Trecea. Un fel de mesager al unei cetăţi despre care nu auzise nimeni. Ridica marginile filelor vieţii mele şi parcă spunea că sunt goale. În prima dimineaţă după revărsarea despre care nu credea nimeni că avea să vină, ţiganii, dar şi românii mai scăpătaţi care ştiau că au lăsat ceva acolo, veneau la malul mării şi strângeau fluturi. Erau fluturi mari, albi care se aşterneau straturi precum o grămadă de bumbac. Dacă luai în pumn, se prefăceau în ambrozie mirosind puternic a scorţişoară şi rouă.

am privit în tine ceruri
în fântâni clare
în ceruri precum un diapozitiv cu nuferi
în fântâni precum icoanele
în ceruri urme de lacrimi
fântâni, ceruri…
această alunecare ca o durere acută
într-o fericire debordantă
un copil negăsind esenţa decât în jocul pânzelor
luminate dintr-o înclinare anume a sufletului

aproape vechi fiecare gest
parfumul hainelor, al pielii
privirea, lunecarea tâmplei
aburii uşori de vis ori tristeţe
îmi spui că a fost o întâmplare nenorocită
sau prea mult dor
fântânile au lacrimi, lumi de frunze în adânc
de fluturi, de cer…
omul cu păsările din turnul aurorelor
trece pe bicicletă pe prima stradă pietruită
pământ-infinit

zarea – atingerea depărtărilor
o mână ţinând necuprinsul cadru
o alta căutând spre el

această apă e o cerneală despre care
doar unii vor învăţa navigând
în zori spre cerurile speranţei
şi de acolo spre prima lumină

ca o umbră obosită caut uneori
un loc să pot aşeza tâmpla
pare trupul unui luptător obosit
dus la ţărm ca o punte de vas
pe care ieri se întâmplau destine
se citeau ultimele ştiri
se dansa, râdeau, se întreba
cine e poetul care a lăcrimat
rostindu-şi versul
pianistul – mai e încă fereastra
femeia priveşte cerul…
am mai văzut-o – era în câmp
privea cerul înroşit de apus
strângând la piept chipul lui
dusul de mult

tăcerea aş rupe-o din mine
cum aş tăia un ram uscat din merii
martori copilăriei
să poată să rodească ramuri cu seve pline
să pot iar să zbor – e-atâta zbor
în lumea asta de pietre şi cântec

deunăzi, dansam – un dans de ibişi
aceste păsări de foc, de apă
am urcat apoi dincolo de pleoapă
corpul universului părea un copil
cine suntem – am strigat
ne-au răspuns, evident, cei care
strigau în felul lor acelaşi răspuns
cine suntem

privea spre noi dintr-o întâmplare
al cărei singur timp rămăsese el
poetul hărăzit de preaîncăpătoarele clipe
ale unui destin de trecător grăbit
să lase urma-i în norii la fel de grăbiţi
să plouă în calea mamelor şi a celor care
nu mai aveau pentru cine fi mame
pasul care să nu simtă pământul strângându-se
strigând

cred că aşa s-a întâmplat
am privit în tine până
am trecut înapoi toate zilele
ce văd azi e prima amprentă a lumii
acel ecou venit înaintea strigătului

oglinda sau sora ei geamănă neoglinda
aşa ar trebui să li se spună obiectelor din tăcere
şi oamenilor din tăcere
s-a umplut de întrebare
au fost şi urme de hiene, doar urme
corpurile lor mult urâţite de lumină
stau atârnate de marginile pe care urcă
femeile şi bărbaţii deşertului
copiii lor şi copiii altor oameni
vor trece într-un fel de halo
aşa le vor sta pe umeri şi alături
când prea uscat pământul…

am visat că sunt acolo
am mers în locul acela
şi am trecut şi nu m-am găsit
până la gura mormântului

ca într-o peliculă cu vieţile unui oraş mereu aici,
mergem oprindu-ne unde sufletele
au mai fost probabil
timpul e uneori atât de strâmt
femeia care cântă la armonică
în timp ce ne rotim
e un simbol al vieţii după război
trebuie să trăieşti când ai timp spun ochii ei
la dane a tras în zori un vas de pasageri
va pleca la nouă douăzeci şi cinci
nu vom privi în urmă, cumva nici înainte

tu eşti o înfăşurătoare a sufletului meu
urcând pe lângă tâmple
îţi simt pieptul
un aer ocrotitor
doar azi, doar clipa ce-a trecut
sau cine mai ştie…

Alt personaj din aşezarea noastră binecuvântată de Dumnezeu era Lipanul, un fel de jumătate, sfert, optime… a tuturor, pentru că nimeni n-ar fi putut spune în adâncul său că nu se recunoaşte un pic măcar în existenţa lui. Lipanul avea o căruţă mică şi un măgar pe care-l strunea împingându-l cu un băţ în dos. Nu ştia, desigur, de confraţi ai săi care au folosit mai cu meşteşug îndărătnicia măgarului. Aplecat în faţă pe scândura acoperită cu un ţol ros, privea cu obidă animalul care se oprea în mijlocul drumului, nemaiştiind, parcă, mersul. Ochii-i albiţi, aproape sadici, fixau punctul acela de sub coada măgarului; urma împunsătura care făcea animalul să ţâşnească parcă dintr-un resort. Cum şterge timpul chipurile oamenilor… Mai ştiu doar că era un omuleţ slab, cu o fizionomie ca din cărţile lui Charles Dickens, un cerşetor cu părul încâlcit şi ochii albiţi mult, aproape de animal învelit într-o membrană ca să înşele privitorul. Fiecare loc de pe pământ are ciudăţeniile sale existenţiale. Pe alte drumuri şi totuşi acelea, în aşezarea noastră rurală exista prin anii ’70 alt personaj atipic –Tutunoaia. Cheală, cu ochii aproape animalici, îmbrăcată în rochia largă din pânză închisă la culoare, fără imprimeuri altele decât petele de mâncare, noroi şi urină, cu picioarele goale, trecea într-un timp al ei care nu ţine cont de canoane, care nu se scurge cu rost sau în zadar, spre biserici, cimitire şi case, unde aştepta pomană, şi apoi spre casa ei. N-am ştiut niciodată unde e locul ei de creştere a aripilor care sparg sufletul. Poate că nimeni nu ştia de fapt unde îşi are casa, deşi se poate să fi trăit pe lângă o casă de oameni normali. Nu ştiu, de asemenea, dacă a existat o doamnă Lipan (nu e nicio legătură, deşi Mihail Sadoveanu ar fi găsit dacă ar fi vrut. Fiecare personaj are profilul său în timp, o alterare ar însemna amestecarea, ar fi cum mările văzute în urmă cu milenii ar trece în mările de azi, cum oraşele s-ar scurge în alte oraşe ca un păienjeniş de membrane ondulate.

nu va fi niciodată timpul
să-ţi spun te-am iubit
să merg apoi înainte fără să-mi pese
nu există înainte
fără sufletul tău
nu există există
dar asta vom şti doar eu
şi cuvântul
şi, poate, unul-doi cititori

cine pe cine poartă
şi cine opreşte pe cine
în pragul acestui parc
sunt veacuri de suflete
deşi uneori pare că nu mai e nimeni
în tot oraşul
şi arborii au încremenit
însele razele stelelor şi cântecul

departe ca o umbră dusă
de un apus al umbrelor
ne rămân sufletele
şi-mi vine să strig
opriţi tăcerea în care se propagă
lătratul câinilor pe străzi
cu mine ar striga alţi străini
tot mai străini
de prezenţa lor în acest acum
suflete care poate niciodată
sau prea demult
au stat o secundă
în aceeaşi poartă de răsărit
spunându-şi fără cuvinte
fără alt gest
te voi iubi etern

atât de goale toate cuvintele
precum paharele de la ultimul festin
al fantasmelor
etalându-şi lipsa de consistenţă
de esenţă
lipsa de aer sau de ploi
într-un fel aproape amintind
un câmp cu fântâni şi morminte răscolite
am întrebat nevrând să dor
când s-a anunţat ultimul tren
spre un oraş cu speranţe
a răspuns ultimul om care visa
n-a auzit nimeni

aş putea să dorm, să mor visându-te
dar cuvântul – sângele sufletului
se vrea trecere hârtiei
ca o clădire populându-se
în fiecare asfinţit cu icoane
din care nopţile coboară sfinţi
în strada luminată de stele

căutându-te
am urcat şi am coborât
scările în lumile teilor
sunt drumurile pline de porţi
unele spre palate îndepărtate
altele doar în tăceri
e aproape inuman să atingi
intrândurile lor curate
ca nişte suflete de sfinţi
atâţia ani când…
această carte e despre suflete
singura atingere permisă e a umbrelor
aici pe pământ
aş putea să te-ntorc o zi
cărui timp să rup o lume
de etern cu tine?

să-mi ţin ochii deschişi în afară
să nu mai simt somnul
cum mă acoperă
ca o manta groasă
în cea mai singură iarnă.

Vizualizări: 56

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor