Amintirile nici zeii nu ni le pot șterge. Ele sunt comorile sufletului nostru care ne bucură  sau ne întristează în anumite momente ale vieții, așa cum le avem în sertarul memoriei noastre. Un om fără amintiri e ca un cimitir cu crucile neinscripționate.

O știre la Tv mă întristează. A murit Draga Olteanu Matei. Am cunoscut o mulțime de actori, dar nimeni nu mi-a fost atât de dragă.

Era în octombrie 1978, o zi deosebit de minunată, cu cerul senin, un soare dogoritor ca într-o zi de vară, doar frunzele arămii ale castanilor, care care picau pe trotuar, trădau toamna ce se instalase.

De dimineață stabilisem cu soția, fiind ziua mea liberă, să fac anumite trebușoare ca apoi să trec pe la ea la servici să bem o cafeluță împreună cu colegii ei de birou; simpaticul domn Adam și lăudărosul Petrescu.

Terminasem ce aveam de făcut mai repede decât planificasem și deja mă gândeam la plăcuta întâlnire. În acele vremuri cele mai grozave bancuri, mai ales cu tentă politică se spuneau la partid sau la secu. Aici aflam noutățile. Petrescu le spunea cam zgomotos, cu o oarecare infatuare dovedind că este mare știutor de bancuri noi. Adam le spunea mai potolit dar cu poante mai subtile și, bineînțeles, mai gustate.

Eram în apropierea Palatului când am sesizat că, spre mine, venea marea actriță  Draga Olteanu Matei, cu chipul zâmbitor și acei ochi veseli și luminoși, cu sprincenele arcuite, care îmi reaminteau de bunica, Caragioaica, de parcă erau ai ei. Îmbrăcată într-o bluziță subțire, vaporoasă de mătase, cu desen floral și pantaloni din același material se ascundea de soare sub o umbreluță albă. După privire și zâmbetul afișat mi-am dat seama că urmează să mă abordeze pentru vreo informație, pregătindu-mă sufletește să i-o dau cât mai detaliat și sigur. S-a proptit în fața mea și aproape că m-a apucat de mână:

-Drăguțule, fii bun și spune-mi unde e județeana de partid?

Mi-am îndreptat privirea către Palat. După cutremurul din ̕77 comitetul județean de partid s-a mutat de la casa albă la palat.

-Stimată doamnă, Draga Olteanu Matei, i-am răspuns pe nume ca să înțeleagă că am recunoscut-o, e chiar în fața dumneavoastră, și am făcut un gest larg cu  mâna spre palat.

-Păi acolo scrie Palatul Comunal, îmi spune privind mirată minunatul edificiu.

-Inscripția a rămas așa încă de cînd a fost construit, la începutul secoului.

-Trebuie să merg mai întâi la propagandă apoi voi avea o întâlnire cu primul secretar.

-Nimic mai simplu. Se rezolvă. Am să vă ajut.

-Merci, dragule, ce drăguț ești!

Privea admirativ spre palat în timp ce m-a prins de brațul stâng, gest intim ce m-a umplut de mândrie. Mă uitam în jur, fălos, să vad  dacă suntem văzuți de cei din jur.

-Tinere, dacă tot sunt la Buzău, mai întâi aș dori să mănânc niște covrigi, să mă dumiresc dacă sunt chiar așa de buni precum li s-a dus vestea.

-Nimic mai simplu. Cei mai buni sunt cei de la covrigăria de lângă restaurantul Miorița.

Fac o paranteză: Covrigăria există și acum și nu-și dezminte renumele.

Fac calea întoarsă și nu mai aștept răspunsul doamnei. O invit să ne pornim spre covrigărie. Acum se mută în dreapta mea și mă prinde iar de braț și sentimentul de fală mă inundă și mai puternic. Ca să prelungesc acest moment de mândrie nu mă grăbesc și merg cât mai încet posibil. Pe drum mi-a cerut câteva informații despre Buzău. Atâta mi-a trebuit. Am ținut neapărat să îmi etalez cunoștințele de bun ghid, În primul rând i-am vorbit despre sculptura lui Brâncuși din cimitirul Dumbrava, apoi despre Crâng, rămășiță a falnicei păduri Vlăsia. I-am vorbit despre istoria Palatului și al Episcopiei unde există un muzeu de cărți, podoabe și alte obiecte bisericești de mare valoare. Nu puteam să nu-i vorbesc și despre tabăra de sculptură de la Ciolanu, despre vulcanii noroioși, sau trovanții de la Ulmet și vestigiile rupestre de la Nucu-Bozioru. Normal că nu puteam să uit băile Sărata-Monteoru. Mi-am dat seama că i-am stârnit curiozitatea.

-Tare mult aș dori să le vizitez, a murmurat cu o undă de regret în glas.

-Simplu, muzeul episcopal ca și Episcopia sunt aproape, iar pentru Crâng și cimitir se rezolvă.  Pentru celelalte trebuie să aveți o zi la dispoziție. Găsim o mașină, gândindu-mă că o să apelez la Petrescu să ne ducă el cu căprioara lui.

-Poate altă data acum nu am timp, mi-a spus și i-am simțit și mai puternic regretul în glas.

Trecem strada spre covrigărie unde, ca întotdeauna era coadă. Mă gândeam cum să fac să nu stăm la ea, dar salvarea a venit din partea unei doamne care ne-a ieșit în întâmpinare zâmbind larg, fericită că poate să îi fie de folos marei artiste.

-Poftiți, doamna Draga, invitând-o să treacă în față la geam să cumpere covrigi.

Am comandat un șir, i l-am dat, plătind rapid până până să apuce dânsa. A luat covrigii privindu-mă întrebător. Știam ce urmează, așa că, iute, am invitat-o să mergem, în timp ce dânsa rupea un covrig.  I-am văzut chipul luminat de satisfacție și plăcere în timp ce rupea pe al doilea. Deci i-au plăcut, bucurându-mă la rându-mi.

-Puiule, să știi că am mai mâncat covrigi de Buzău, dar calzi niciodată. Sunt delicioși! Îți multțumesc!

Ajunși la palat, la poarta de intrare dinspre bulevard, îi fac semn subofițerului să nu vorbească, mai ales, să îmi spună pe nume. Protocolar, plutonierul major Gușă (mai târziu voi afla că era văr cu generalul Gușă) ne invită să intrăm bănuind unde mergem. Urcăm la etaj în timp ce doamna Draga privea admirativ în jur. Ajungem la ușa biroului, o deschid și o invit să intre. Soția avea biroul chiar în fața ușii cu spatele la enormele ferestre. Bineînțeles că a văzut imediat cine a intrat și i-a ieștit bucuroasă în întâmpinare pregătind un scaun.

-Bună ziua la toată lumea, a spus cu acel zâmbet larg și cu o ușoară plecăciune.

Soția  ca să mascheze emoția momentului, tot așeza scaunul făcându-i semn să i-a loc.

-Dragă, consideră ca ne-am pupat, a spus doamna Draga în timp ce se așeza pe scaun.

Soția și-a tras un scaun în fața dânsei în semn de mare respect.

-Iubita, dă-mi voie, a spus în timp ce mă cauta cu privirea, eu fiind deja pe scaunul din fața biroului domnului Adam, să îți fac cunoștință cu un frumos buzoiam, galant și manierat, cum astăzi mai rar întâlnești.

Bineînțeles, fiind vorba despre mine, m-am sculat și am mers către dânsele. Îmi bubuia inima de bucurie și mândrie la auzul spuselor doamnei.

-Uite ce covrigi minunați mi-a dăruit, a spus în timp ce scotea șirul din geantă. Servește! Ce zici, este că am dreptate, a spus în timp ce mă prinde de mâna stângă.

-Așa-i, încearcă soția să articuleze ceva.

-Oare toți buzoienii sunt așa?

-Nu știu, dar el așa a fost întotdeauna, spune, aproape șoptit, soția și sesizez o umbră de mândrie pe chipul ei.

-Adică ce vrei să spui, dragă?

-Păi, el e soțul meu.

Se întoarce spre mine și m-a privit dojenitor.

-Și tu, șmechere, nu mi-ai spus nimic, pedepsindu-mă cu o ușoară atingere de fapt o mângâiere tandră, peste mână.

-Măi, dar voi vă potriviți de parcă ați fi frați! Să fiți fericiți și să vă iubiți.

Și astăzi când scriu aceste rânduri îmi sună în urechi, ca o dragă amintire, cuvintele spuse cu inconfundabila-i voce. A fost ca un mare premiu câștigat în acea zi de neuitat.

Acum amândouă sunt împreună și poate că îmi citesc aceste rânduri și dacă nu le va fi pe plac n-am ce face. Atâta am putut, atâta am făcut, pardon, scris!

 

Doamne, cât de mult regret că nu am avut un aparat foto să imortalizez acele minunate clipe!

 

 

 

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor