Plecarea

De fapt, totul a început de la o ştire. Seara la telejurnal au apărut reprezentanţi ai guvernului german, anunţând iniţierea unui program de contracte de muncă pentru romani în Germania. Era pe vremea când se plăteau vizele şi de contracte de muncă legale pe dincolo, nici vorbă. În ziua următoare m-am urcat în tren şi am luat Bucureştiul la picior, căutând locul în care să mă înscriu şi eu. Am mers prima dată la ambasada lor, acolo nu era, de acolo pe la Ministerul Muncii, parcă. În final, am găsit şi m-am înscris pe o listă nesfârşită de interesaţi. Apoi am aşteptat, am dat ceva interviuri despre care o să povestesc mai încolo şi am plecat. Dar s-o luăm pe rând...
În momentul în care am plecat n-am ştiut nici unde, nici pentru cât timp. Îmi amintesc doar melancolia şi disperarea cu care priveam munţii din zărea Sibiului având convingerea clară că n-o să-i revăd degrabă. Ştiam că plec în Germania la muncă, tocmai primisem viza pe paşaport. Problema era că nu vroiam să mă întorc şi era clar că drumul era fără întoarcere.
Nu iei o decizie să-ţi schimbi viaţa atât de radical pentru un moft. Nu neg, am fost acuzată şi chiar mie mi-a trecut prin cap asta în clipele grele! În ultimii ani mă simţeam prinsă într-un cerc al neputinţei şi aveam convingerea că pot mai mult, asta m-a dus mereu înainte. Şi am reuşit, zic eu. Am şters cu buretele limite , am renăscut cu fiecare plecare şi despărţire care a urmat. La fiecare cădere m-am ridicat, fiecare loc în care am ajuns m-a format şi m-a ajutat să mă regăsesc, am învăţat că fiecare uşă închisă înseamnă o fereastră deschisă.
Lăsăm acasă două fete mărunte şi dezorientate, un collie trist şi lăţos,o mamă cu o pensie mizeră. Au ieşit la poarta să mă conducă pe drumul care începea într-un sat oarecare din Apuseni. Plecăm la muncă în Germania, fericită că în sfârşit am reuşit să fac un pas şi voi putea îmbunătăţi viaţa celor care se bazează pe mine. În largul pelerinaj care a urmat m-am întrebat de multe ori „ce-am căutat de fapt eu?” De ce n-am putut să mă mulţumesc cu mai puţin şi să rămân acolo, în căsuţa mea dragă cu pomi şi flori, cu fetele mele care aveau nevoie de mine şi nu cereau nimic mai mult decât ceilalţi copii de vârsta lor.
Mai târziu, în Spania, visam că totul e la fel, că sunt acasă, că nu s-a schimbat nimic, lucrez la şcoală şi viaţa merge înainte. Vroiam să şterg cu buretele tot, să fac să dispară ultimele luni din viaţa mea. „Este că după-un divorţ” îmi spunea cineva. Îţi aminteşti doar lucrurile bune. Şi vroiam cu disperare să îmi amintesc şi de cele rele, de frigiderul ăla nenorocit, de facturile enorme la gaz, de minciunile politicienilor şi de deziluziile ultimilor ani, de caietul cu datorii de la magazin şi de ultimii 10 ani fără vacanţe. De hainele de la second hand cu miros de vechi,de puiul împărţit cu grijă, de brânză topită întinsă cu economie pe sandvişul de şcoală al fetelor. De comisioanele din vânzare pe care niciodată nu le primea bărbatul meu şi mai presus de orice, de neputinţa de a ieşi dintr-un cerc închis care părea pe zi ce trece mai strâns şi mai sufocant.
Plecarea a fost tulburătoare. Cu inima oscilând între disperarea de a părăsi doi copii şi fericirea de a păşi în afara cercului. Amintirea fetelor împreună cu mama şi cu bătrânul collie în poartă casei mi-a rămas pentru totdeauna că o stampă a unei etape care s-a încheiat. Două copile care nu înţelegeau că plec pentru mult timp, că plec într-un fel pentru totdeauna, că mama lor, aşa cum era atunci nu se va mai întoarce niciodată.
Am urcat pe autocar cu 5 mărci germane în buzunar, cu biletul cumpărat pe banii obţinuţi de pe ceva bijuterii vândute, cu o valiză plină de lucruri care apoi s-au dovedit inutile şi cu sufletul plin de speranţă.

Germania

În viaţă trebuie să ai puţin noroc. Deşi e adevărat şi că norocul ţi-l faci singur.Nu ştiu dacă vine singur, norocul adică, sau depinde mai mult de tine. Acum tind mai mult ca oricând să cred că dacă nu faci rău, dacă eşti un om principial şi onest, efortul tău şi luptă cu tot ce-ţi scoate viaţa în faţă se termină cu bine.
Norocul meu în Germania s-a întrupat într-un roman emigrat de câţiva ani buni, plecat din satul meu şi stabilit cu familia în Landau. La 10 kilometri de satul în care eu urmă să-mi încep aventura în căutarea unei vieţi mai bune.
M-a aşteptat la sosire, m-a dus în casa lui şi m-a omenit. M-a ajutat apoi în tot timpul acelei perioade teribile, m-a sunat mereu la telefon, mi-a adus tot ceea ce i-am cerut şi a fost mereu prezent pentru mine. A făcut tot ce i-a stat în putere ca în timpul perioadei „Germania” să mă simt protejată şi acompaniata, atât el cât şi soţia lui. Să nu simt atât de acut sentimentul de alienare care arde suflete şi le transformă în cenuşă. M-a făcut să mă simt cineva acolo unde nimeni nu mă cunoştea, nimeni nu dădea doi bani pe mine, unde reprezentăm doar o mână de muncă ieftină între sute altele, unde nu conta sufletul meu ...
Urma să mă stabilesc în Heinfeld, un sat din sud vestul Germaniei. Îl văzusem pe internet înainte de a pleca din România.Ştiam doar că o să lucrez la vie, într-o zonă cu mulţi producători de vin, renumită „Weinstrasse”. Era de fapt regiunea Rinului care fiind foarte bogată în plantaţii vinicole şi crame, intrase în circuitul turistic pentru amatorii de vin şi degustătorii pasionaţi. Şi trebuie să recunosc că era grozav de frumos: sate nemţeşti pline de flori, cu case albe şi curate, cu restaurante şi crame pitoreşti, cu imagini desprinse din cărţile de poveşti.Totul atât de curat, organizat, fără praf şi aş spune fără imperfecţiuni. Nu aveau nici măcar muşte. O lume de care noi eram atât de departe. Atât de aproape şi atât de departe, atât de la fel şi atât de diferiţi.
Nicu m-a dus la familia la care urma să lucrez. Deşi vorbeam puţină germană am avut noroc cu el pentru că recunosc, la început nu înţelegeam nimic din ce îmi vorbeau cei doi. Adică cei doi viitori patroni ai mei, un neamţ bătrân şi nevasta lui. Neamţul vorbea cu un accent foarte tipic zonei, după cum mi-a explicat Nicu şi eu nu prindeam nici o iotă.
O să fac o paranteză şi voi povesti istoria mea cu limba germană. Am studiat-o la şcoala generală din clasa a doua până într-a 8-a. Fosta mea profesoara de germană, care îmi era şi diriginta a făcut o treabă bună, spre surpriza mea şi a tuturor din familie. Nici eu nu m-am crezut în stare să susţin o conversaţie în limba germană, asta până când am fost obligată să o fac. Până în vara în care am aflat întâmplător despre contractele de muncă în Germania de la un jurnal de ştiri şi m-am hotărât să mă prezint la interviu. În aşteptarea scrisorii de invitaţie la interviu, m-am apucat de studiat germana. Cu un ghid de conversaţie din bibliotecă şi multă determinare am încercat să îmi reamintesc ceea ce nu credeam că ştiu. Mi-am compus şi mi-am tradus un discurs pe care mă gândeam să îl zic la interviu. Adevărul este că eu m-am pregătit foarte bine pentru interviul acesta. Şi recunosc că toţi acei ani de generală, deşi nu mi-am dat seama, au fost temeinici şi germana învăţată a stat la baza plecării mele. Revin cu norocul în viaţă.Nu ştiu cât este aleator şi cât depinde de efortul pe care îl faci şi de ceea ce eşti dispus să sacrifici. Oricum în momentul în care a venit scrisoarea, eu eram pregătită pentru orice întrebare, aveam un discurs perfect şi faptul că sunt inginer horticultor m-a dus în zona de care vă vorbeam înainte.

Vizualizări: 313

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 4, 2013 la 2:38pm

Intradevar Mara, n-ar trebui sa existe! Este primul episod, mai sunt 7 postate pe blogul meu! Nu stiu daca toti membrii Retelei au acces, eu cred ca da! Sunt postate cu setare pentru "public", deci banuiesc ca pot fi citite toate. In fiecare zi postez un episod nou. Lectura placuta si multumesc pentru interesul aratat povestii mele.  

Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 4, 2013 la 11:36am
Domnule Iulian, ce frumos spus...Frumoasa si libera ma simt stiindu-ma citita si apreciata....Multumiri!
Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 2, 2013 la 12:25am
Va multumesc pentru lectura, pentru comentarii, pentru critici...pentru gandul bun! Va multumesc tuturor!
Comentariu publicat de Delia Oltea Rusu pe Februarie 1, 2013 la 7:44am

Dle Munteanu, va multumesc in primul rand pentru lectura; desigur, pentru comentariu cu "imi place" care deja mi-a facut ziua mai frumoasa. Eu am postat deja pe blogul meu personal din reteaua literara 4 episoade. Inca nu stiu cum functioneaza Reteaua si nu stiu daca toata sunt accesibile, sau urmeaza sa fie doar cand Reteaua le distribuie...oricum, este o saga mai lunga, din care voi posta zilnic cate un episod. Multumesc tuturor pentru lectura!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor