Maria M. Casian

Altar

Ecclesia se reazemă de nori:
Este albă, hieratică, sfântă,
Loc de închinare, Casă a Domnului.
Caut ceva fără nume, care să-mi schimbe
Starea de vacuum interior.
Păşesc cu sfială pe trepte fierbinţi.
Aş vrea să mă strecor neauzită,
Dar tot se aude ropotul inimii,
Tic- tac-ul greu al paşilor,
Respiraţia, foşnetul rochiei de mătase,
Şi, pe suflet, sunetul de gheaţă
Al copitelor inorogului alb, nestrunit,
Fără şa, fără frâu, fără ţintă...
Nu-i nimeni ... Ecclesia mă aşteaptă
Împodobită, curată mireasă eternă.
Aprinde doar pentru mine şi astăzi,
Candelabrele grele cu trup de cristal,
Şi mă înveleşte cu o ţesătură luminiscentă:
Veşmânt princiar în tonuri de albastru deschis.
Un curcubeu inundă altarul, alunecă în abside,
Pe fresce, chipuri frumoase de sfinţi înviind.
Pe firele argintii de păianjen,
De la altar, în liniştea împietrită,
Se rostogolesc undele ecoului
Dinspre minus infinit spre mine:
Se aud crepitând oasele lui Isus,
Ca atunci când, brutal,
Braţele i-au fost întinse, ca să ajungă
la găurile făcute în lemnul crucii.
Timpul nu mai există, e doar o convenţie
Care mă învăluie, între a fi şi a nu fi.
Închid ochii, mă rog. Aripi uşoare mă acoperă,
Cu moliciunea unei mantii de catifea.
Inspir...de parcă ar fi pentru ultima oară.
O aromă de pâine caldă şi mir mă atrage,
Ca şi cum ar fi vie, entitate benefică,
Matrice mişcătoare, fără contururi.
Clipele mele licăresc intermitent,
Unduindu-se lent în lumină.
S-au înnodat deasupra clepsidrei...
Stau în genunchi sub cupolă,
Şi când, miraculos, lumina transcende
Dinspre altar spre naos, în străvezii odăjdii,
Ochii mei închişi se deschid în interior,
Şi văd pe marama de raze, ceea ce este creat
După chipul şi asemănarea Domnului.
Mirajul unei existenţe paralele mi se desluşeşte,
Şi cele două entităţi care mă compun
Sunt, pentru o clipă, în cea mai intimă armonie:
Sufletul este fericit în casa lui de carne,
Iar ea i se supune fărâmei de divin,
Înmărmurind într-o aşteptare fără hotar.
Sunt o jertfă vie cu inima palpitând dureros,
Aşteptând ca din Iubirea crucificată,
Să-mi curgă pe frunte, pe inimă şi pe buze,
Şuvoaie reci şi curate de sânge şi apă,
Ca să-i facă din firele de praf şi cenuşă,
Un templu veşnic luminii nestinse.
Pământul ce sunt a devenit translucid,
Trei raze egale şi albe se-îndreaptă spre mine:
Se văd pâlpâirile paradisiace ale sufletului,
Glob luminos presărat cu pulbere opalină,
În palme ţinut de îngerul alb.
E clipa de taină şi pot desluşi ca-n oglindă,
Reliefuri, dureri, idealuri şi chipuri.
Se face altar inima...se întâmplă ceva:
Chipul lui Dumnezeu se reflectă în ea.

Vizualizări: 24

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor