Chiar este o zi obişnuită. Nu are nimic special. Singurul lucru special este că mi-am adus aminte de ea. Brusc, fără să aibă legătură cu nimic. Mi-a apărut în minte imaginea ei de parcă aş fi văzut-o cu câteva clipe înainte. Cred că am îmbătrânit. Mai rău. Sunt aproape de moarte, mi-am zis. Se închide cercul, bătrâne, mi-am şoptit.  Era un ciclu care se închidea. Să bem, bătrâne, mi-am zis, măcar să nu ne găsească aşa de dărâmați cum suntem acum. Nu prea am obiceiul să mă gândesc la moarte. Nici nu am de ce. Nici la viaţă nu prea mă gândesc, dar asta nu mă ajută la nimic. Astăzi însă, mă gândeam că e gata. Că e ultima. Că se închide cercul. Am căutat prin casă ceva de băut. Frig. Afară plouă, sau e un început de ninsoare. Oamenii se pregăteau de Crăciun, sau pentru altceva. Eu nu mă pregăteam pentru nimic. Am găsit o sticlă. Nu avea nici o etichetă. Habar nu aveam ce e înăuntru. Lichidul din ea mirosea a alcool, dar poţi să ai şi surprize. Cred că ar fi prea stupid să mor bând şoricioaică. Asta gândeam când am dus sticla la gură. Nu, era vodcă. Cam trezită, dar vodcă. Imaginea mea se reflecta în sticla geamului. Afară plouă mărunt. Umezeala de afară îmi provoacă o convulsie. Beau direct din sticlă. Privesc ploaia. Dincolo de geam, văd din nou chipul ei. Cât a trecut? Nu ştiu, anii trec prea repede. Beau. Lichidul mă încălzeşte, mă relaxez. E ceva mai bine. Ploaia asta. Ştiu pe cineva care, una două îţi zice de potop. Sfârșitul lumii şi chestii de genul ăsta. Prostii. Ce rost ar mai avea. N-a ieşit de prima dată, ce rost are să mai încerci? Va ieşi acelaşi rahat, nu?  Pe mine ploaia mă face melancolic. Stupid, nu? D-aia nici nu prea ies din casă când plouă. Să nu mă vadă cineva aşa, în halul ăsta. Astăzi, cu atât mai mult. M-am gândit că măcar ultima zi să mi-o petrec cu mine însumi. Aşa mi-am zis, dar apoi nu mai eram aşa de sigur. Nu sunt o companie prea de soi. Cred că o să ne plictisim împreună. Noroc că s-ar putea să fie ultima zi. Aşa m-am gândit de când m-am trezit. Nu ştiu de ce. E o zi obişnuită. Doar ploaia asta şi faptul că mi-am amintit de ea. În rest nimic. Dar eu m-am gândit că e ultima zi. Nu, nu sunt trist. De ce aş fi? În plus, asta e ultima zi doar pentru mine. Pentru ceilalţi, cine ştie când va fi această ultimă zi a mea. Probabil atunci când mă vor găsi. Vor sparge uşa sau vor coborî de pe bloc până la geamul meu. Nu se mai poate, s-au plâns vecinii, e un miros imposibil care vine din apartamentul 17. Şi nici nu l-am mai văzut ieşind din casă. Da, era un tip ursuz, nu saluta niciodată pe nimeni. Nu, nu ştim să aibă rude sau prieteni. Nu-l vizita niciodată nimeni. În fine, cam aşa vor decurge lucrurile. Poliţia întreabă, vecinii răspund. Până atunci însă, amintirea ei. Faptul că brusc, fără nici un motiv, mi-a apărut în minte. Ieri, dacă m-aş fi gândit, nici n-aş fi ştiut despre ce e vorba.  Uneori amintirile ne joacă feste. Stau ascunse şi, când te aştepţi mai puţin, îţi sar în spate şi-ţi rup beregata. Sau doar te strâng de gât şi-ţi iau tot aerul.  Tuşesc, respir. Respir, tuşesc. Nu-mi aduc aminte numele ei, nu mai ştiu cum am cunoscu-o, nici de ce ne-am despărţit. În schimb o văd, în spatele pleoapelor închise, îi văd ochii, părul, forma buzelor. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta că azi o să mor, dar ştiu că acum cred foarte tare în ea. Sunt convins de asta şi cred că m-am molipsit de la cretinii ce nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să-ţi împuie capul cu obsesiile lor despre apocalipsă, calendarul maya şi altele asemenea. De unde se vede că prostia e contagioasă. Doar că la mine e vorba de altceva, adică o să fie chiar ultima, se închide cercul, bătrâne. Ar fi şi cazul, îmi zic, ar fi şi cazul. Nimeni nu are nimic de pierdut. Doar amintirea ei, chipul ei fără nume. Stau în fotoliul meu şi beau votcă direct din sticlă, sunt singur, sunt la sfârșit. Mă gândesc care ar trebui să fie lucrurile pe care s-ar cuveni să le fac. Sunt unele anume, cred, care se fac în astfel de ocazii. Adică atunci când îţi dai seama că se termină, că s-a deşirat toată aţa. Cred că oamenii îşi fac bilanţuri, îşi rememorează viaţa, sau doar evenimentele importante, se gândesc la cei dragi, îşi fac testamentul, fac… Stop, stop. N-am nici un chef să-mi rememorez viaţa. Asta-i chiar culmea. Nu-i de ajuns că am trăit-o. S-o mai şi revăd… A fost şi prea frumoasă, să merite revăzută. La dracu, ce bilanţ să fac, ce linie să mai trag. Mai bine, încă un gât de votcă, un pic de ameţeală cred că ajută. Cu cei dragi şi cu testamentul termin repede. Nici, nici. Adică n-am. Nici, nici. Ce mai rămâne? Doar amintirea ei care mi-a răsărit în minte încă de când m-am trezit. Încerc să-mi aduc aminte dac-am iubit-o. Greu de spus. Faptul că acum, la final, mi-am amintit de ea, înseamnă că da? Nu ştiu, e prea târziu, nici măcar numele nu i-l mai ştiu. Mă gândesc totuşi la ea, numai la ea, încerc să-mi închipui, s-o văd acum, să mi-o imaginez astăzi. Măritată? Copii? Sau nu, fată bătrână, urmărind pe vizor mişcările vecinilor. Nu, n-o pot vedea în niciuna din ipostaze, Ea a încremenit aşa cum mi-o aduc eu aminte. A rămas doar o imagine, ea nu a putut îmbătrâni. E la fel ca atunci când am fost împreună. Demult.  Ea e aceeaşi de atunci. Doar eu… Beau, mă înec, tuşesc, scuip şi înjur. La dracu, doar n-o să mor înecat cu votcă. Stupid. Mai stupid decât ăia care se îneacă în cadă.  Faţa ei. Parcă zâmbește puţin. Aşa o văd, parcă are un zâmbet uşor în colţul gurii. Un pic ironic. Oare îşi râde de mine? Asta ar mai lipsi, în ultima mea zi, o imagine, o poză care râde de mine. Ia stai, o poză? Poate am pe undeva o poză cu ea? Nu-mi aduc aminte să fi făcut aşa ceva, dar câte lucruri îţi mai aduci aminte dintr-o viaţă de om? Poate am făcut una. Am o cutie de pantofi plină de poze. Poze şi vederi. Pozele, în general, nu sunt ale mele. Apar şi eu, uneori, dar rar. În general, eu sunt cel care le-a făcut. Cel ce a stat în spatele aparatului. Pozarul. Femei, locuri, amintiri. Uneori şi eu, dar rar, stângaci, aterizat cine ştie cum în poză. Parcă mereu mă întreb ce caut eu acolo. Mai durează mult? zice faţa mea din poză. Mai durează, durează şi acum, mai durează. Printre poze, câteva felicitări. Pe-o parte o imagine frumoasă, pe cealaltă, câteva rânduri şi un nume.  Par şi mai îndepărtate decât pozele. Nu-mi aduc aminte de nimic. Iar numele… Ce ar putea să-ţi aducă aminte nişte nume de genul: Ana, Alina, Karina. De parcă ar fi o singură Ana şi o singură Alina pe lume. Nici în viaţa unui om nu e o singură Ana şi o singură Alina. Cât despre Karina… nu ştiu nici o Karina. Le-am văzut pe toate, am luat de două ori la mână toate pozele şi nimic. Niciuna cu ea. Era de aşteptat. Bine măcar că o pot vedea în minte. Chipul ei, ochii. Dacă măcar mi-aş aduce aminte şi numele, poate că aş găsi o felicitare de la ea. Iau din nou la mână felicitările, poate un nume scris pe cartonul lucios va deştepta ceva în mintea mea. Nimic. Mă opresc însă la una. O plajă, marea, valuri. Nisipul auriu, un pic decolorat, dar îi simţi căldura. Câteva persoane, întinse la soare. Soarele nu se vede, doar plaja şi marea. Valuri cu spumă albă ce se scurge pe mal. Asta în timp ce eu tremur în casă, în această ultimă zi din ultima mea iarnă. Afară plouă sau e un început de ninsoare, e frig şi umezeala mi-a intrat în oase. Nici vodca nu m-a încălzit. Trântesc sticla pe podea. Cred că era trezită. Nu m-a ameţit deloc. Votcă de căcat la sfârșitul unei vieţi de căcat. Asta e, sunt ale mele amândouă. Parcă e din ce în ce mai frig, tremur. Închid ochii şi mă strâng într-o margine a fotoliului. Aştept. Cu ochii închişi. Nu ştiu ce aştept. Imaginea ei pe retină. Părul şi zâmbetul ce-i flutură la colţul gurii. O zi obişnuită. Ultima. Nu mai vreau nimic, nu mai simt nimic, nu mai ştiu nimic. Singur, în singura mea zi, ultima. Încerc să zâmbesc şi eu, privind cu ochii închişi buzele ei întredeschise, dinţii.  În rest, o zi obişnuită. Dacă aşa o să fie şi apocalipsa… Nu simţi nimic special. Dacă aş avea cui s-o spun aş spune-o, dar nu am pe nimeni şi nici pe ei nu cred că-i interesează cu adevărat. Oricum, mare lucru nu ar mai fi de spus. Apoi, nu ştiu cum, am observat. Mă uitasem de mai multe ori, o văzusem, dar fără să văd. Era acolo, lângă fotoliu şi ochii mei trecuseră de multe ori peste ea. Eram însă prea obosit, prea bătrân s-o mai văd. Dar ea era acolo. Am ridicat-o şi am apropiat-o de ochi. Aproape puteam să miros marea şi nisipul fierbinte. În mijlocul imaginii, un cuplu care înainte nu era în imagine. Era aceeaşi vedere, eram sigur de asta, doar că acum, în centru, un bărbat şi o femeie ocupaseră centrul imaginii. Nu, nu era nici o îndoială, era aceeaşi vedere, pe partea cealaltă nu era nimic scris, doar albul-gălbui al cartonului afectat de trecerea timpului. Îmi aduceam foarte bine aminte, cei doi nu fuseseră înainte. La dracu, pozele începeau să-mi joace feste. Înţeleg, era sfârșitul, dar chiar aşa? Adică, dintr-o dată, am văzut că femeia avea capul întors spre mine. Mă privea. Zâmbea. Era exact zâmbetul acela, jumătate inocent, jumătate ironic. Era zâmbetul ei, era ea. Exact aşa cum o vedeam când închideam ochii.  Era un cadou acesta, s-o văd aşa, în felicitare, aşa cum fusese ea atunci, cum rămăsese ea în memoria mea. Apoi lucrurile au luat-o un pic razna, pentru că, fără să vreau, am privit mai atent la bărbatul ce stătea pe cearşaf lângă ea. Nu asta chiar că era prea mult. Nu puteam să fiu chiar eu. Deşi… atitudinea aia stângace, aerul acela că adică eu ce caut aici, în poza asta, toate astea prea aduceau cu persoana mea, asta ca să nu mai vorbesc de asemănarea fizică. Cu diferenţa că, aşa cum apăream în poză, arătasem cu mult, foarte mult timp în urmă. Tânăr, fericit, aproape că nu mă recunoşteam. La dracu, cred că am îmbătrânit. Mai rău. Sunt aproape de moarte, mi-am zis. Se închide cercul, bătrâne, mi-am şoptit. Era un ciclu care se închidea. Apoi vecinii, nu l-am mai văzut demult, dar chiar să dispară, fără să spună nimănui nimic, nu, nu avea rude sau prieteni, era un tip ursuz, nu saluta niciodată pe nimeni. Noi ne oprim, privim în jur, cred că e un loc bun. Tu întinzi cearşaful. Eu doar te privesc. Tac. Apoi te dezbraci. Puţin ruşinat, fac şi eu acelaşi lucru. Rămîn doar în slip.  Sub soarele fierbinte. Mă întind pe cearşaf, tu te aşezi lângă mine. Îţi scoţi sutienul, iar eu sunt un pic jenat, deşi pe plajă mai sunt şi alte femei care fac topless. Valurile se sparg la picioarele noastre. Închid ochii. Zâmbesc. Şi ştiu că zâmbetul tău e lângă mine.

Vizualizări: 125

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 17, 2012 la 7:07pm

Mulţumesc tare mult pentru comentarii şi pentru răgazul lecturii.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 17, 2012 la 5:57pm

 Nu este o zi "obişnuită" ...Este ziua în care "se închide cercul"(sau aşa simţea personajul tău!)...Evadare (ratată) în alcool..Într-o concordanţă cu starea "de rahat" a personajului...ploaia! Personajul tău nu are "nici un chef" să-şi "rememoreze viaţa"...dar de fapt asta face...Amintirea ei, a femeii iubite...Ultima dragoste e cea valabilă...le anuleaza pe toate celelalte...e dragostea cu care "pleci"...Amintirea e "tânară" ..."era un cadou s-o văd aşa în felicitare, aşa cum fusese ea atunci, cum rămăsese ea în memoria mea." Şi cercul "se închide"(sau nu!)....cu superba scenă de pe plajă...cu zâmbetul ei lângă tine! Scuze. nu m-am putut abţine de la "analiza pe text". Cu drag!

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Decembrie 17, 2012 la 1:12pm

Semn de lectură...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor