la ceas. Era ora 19. Îşi impachetă cu grijă lucrurile pe care le socotea strict necesare şi le puse într-un geamantan. Alese din cămară câte ceva de-ale gurii, zacuscă, dulceaţă, puţină friptură şi ceva salam, ca să nu fie nevoiţi să oprească pe drum, nedorind să fie observaţi de nimeni.
Mâncă şi el ceva pentru siguranţă, facu un duş, se îmbrăcă într-un trening comod şi privi afară. Trabuia să plece, se apropia ora 21. Mai facu o data un tur al casei şi-şi luă rămas bun de la lucrurile lui muncite cu greu (îşi aminti iar cu ciudă), îşi luă geamantanul şi ieşi. Încuie uşa şi băgă cheia în buzunar, deşi nu avea intenţia s-o mai folosească vreodată.
Afară ploua, ploua mereu şi-i păru rău că uitase să-şi ia umbrela. Oricum, maşina era aproape. Aruncă geamantanul în portbagaj , sări repede în maşină şi porni spre bancă. Mai erau 12 minute până la ora 21, timp suficient ca să facă ce avea de făcut.
Opri maşina în faţa băncii pe partea cealalta a străzii, scoase cheile din buzunar şi fugi prin rafalele de ploaie şi vânt spre uşă. Turna cu galeata! Pe stradă nici ţipenie de om pe aşa furtună! Deschise repede cele doua încuietori, dezarmă sistemul de alarmă şi intră grăbit în biroul lui, unde îşi găsi geanta diplomat. Căută cheiţa micului seif, îl deschise şi luă cheile de la tezaur, după care se îndreptă spre uşa grea, de metal, a acestuia. Îl dezarmă, stinse lumina în interior de la întrerupătorul de lânga uşă şi-l descuie. Pe întuneric, înfrigurat, băgă cele doua chei în broasca seifului şi-l deschise. Jos, în plicul mare de hârtie, pipăi valutele, le luă repede şi le băgă în diplomat.
În acel moment auzi un foşnet ciudat pe jos, o mişcare surdă si misterioasă şi simţi cum ceva rece se ridică pe picioarele lui, ceva ca un vârtej, din ce în ce mai sus, ridicându-i părul în cap de groază!
Totul a început apoi să se întâmple fulgerător, în fracţiuni de secundă, nedându-i răgaz să gândească sau să acţioneze raţional. Luminile de pe stradă s-au stins şi în bancă se aprinseră luminile de avarie. Dintr-o dată începu să ţiuie toată aparatura, ca într-un film de groază în care umbrele, zgomotele şi trăirile nu mai au nimic de-a face cu lumea normală. Ieşi buimăcit din camera tezaurului, cu diplomatul în mână, lăsând uşa deschisă. Abia atunci îşi dădu seama ce presiune o ţine să nu se închidă şi ce substanţă urcă vertiginos, rece şi înfricoşător pe picioarele lui: apa! În luminiţele roşii de avarie vazu că banca se inunda încet dar sigur, şuvoaie furioase de noroi şi apă intrând pe sub uşa de la intrare.
Afară începură să apară lumini de faruri. Se auzi sirena poliţiei ţiuind ascuţit şi, imediat, spre uşă se văzură tresărind lumini de lanterne. Petre ştiu că totul e pierdut. Natura dezlanţuită îl trădase!
Uşa băncii, rămasă neîncuiată, începu să se zgâlţâie trasă de mâini nevăzute şi el se târâ spre ea, cu apa aproape de brâu, strângând la piept în neştire diplomatul cu valute, nemaigândind şi nemaiştiind ce face. Uşa se deschise în sfârşit şi, îngrozit, văzu faţa celor trei poliţişti de afară, luptându-se cu şuvoaiele ca să ajungă până la el. În spatele lor lanternele altor oameni când îl orbeau, când măturau ca fulgerele apa.
Le întinse poliţiştilor diplomatul, bâiguind:
-Aici sunt toate valutele! Le-am luat acum din tezaur.
Unul din poliţişti luă diplomatul iar ceilalţi doi îl prinseră de mâini şi-l traseră cu greu din vârtejul ce se formase în uşa băncii. Ajunsera afară pe trotuar unde viitura curgea în şuvoaie adânci dar mult mai puţin învrăjbite şi apoi pe şosea lângă maşina poliţiei, unde apa, împrăştiata deja, nu mai ajungea decât până la genunchi şi nu mai avea deloc forţă.
Unul dintre poliţişti îl strânse tare de braţ şi-i striga în ureche, încercând să acopere urletul vijeliei:
-Bravo, Domnule director, aţi fost un erou! Nu ştiu cine, în toată vijelia asta ar fi fugit la bancă să salveze valuta din casierie. Sunteţi un adevarat erou! Da’ cred c-aţi tras şi o sperietură zdravană! Tremuraţi şi sunteţi ud tot!
Petre privi prostit la poliţist şi, în spatele oamenilor cu lanterne, prin perdeaua groasă de apă, o zari o fracţiune de secundă pe Ileana.
În acelaşi moment telefonul porni să-i zbârnâie în buzunarul de la piept. Cu un gest reflex în luă şi răspunse:
-Da!
Se auzi vocea vlaguită a soţiei:
-Petre, Petre, am nascut mai repede! Avem un băiat frumos! Amândoi suntem bine! Tu ce faci?
Petre scăpă telefonul în apă şi se lăsă moale pe braţul poliţistului.
A doua zi, în toate ziarele, la ştirile zilei, marele director al micii agenţii de bancă dintr-un orăşel amărât de provincie, ajunsese erou.

Vizualizări: 28

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Decembrie 13, 2010 la 11:26am

  Mulţumesc, Dan ca ai citit! Ce-i comic, e ca finalul mi-a venit în minte pe la mijlocul povestirii şi m-a distrat si pe mine. Nimic nu a fost gândit de la început!

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Decembrie 10, 2010 la 8:32am

Mulţumesc mult pentru apreciere şi vă mulţumesc pentru timpul acordat!

Comentariu publicat de Petru Iosipescu pe Decembrie 10, 2010 la 7:23am

 Textul e ok si cu un final interesant. "Unde dai si unde crapa"... Felicitari si succes!

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Decembrie 9, 2010 la 12:38am
Dl Nicolae, sincer sunt foarte emoţionată pentru aprecieri! Mă bucur din suflet că v-a plăcut!
E prima dată când rog nişte prieteni care nu mă cunosc personal (şi, de fapt, ei reprezintă cititorii) să citească ceva ce am scris si să-mi spună părerea lor.
Mă bucur sincer că v-a plăcut şi mi-aţi dat toţi curaj să mai continui.
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Decembrie 9, 2010 la 12:34am
Marius, îţi mulţumesc pentru răbdare şi mă bucur că-mi spui că e o proză ce are mare cautare. E încurajator!
De fapt, de asta scrii, ca să te citească şi cineva! Si să-i placă!
(Altfel, scriam cărţi de matematică!)
Mulţumesc!
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Decembrie 9, 2010 la 12:28am
Dl Filip Savin va mulţumesc din suflet pentru încurajare! "Pe nerăsuflate" este chiar neaşteptat pentru mine!
E o idee să-ncerc să scriu romane poliţiste! Acolo e un teritoriu bun de exploatat oricând. Vă mulţumesc din nou!
Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Decembrie 8, 2010 la 10:32pm
cu tigara in drum spre gura, intr-un timp ce ma face sa-mi tin cuvantul, m-am aplecat asupra textului tau si ce pot spune?, am zis ca daca in poezie as putea spune ceva, in proza nu cred, insa odat' ce am inceput sa citesc, am parcurs-o pan' la capat; dupa cum am spus, nu conteaza ce scrii atata timp cat scri din suflet, pentru orice trebuie pe langa talent, cultura si exercitiu ca sa... iasa bine; citindu-ti proza scurta am vazut ca e o proza ce are mare cautare, o proza de buzunar, usoara, cursiva cu un relativ nerv ce e citita adesea pe autobuz, in tren au cand vrei sa te odihnesti, obosit fiind,; nu pot spune decat ca "pofta vine mancand", Marius Iulian
Comentariu publicat de Filip Savin pe Decembrie 8, 2010 la 1:48pm
Ha ha, e buna. Am citit pe nerasuflate, aveti talent, poate scrieti si-un roman politist. Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor