Am devenit gaudiana (Jurnal de calatorie - Barcelona)

Am devenit gaudiană – (Jurnal de călătorie – Barcelona)

S-a vorbit prea mult, în lumea întreagă, despre Picasso şi prea puţin despre Gaudi

(Alberto Sartoris)

Un exerciţiu îndrăzneţ de imaginaţie… Gaudi, Picasso şi Dali reuniţi la masă într-o cafenea din cartierul Gotic în Barcelona anului 2009. Picasso…jucăuş, gesticulând, motivând că nu a fost niciodată de acord cu numele pe care i l-au născocit lucrării „Domnişoarele din Avignon”, cu care este universal cunoscută (el numind-o Bordelul Filosofic) şi invitând apoi o tânără să li se alăture la masă… Dali cu mustăţile aţintite către cer („ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole“) povestind despre truda lui la cel mai mare şi important obiect suprarealist (Teatrul Muzeu din Figueras) şi afirmând că pentru el Catalunya “este centrul lumii, nasul pământului[1]…iar Gaudi, (poetul pietrei) tăcut, îngrijorat…cu gândul la schiţele de la Sagrada Familia aprobându-i pe cei doi din când în când…

Sau…dacă tot sunt bântuită de ficţiune…de aş putea ca şi în filmul „Undeva, cândva” (Somewhere in time) să pot călători în timp…să-l văd pe Gaudi în plin avânt al renaşterii catalane lucrând pe marele şantier din Parkul Güell…pe Picasso desenând acel strigăt de durere numit Guernica…pe Dora Maar şi Françoise certându-se pentru iubirea pictorului… şi amuzându-mă de câte o tânără nemulţumită de felul în care a imortalizat-o artistul ( cu ochii in locul nasului sau al gurii )… iar pe Dali în timpul creaţiei la „Persistenţa memoriei”.

De ce Gaudi, Dali, Picasso? Pentru că în Barcelona auzi destul de des numele lor…La tot pasul găseşti cărţi şi suveniruri inspirate din lucrările lor.

Barcelona este un oraş care te absoarbe…În septembrie 2007 a fost prima mea vizită. A fost un fel de adulmecare ( ca la prima întâlnire dintre un bărbat şi o femeie) …o provocare…care apoi s-a transformat într-un dor permanent…am promis că revin…şi într-adevăr în 2009 am revăzut-o: plină de farmec, de poveşti, de sunet, de culoare… în continuă transformare arhitecturală…(în perioada premergătoare găzduirii jocurilor olimpice din 1992, cât şi după, Barcelona pur şi simplu a înflorit…) Pentru prima vizită nu m-am documentat deloc…am vrut să plonjez în necunoscut…referitor la cea de-a doua, lucrurile s-au schimbat…înainte de plecare, câteva săptămâni am citit din ghiduri turistice..am cules informaţii de pe forumurile de discuţii…şi uite aşa…cu harta în mână…la pas sau cu metroul am început împreună cu soţul meu să explorăm oraşul…Transportul cu metroul este bine organizat. Maxim patru minute aşteptam sosirea lui. Pentru cei mai comozi există şi varianta de a vizita oraşul cu autobuzele turistice. Există trei rute (roşie, albastră şi verde) care acoperă toate atracţiile Barcelonei. Locuitorii Cataloniei nu se consideră spanioli, nu vorbesc spaniola ci catalana. Pe multe ziduri în oraş am văzut scris: „Barcelona is not Spain.”

Cinci zile am avut ca să ne bucurăm de capitala Cataluniei . A fost o luptă cu orele, cu minutele…voi încerca să aştern câteva amintiri într-o ordine oarecare.

Prima zi am pornit din punctul zero al Barcelonei (Piaţa Catalunya) - direcţia Passeig de Gracia – complexul de clădiri Illa de la Discordia (Mărul discordiei) format din trei edificii cu stiluri arhitectonice diferite: Casa Leo – Morera, Casa Amatller şi Casa Batlo. Cea din urmă, o legendă a artei, a fost comandată lui Gaudi de Jose Batlo i Casanovas, un industriaş bogat şi se încadrează perfect în stilul Art Nouveau sau modernist . Exista deja o casă pe locul respectiv, dar rolul lui Gaudi era de a o mări cu 2 etaje şi de a o moderniza. Astăzi (contra a 17,50 euro) celebra casă Batlo este vizitată de turişti din lumea întreagă. Datorită aerului visceral şi organic, casa Batlo e cunoscută şi sub numele deCasa oaselor” (Cassa del Ossos).

La câţiva metri pe partea dreaptă se află o altă lucrare spectaculoasă a lui Gaudi: La Pedrera (Casa Mila). Clădirea oferă ochiului un efect de val. Numele vine de la piatra alb-gălbuie din care este construit imobilul. Atracţia turiştilor o reprezintă terasa de pe acoperiş unde se găsesc cele mai originale hornuri şi guri de aerisire din lume care dau impresia unor capete de soldaţi medievali. Gaudi dorea să amplaseze pe casă o statuie de 4 metri (executată din piatră, metal aurit şi cristal) reprezentând-o pe Fecioara cu Pruncul Isus. Familia Mila (speriată de revoltele anticlericale din 1909 soldate cu incendierea a 50 de edificii religioase) nu a fost de acord motivând că această construcţie nu reprezintă o biserică. În acel moment Gaudi îşi pierde interesul lăsând finalizarea lucrărilor în seama mai tânărului său colaborator, arhitectul Josep Maria Jujol. În presa de atunci apăruse o caricatură cu Gaudi chinuindu-se să ridice pe casă statuia Fecioarei. Construcţia fiind prea îndrăzneaţă pentru vremea aceea a fost poreclită: „ocean cavernos“, “cal troian fără războinici “ sau “adăpost pentru dinozauri“.

După ce-am aflat povestea celor două case am pornit spre Rambla, cel mai viu şi aglomerat bulevard al Barcelonei, cu artişti ambulanţi, magazine cu suveniruri, flori, terase care te cheamă să guşti o paella acompaniată de sangria… Pe partea dreaptă mergând spre port dăm de La Bouqeria, una dintre cele mai colorate pieţe de fructe, legume, peşte şi mirodenii pe care le-am văzut vreodată. După ce mi-am potolit setea cu un suc natural din maracuja zis şi fructul pasiunii (vânzătoarea zâmbind complice în timp ce-mi înmâna licoarea) am pornit spre Palatul Güell trecând pe lângă Muzeul Figurilor de Ceară şi Gran Teatre del Liceu (Opera din Barcelona). Deoarece palatul e în renovare nu se pot vizita decât parterul şi subsolul. Industriaşul Eusebio Güell a fost principalul susţinător financiar al arhitectului, lăsându-i libertate maximă în creaţie. Gaudi spunea despre Eusebi Güell (pe care-l numea „doge”):este un mare senior , are spiritul unui prinţ, asemeni celor din familia Medici de la Florenţa sau Doria de la Genova[2]. În anul 2002 sărbătorindu-se 150 de ani de la naşterea arhitectului, în Palau Güell au avut loc o serie de evenimente sub egida “Gaudi şi Güell: doi oameni - un singur proiect”. După 2002 au început ample restaurări ale palatului care continuă şi azi. Pedro Uhart, unul dintre cei mai importanţi colecţionari particulari de opere gaudiene afirma că „un american a vrut să cumpere palatul Güell pentru a-l demonta şi a-l transporta în Statele Unite, dar dona Mercedes, fiica contelui Güell preferase să lase clădirea municipalităţii barceloneze, cu condiţia să fie conservată în starea iniţială.”[3]

La Rambla se termină în portul vechi, la Mediterană. În 10 mai 1881 Consiliul oraşului a hotărât să înalţe un monument, un omagiu adus lui Cristofor Columb care a debarcat în portul din Barcelona la întoarcerea lui din America. În competiţie au fost prezentate 27 de proiecte, câştigător fiind cel al arhitectului Gaietà Buhigas. Aşa că n-ai cum să ignori coloana lui Cristofor Columb care arată cu braţul în direcţia Americii. Coloana are 60 de m din care 7,70 m o reprezintă chiar statuia lui Columb şi dacă urci cu liftul te poţi bucura de o panoramă fermecătoare a oraşului. Ansamblul a fost construit în 7 ani şi mai mult de 10 sculptori şi-au adus aportul la acest proiect. În zonă se află Muzeul Maritim şi mult vizitatul Acvariu, un punct de atracţie atât pentru copii cât şi pentru adulţi. După ce am privit minute în şir ambarcaţiunile din Portul Vell, zecile de peştişori hrăniţi de localnici şi turişti am pornit spre Parc de la Ciutadella. Am admirat câteva minute în toată splendoarea ei fântâna monumentală, cu dragoni înaripaţi, creaţie a lui Josep Fontseré. Copleşiţi de atâta frumuseţe arhitecturală ne-am îndreptat spre Arcul de Triumf creat pentru a marca intrarea Expoziţiei universale (1888) de către arhitectul Josep Vilaseca. Este construit din “cărămidă roşie mecanică, material vechi şi nu prea scump… Aceste cărămizi dau impresia că au fost aşezate pe uscat, într-atât de minimal este liantul care le uneşte.”[4]

Zilele următoare ne-am plimbat prin Barri Gotic (nucleul vechiului oraş) trecând prin Plaça Reial unde se află celebrele lampadare ale lui Gaudi. Am intrat in catedrala de la Seu unde odihnesc rămăşiţele Sfintei Eulalia, patroana spirituală a oraşului, am trecut pe lângă primărie şi Palau de la Generalita, sediul parlamentului. Am admirat şi aşa zisa versiune catalană a punţii suspinelor, ne-am rătăcit pe străduţele înguste din cartierul gotic ajungând la Muzeul Picasso (poate cel mai vizitat din Barcelona) şi la Palatul Muzicii Catalane unde am ascultat timp de vreo trei minute sunetul orgii. Sala de concerte e unică…e o minune a artei… Piatra de temelie a fost pusă în 23 aprilie 1905 iar în 9 aprilie 1908 edificiul în stil Art Nouveau a fost inaugurat. Palatul este opera marelui arhitect Lluis Domenech i Montaner. Probabil că dacă aş asista la un spectacol în Palau n-aş auzi şi n-aş întelege nimic … ochii ar cerceta metru cu metru sala de concerte…cei 2000 de trandafiri de pe tavan, muzele care decorează peretii scenei, sticla, mozaicul, luminatorul sub forma unei picături de apă din centru sălii…

În 2007 am admirat Sagrada doar pe exterior…mare greşeală.

Despre Sagrada Familia s-a scris şi se va scrie mult. Unii o privesc cu admiraţie…alţii cu ochi critici…Eu fac parte din prima categorie… Sute de turişti se învârt zilnic în jurul catedralei fotografiind-o din toate unghiurile posibile. Am privit detaliile…copleşită…nu le poţi cuprinde…şi atunci am realizat câtă trudă a fost şi va mai fi…e complicat să descriu ce am simţit…ce am văzut… cred însă că Gaudi este cel mai orginal şi creativ arhitect … şi mai cred că a avut o relaţie mai mult decât specială cu Divinitatea …arhitecţii care îi continuă munca pe cât posibil „în stilul Gaudi” nu au deloc o sarcină uşoară…mai ales că nu au planurile, schiţele şi nici nu ştiu cum şi-a închipuit Gaudi ca ar arăta Catedrala. De fapt nici arhitectul nu ştia clar…”edificiul urma să se dezvolte văzând şi făcând[5]…Se spune că ar fi avansat cu lucrările dacă sponsorii ar fi fost mai generoşi. El proiectase pentru Sagrada trei faţade: a Naşterii, a Slavei şi a Patimilor. Până la moartea arhitectului doar faţada Naşterii era terminată. În ultima perioadă a vieţii, Gaudi se mutase în catedrală unde îşi instalase un pat … înconjurat de schiţe, mulaje, fotografii… În iunie 1926 şi-a găsit sfârşitul călcat de tramvai. Genialul arhitect îşi doarme somnul de veci “la rădăcina catedralei în cea mai adâncă criptă”. În timpul războiului civil atelierele de la Sagrada Familia au fost jefuite şi incendiate. Mulajele şi arhivele, cu excepţia fotografiilor adunate la timp de Joan Matamal, au dispărut, iar numeroasele statui pentru faţada Naşterii au fost deteriorate, în special îngerii de pe arhivolta centrală. Mormântul lui Gaudi, care fusese îngropat în criptă pe 12 iunie 1926, a fost profanat. Şi numai vigilenţa unui şiret gardian civil catalan a salvat cele patru turnuri, pe care populaţia voia să le dinamiteze.[6] Războiul civil din Spania a rămas în istorie pentru pasiunile şi conflictele politice pe care le-a angajat.

Lucrările au fost reluate abia în 1952 însă destul de lent din cauze financiare. Catedrala se ridică şi azi pe baza donaţiilor şi a sumelor obţinute din vânzările de bilete pentru turişti.

Gaudi era un mare admirator al operei teorectice a lui Viollet – le – Duc (a studiat lucrarea acestuia: Dicţionar sistematic al arhitecturii franceze din secolul al XI-lea până în secolul al XVI-lea).

Gaudi afirma mereu că inspiraţia lui vine din natură, de la copaci, păduri…în natură totul e colorat şi de aceea considera că orice element arhitectonic trebuie să fie şi el colorat. El este renumit şi pentru mobilierul pe care l-a creat şi mai ales pentru „scaunele gândite pentru a se asigura cea mai confortabilă poziţie posibilă, în special o excelentă susţinere a vertebrelor lombare.”

Interiorul catedralei l-am vizitat în 11 septembrie 2009 când Catalonia îşi serbează ziua naţională. Lipsea forfota unei zile de lucru deoarece maşinile şi macaralele erau oprite, arhitecţii şi muncitorii erau liberi. Există multe voci care spun că interiorul catedralei nu merită deocamdată vizitat. Le-am ignorat. Sunt mulţumită că am contribuit prin biletul de intrare la finanţarea construcţiei…iar sentimentul pe care-l ai păşind printre coloanele catedralei e unul emoţionant. Vezi cum visul unui om se materializează…De fapt visul lui Gaudi a devenit în timp visul a milioane de oameni…şi poate al meu…al tău…

Dacă Taj Mahal este considerat cel mai frumos mormânt din lume, cu siguranţă Sagrada va fi cea mai spectaculoasă şi originală catedrală a lumii. „Nu există probabil, echivalent al unei asemenea construcţii în istoria arhitecturii[7]

Întreaga zi (care a inclus vizita la Sagrada) a fost copleşitoare. Înainte de a ajunge la Sagrada ne-am mai învârtit pe străduţele din cartierul gotic, am luat apoi metroul pâna la staţia Monumental la Plaça de Toros (clădirea unde au loc coridele)…apoi câteva ore le-am dedicat Sagradei…am încheiat ziua cu o vizită la Palatul Reial Pedralbes (doar exteriorul şi frumoasele grădini) şi la Pavilioanele Güell. La Finca Güell (pavilioanele Güell) am admirat imensul dragon cu gura deschisă şi ghearele scoase, mărturie a iscusinţei arhitectului în modelarea fierului forjat. Se pare că tema dragonului e obsesivă pentru arhitect, mai ales în anii tinereţii.

De-abia la sfârşitul anilor 1970 începe recunoaşterea internaţională a lui Gaudi. Locuitorii Barcelonei continuau să-l ignore, să-i critice şi să-i conteste stilul. În timpul vieţii, Gaudi şi Güell erau des caricaturizaţi în presa barceloneză. Însă în ultimele trei decenii catalanii au început să conştientizeze fabuloasa moştenire lăsată de genialul Gaudi supranumit şi „arhitectul lui Dumnezeu”. Nu am o informaţie foarte exactă însă am citit că există un comitet la Vatican care încearcă beatificarea lui Gaudi. Dacă sanctificare va reuşi , Gaudi va deveni sfântul protector al arhitecţilor.

Gaudi făcea mulaje după plante, obiecte şi oameni. Se spune că un rând de mulaje au fost realizate de un ucenic de-al său după copiii morţi de la maternitatea din Santa Cruz.Desenatorul Ricardo Opisso, pe atunci în vârstă de 25 de ani, a fost solicitat pentru figura unui înger vestitor:M-am dezbrăcat, rămânând numai în lenjeria intimă, iar Gaudi, poruncitor, m-a pus să iau poziţia corespunzătiare ideii lui. Atunci sculptorii Lorenzo Matamala şi Ramon mi-au acoperit corpul cu ghips. Dar imediat am fost prins într-un înveliş dureros încât am leşinat“.“[8]

Salvador Dali a fost primul catalan care a admirat şi apărat munca lui Gaudi, iar Clovis Prevost (autor, fotograf, cineast) „întrebat care a fost prima sa reacţie în faţa operei arhitectului, răspunde că a fost stupefiat de funcţia ei hipnotică.”[9]

În drum spre Montjuic am făcut o oprire la Stadionul Olimpic iar apoi la Fundaţia Joan Miro, artistul care a fost învăţat de către pedagogul Francisco Gali „să picteze cu ochii acoperiţi pentru a-şi forma memoria vizuală şi abilitatea de a recunoaşte obiectele numai după pipăit.[10] Până la destinaţia finală (Montjuic) de unde am avut parte de o panoramă superbă a oraşului, am fost plăcut surprinsă să constat că Barcelona are multe parcuri…

Într-una din zile am luat metroul până la staţia Av. Tibidabo. De aici puteam urca cu tramvaiul albastru (Tramvia Blau) dar am preferat să facem o plimbare până la Muzeul Ştiinţei (Cosmo Caixa) pe care l-am şi vizitat. După ce ne-am amuzat cu câteva experimente şi cu pădurea tropicală inundată am urcat câţiva metri (tot pe jos) iar ultima parte a traseului până pe muntele Tibidabo am parcurs-o cu funicularul. Am fost întâmpinaţi de parcul de distracţii şi de impunătoarea biserica Temple Sagrat Cor dominată de statuia lui Christos. De aici de sus vezi Barcelona în toată splendoarea ei.

Una din seri am rezervat-o pentru spectacolul de la Fântâna Magică construită de Charles Buigas cu ocazia Târgului Internaţional din 1929. Piaţa Espanya se umple de turişti care privesc fascinaţi dansul jeturilor de apă colorată în ritmul muzicii, fie ea clasică sau modernă. E unic momentul când jeturile ţâşnesc câţiva metri pe ritmul melodiei Barcelona interpretată de Freddy Mercury , mulţimea adunată vibrând într-un fel de nedescris. Te cuprinde parcă o bucurie până la lacrimi iar imaginea creată de urcarea şi căderea apei îţi rămâne întipărită pe retină pentru totdeauna.

Ideea simbiozei dintre om şi natură a prins contur şi formă când am ajuns în Park Guell, cea mai vastă lucrare (1900-1914) a arhitectului. Acele coloane modelate în piatră („sculptate parcă de vreun capriciu al naturii”)[11] îţi taie răsuflarea… şi uite aşa intri într-o armonie perfectă cu natura. Flori, structuri de piatră, coloane originale, celebra bancă şerpuitoare din mozaicuri, casele ce par desprinse din poveşti…toate acestea au făcut ca parcul să fie unul dintre cele mai vizitate locaţii din oraş şi în 1984 să fie inclus în patrimoniul UNESCO. Pe lângă coloanele şi sala hipostilă, o altă atracţie a parcului este salamandra „cu pielea din trencadis” (dale de ceramică sparte) pe care toţi turiştii o filmează şi o fotografiază.Rolul ei simbolic este comprabil cu cel al şarpelui Python din mitologia greacă, căruia-i fusese încerdinţată paza apelor subterane: din gura ei curge apă care provine dintr-un rezervor cu o capacitate de douăsprezece mii de litri “.[12]

În afara Barcelonei am vizitat Mânăstirea Montserrat, cetatea de la Tossa de Mar, grădina botanică din Blanes iar în Figueres am contemplat fascinaţi marele obiect suprarealist – Teatrul Muzeu Salvador Dali căruia i-ar trebui alocat un capitol special pentru că (nu-i aşa?), despre maestru nu poţi vorbi în două trei cuvinte…

Timpul nu ne- a mai permis să vizităm Mânăstrirea Pedralbes (deşi am ajuns în apropiere), Poble Espanyol (un fel de muzeu al satului spaniol), Casa Lex Punxes, Casa Vicens, Parc del Laberint d’Horta şi Biserica Santa Coloma de Cervello (Coloniile Güell). Revenită în ţară m-am documentat şi am aflat despre biserică că se află undeva la ieşirea din oraş. Se poate ajunge cu trenul din Piaţa Espanya. A fost unul dintre cele mai dragi proiecte ale arhitectului din păcate rămas nefinalizat.Locul a devenit un fel de laborator pentru testele tehnice pe care le va folosi şi la Sagrada.. Gaudi a gândit biserica Santa Coloma până în cele mai mici detalii.”[13] La realizarea machetei pentru această biserică a folosit sfori de care erau agăţaţi săculeţi de plumb care reprezentau greutatea încărcăturilor ce urmau să fie susţinute. Această machetă, astăzi distrusă a fost fotografiată de un colaborator de-al său Vicente Villarubias.” [14] Munca decurgea destul de greu şi s-a oprit definitiv odată cu izbucnirea primul război mondial şi apoi cu moartea lui Güell.

Ca o concluzie…vizita în acest oraş catalan care se remodelează permanent a fost o experienţă ameţitoare, uimitoare, o experienţă pe care îmi doresc să o repet oricând îmi voi permite financiar…

Cu siguranţă Barcelona a fost rampa de lansare a multor artişti care au marcat într-un fel sau altul ultimele două secole. Se spune că după Dali, Picasso, Miro şi Gaudi nu mai e nimic de spus în artă…ce a urmat după ei e doar imitaţie…nu mă pricep la artă…dar parcă nu aş fi de acord…sunt convinsă că undeva în lume s-a născut sau poate se va naşte cândva un alt artist (fie el pictor sau arhitect) care va genera un nou curent în artă… trebuie doar să avem răbdare.

Fără nici o legătură cu rândurile de mai sus îmi vin în minte imaginile cu sărutul lui Brâncuşi şi cel al lui Rodin. Doi artişti de geniu care au interacţionat pentru o foarte scurtă perioadă de timp şi totuşi au creat atât de diferit…(Brâncuşi fiind “în artă exemplul cel mai monumental de filosof[15]”, iar Rodin acuzat că a recurs la mulaje după natură). Şi ajungi să te întrebi: ce este arta? O singură întrebare şi zeci de răspunsuri din partea specialiştilor…Societatea se schimbă…ce a fost ştim sau pretindem că ştim…ce va fi doar intuim sau speculăm…noroc că “arta are propria ei memorie”…

Arta era cândva măreaţă…A devenit ea simplă?

Liliana Dancu ( ianuarie 2010)




[1] Robert Descharnes, Gilles Neret - Salvador Dali, Editura Taschen, 2006, p.10

[2] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.33

[3] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.118

[4] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p,18

[5] 100 de minuni ale lumii, Editura All, 2009, p.107

[6] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.90

[7] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.95

[8] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.85

[9] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.111

[11] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.61

[12] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.64, 65

[13] Joan Bassegoda i Nonell – Gaudi, The entire works, Editura Triangle Postals, 2008, p.101

[14] Philippe Thiébaut -Gaudi Vizionarul, Editura Univers, 2007, p.82

[15] Alexandru Buican – Brancusi o biografie, Editura Artemis, 2007, p.565

Vizualizări: 341

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ionescu pe Martie 11, 2010 la 2:32pm
Ce călătorie frumoasă, aproape de vis! felicitări! Şi îţi multumim pentru ca ne-ai împărtăşit şi nouă din această călatorie.
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Martie 11, 2010 la 12:43pm
Frumoasa calatorie prin Barcelona! Felicitari! Mi-ai dat o idee de a-mi scrie si eu impresiile de calatorie prin Europa, despre orasele si capitalele vizitate. Am amintiri frumoase si fotografii.
Comentariu publicat de Gabriela Ene pe Martie 11, 2010 la 11:08am
Superb...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor